Romanii stau foarte prost la capitolul servicii. Habar n-am dacă şi în antichitate lucrurile se întâmplau la fel însă mă îndoiesc că dacă un soldat din legiunea lui Cezar vroia să-şi cumpere un “bilet” la Colloseum îl puneau să stea la un singur ghişeu. Pentru că aşa se întâmplă lucrurile în Roma modernă. De pildă, în gară. Vrei să cumperi bilet de tren pentru aeroportul Fiumicino. Pe peron, o mulţime de maşini de bilete electronice. Excelent! Dar… ghinion: pentru aeroport tariful nu e trecut, aşa că n-ai decât soluţia de a merge la ghişeu. Care este unul singur pentru deservirea unei jumătăţi de gară. Şi la care e o coadă imensă. Şi care are o vânzătoare ce se mişcă precum Fred şi Barney după 50 de beri preistorice. Aşa că, dacă ai şansă, poţi prinde trenul. Cu 30 de secunde înainte să plece din gară.
Mai rău stau lucrurile la metrou. Sau… la surogatul de metrou (două linii) pe care îl au. Într-o zi, în staţia Pza di Spagna, un fel de Piaţa Universităţii de la noi, la oră de maxim vârf turistic, nu vindea nimeni bilete la ghişeu. Iar din cele 4 maşini de tichete din staţii, două nu funcţionau. Iar una nu accepta bancnote. E greu de imaginat ce trebuia să faci ca să poţi să-ţi iei bilet. Sau ce trebuia să fi făcut când erai mic: să fi practicat rugby-ul.
E plin de români în Roma şi nu numai pe columna lui Traian, unde apar măcelăriţi sau triumfători (după caz – daci sau romani). Oriunde întorci capul dai de unul. Într-un market erau chiar toţi! Aia de la casă vorbea cu aia de la tejghea care vorbea cu ăla care cocea pizza. M-am simţit ca într-un Gostat din România. Ţiganca cerşetoare de la Santa Maria Maggiore m-a înjurat când i-am zis că nu scăpăm de ei nici aici. A zis că nu mai calc eu p-acolo! În mod normal nu mă temeam însă în altă zi, trecând pe lângă gară, am auzit o voce gâjâită chiar în spatele meu: “Băăă, zi-i lu’ Cioară că mă duc să beau o bere!“. Doi paşi mai încolo îl văd pe aghiotantul lui Cioară. Avea o faţă de evadat recent care n-a apucat să-şi taie bila de oţel de la picior cu fierăstrăul. Am tirat-o rapid. Nu de alta, dar aveam impresia că domnul Cioară nu stă chiar bine cu nervii.
Trecând peste asta, simt nevoia să revin la frumuseţea Romei, care are ceva din Sophia Loren, la 70 de ani. Adică deşi e bătrână încă îţi vine să i-o tragi când o vezi în poze şi te gândeşti la trecutul ei. În nici un oraş nu găseşti la fiecare colţ de stradă câte un vestigiu, o ruină, o coloană, o fântână antică, o măslină, o pralină, un aro pe motorină din vremurile în care se purtau sandale şi se dădeau oameni la lei. Apropo de asta: Colloseumul (care, în definitiv, a fost primul stadion din lume – care, culmea, avea şi 50.000 de locuri!) e un loc care ar putea fi exploatat şi astăzi, în aceleaşi scopuri ca pe vremuri. Iei hoţii de buzunare români, îi bagi în arenă, apoi dai drumul nu la lei ci la câţiva italieni de dreapta. Bietul Cioară, după câteva minute s-ar transforma într-un colibri ameţit, gata să facă drumul înapoi la Rahova.
La Vatican, dacă ai răbdare să stai la cozile imense (dar care merg repede) sau dacă ai tupeul să te bagi în faţă ca o babă la coada de pâine (am văzut că ruşii erau specialişti) poţi trăi un orgasm cultural multiplu. Las la o parte bazilica Sf. Petru (fascinantă şi ea) şi ajung la muzeul Vaticanului unde, dincolo de Capela Sixtină (Michelangelo a pictat-o singur, ajutat doar de un ucenic care-i amesteca vopselurile, şi nu a lăsat pe nimeni să o vadă până ce nu a fost gata) m-a dat gata sala hărţilor (40 de hărţi făcute în 3 ani de Ignazio Danti, 1580-83). Mai exact, tavanul ei. Are 120 de metri lungime şi toate picturile de pe el sunt magnifice. Opera aparţine unui grup de manierişti, în frunte cu Cesare Nebbia şi Girolamo Muziano şi, pe cinstea mea, dacă i-aş vedea pe stradă le-aş cumpăra bomboane de ciocolată poleite cu aur pentru ce au lăsat omenirii.
Dincolo de obiectivele la care se îmbulzesc turiştii ca la urs (americanii nu prea înţeleg nimic din artă dar le place să se uite – am citit în ochii lor satisfacţia celui care priveşte la nişte desene animate bune) Roma are suficient de multe locuri liniştite şi, da, romantice. E însă un romantism diferit de cel al Parisului, izvorât parcă din acea la dolce vita a anilor 50-60. Drept pentru care mi s-a trezit pofta de a revedea filmul lui Fellini, cu baia Anitei Ekberg în Fontana di Trevi, una dintre cele mai memorabile scene ale istoriei cinematografice. Nu ştiu dacă Anita a aruncat în acea vreme un bănuţ în respectiva fântână, dar ştiu că eu am făcut-o. Stând cu spatele şi nefiind foarte sigur că cei 50 de eurocenţi n-au aterizat în capul unui japonez care părea năuc. M-am consolat însă cu ideea că era năuc din pricina faptului că pe muntele Fuji n-a sculptat nimeni lucruri atât de frumoase precum a făcut-o Bernini.
Pun mai jos câteva poze, cei care au fost la Roma ştiu despre ce e vorba. Ceilalţi pot să întrebe, le voi răspunde. Printre ele, Columna lui Traian, Vaticanul, Forumul Roman, tavanul Capelei Sixtine, Fontana di Trevi, Panteonul, Piaţa Navone, biserica Santa Maria Maggiore.
