Vise şi visători

Răsfoind blogurile prietenilor mi-am amintit de un text mai vechi de-al meu, pe care Jazzie l-a pus, entuziasmată la vremea aceea, pe pagina ei personală. E un text despre vise (l-am pus mai jos) şi despre posibilitatea oamenilor de a-şi negocia visele. Unii visează prea mult, alţii nu visează deloc. Unii visează în culori şi zboară non-stop, alţii au numai coşmaruri.

În weekend am văzut un film despre care lumea a vorbit mult. Mai exact a vorbit mult despre cartea pe care o ecranizează Bertolucci: The Dreamers. Visătorii, de Gilbert Adair, apărută acum o vreme la Editura Trei. Pe fondul revoltelor studenţeşti din Parisul anilor ’60, un american aflat la studii în capitala Franţei se împrieteneşte cu un tip şi-o tipă – fraţi gemeni. Cei trei se închid timp de o lună în apartamentul părinţilor plecaţi în vacanţă şi descoperă iubirea şi ura trecând printr-o experienţă erotică dusă la extrem, bazată pe atracţii irezistibile şi instincte incestuoase. Cartea (ca şi filmul, care o urmează cu precizie – paranteză, Eva Green (o ştii din Casino Royale, pe post de fată-Bond) prezintă fără jenă nişte ţâţe demenţiale…), are o idee interesantă: cât de mult poţi visa fără ca acest lucru să-ţi afecteze definitiv existenţa?

Deci: cât de mult poţi visa? Sunt visele o capcană în care te poţi împotmoli ca într-o mare de nisipuri mişcătoare în care vei sfârşi sufocat? Sau, cumva, cine nu are vise are viitorul negru ca un cazan de smoală?

Şi acum, textul meu:

DĂ-MI VISUL TĂU

– Lasă-mă să-ţi spun…
– Spune.
– Te-am visat.
– Banal.
– Da, dar dacă îţi spun cum te-am visat…
– Spune.
– Aveai un fel de aripi.
– Ei, draci, banal.
– Da, dar dacă-ţi spun ce fel de aripi…
– Spune.
– Albastre.
– Dacă erau galbene crezi că mi se schimba cu ceva viaţa?
– Da.
– I-auzi! De ce, mă rog?
– Pentru că nu ţi-am spus ce fel de albastru era.
– Ei, spune, na!
– Era un albastru incomplet.
– Cum adică?
– Uite-aşa, aveai aripi de un albastru incomplet, ce nu-nţelegi? Şi partea interesantă abia acum vine!
– Ce-ar mai putea fi interesant?
– Ce făceai cu aripile de un albastru incomplet?
– Bănuiesc că… zburam.
– Păi asta e: nu zburai…
– Ei, nu zburam şi gata, care-i problema?
– Nu e, dar eu ţi-am spus.
– Şi… de ce nu zburam, mă rog?
– Pentru că incompletul albastrului de pe aripile tale te trăgea în jos, ca plumbul. E simplu.
– Şi ce-am făcut?
– A, deci îţi pasă!
– Nu… adică, mă rog, e doar un vis.
– Visul meu.
– Dacă tot m-ai visat…
– Plângeai.
– Cam mioritic mod de manifestare.
– Da, dar nu ştii cum plângeai.
– Spune.
– Cu lacrimi albastre.
– Cum vine asta?
– Problema e că lacrimile tale se scurgeau în pământ.
– Şi ce dacă?
– Cum şi ce dacă? Dacă nu s-ar fi scurs în pământ ai fi avut o şansă.
– Ce şansă?
– Să-ţi completezi albastrul de pe aripi şi să îţi iei zborul
– Aşa e, cam ai dreptate. Totuşi, de ce se scurgeau în pământ?
– A, să înţeleg că-ţi pasă…
– La naiba, nu-mi pasă, e doar un vis. Dar sunt curios.
– Ştii ce se spune despre curiozitatea necontrolată?
– Habar n-am.
– Hai, măi, proverbul cu pisica…
– Nu-mi plac pisicile.
– De ce?
– Vor să controleze.
– Şi ce e rău în asta? Cineva trebuie să o facă!
– Da, dar nu pisicile.
– Deci, lacrimile tale se scurgeau în pământ pentru că erai în mijlocul deşertului.
– Ce căutam acolo?
– Pur şi simplu acolo erai în visul meu. Dar nu era orice fel de deşert.
– Adică?
– Era un deşert plin de blocuri, maşini, stâlpi de telegraf şi coşuri de gunoi.
– Hai, lasă-mă! Păi şi de ce era deşert?
– Nu erau oameni.
– Dar unde erau oamenii?
– Muriseră, plecaseră, ce ştiu eu?
– Şi?
– Şi tu plângeai, cu lacrimi albastre, în mijlocul acestui deşert, incapabil să întinzi pur şi simplu mâna, să colectezi lacrimile, să-ţi completezi albastrul de pe aripi şi să-ţi iei odată zborul din deşert şi din visul meu.
– Coşmar de-a dreptul!
– Nu neapărat.
– Eram disperat, blocat, îngrozit…
– Cam aşa ceva.
– Resemnat.
– N-aş spune aşa.
– Şi cum s-a terminat?
– Ce?
– Visul tău!
– A, nu ştiu.
– Cum adică nu ştii?
– De ce te interesează?
– Eşti nebun, cum să nu mă intereseze? Aveam aripi de un albastru incomplet, plângeam în mijlocul unui deşert şi tu crezi vreo secundă că ar putea să nu mă intereseze?
– Da.
– Incredibil. Dă-mi visul tău!
– Nu, asta nu.
– Hai, dă-mi-l! Ţi-l cumpăr, cît vrei pe el?
– Nu-l vând, zău, nu fii absurd…
– Îţi dau sentimentul meu de nostalgie în schimbul visului.
– Eşti nebun, ce să fac cu nostalgiile tale?
– Habar n-am, mie nu-mi mai trebuie, vreau visul tău.
– Nu, zău, fii serios, n-ai nici o şansă, l-am pus deja în calendarul cu vise.
– Nici măcar nu ştii cum s-a terminat, cum ai putut să-l pui în calendar?
– De ce-ar fi trebuit să-mi pese?
– Aşa, e visul tău, măcar de curiozitate.
– N-am fost curios.
– Atunci de ce mi-ai povestit despre visul tău?
– Credeam că vrei să ştii.
– Păi nu vroiam. Adică am vrut, dacă-mi spuneai cum s-a terminat… E absurd să mă laşi plângând, în mijlocul deşertului. Apropo…
– Să nu mă-ntrebi despre ziduri.
– Ce ziduri?
– Zidurile deşertului.
– Avea ziduri?
– Înalte. Foarte înalte. Şi întoarse spre interior. Nu puteai să ieşi. Şi n-avea nici o poartă.
– Deci trebuia să zbor.
– Ar cam fi trebuit…
– Măcar spune-mi dacă am reuşit.
– Ce?
– Să folosesc aripile. Să zbor!!!
– Nu mai ştiu, zău, nu-ţi schimbă cu nimic viaţa dacă ai zburat sau nu în visul meu…
– Bine, uite, îţi dau inima mea. Dă-mi visul!
– Ohohohoooo! Asta da ofertă! Eşti sigur?
– Absolut.
– În regulă, uite calendarul, ia-l de aici. Dă-mi inima!
– Mulţumesc. Uite şi inima.
– Bun schimb, în definitiv… Dar ce s-a-ntâmplat?
– Aaaaa…
– Ai păţit ceva?
– Visul tău…
– Ce-i cu el?
– Am zburat!
– Bravo, te felicit! Ştiam eu că eşti un ambiţios!
– Da, dar nu ştii cum.
– Cum?
– Incredibil!
– Cum? Spune!
– In-cre-di-bil!
– Spune odată, m-ai făcut curios!
– Nu-ţi spun, nici tu nu mi-ai spus!
– Păi eu nu mai ştiam.
– Nu-i nimic, nu vei şti în continuare, nu-ţi va schimba cu nimic viaţa.
– Dar vreau!
– Nţ.
– Bine, ia-ţi inima înapoi şi spune-mi!
– Asta da ofertă, mulţumesc!
– Hai, spune mai repede!
– N-ai să crezi, dar a fost un fel de sinucidere.
– Ai spus că ai zburat!
– Lacrimile mele se scurgeau în pământ. Din pământ au crescut ţepi uriaşi. Ţepii mi-au pătruns inima. Din inimă a început să curgă albastru. Albastrul mi s-a scurs pe aripi si astfel aripile mele şi-au completat albastrul. Şi am putut să zbor.
– Ciudat.
– Ce e ciudat?
– Inima ta nu părea albastră.
– Era un vis, îţi aminteşti?
– Desigur. Dar… iartă-mă că-ţi spun, acum cinci minute, când mi-ai dat-o… inima ta avea cicatrice.
– Se prea poate, toate inimile au!
– Cicatrice albastre?