Cupa Africii era cândva (sau poate aşa o percepeam eu) o competiţie spectaculoasă, care scotea în prim-plan fotbalişti de excepţie care fie îşi luaseră deja zborul către echipele mari din Anglia, Franţa sau Spania, fie urmau să semneze contracte grase oferite de impresari hipnotizaţi de valoarea lor.
Numai că ediţia din acest an, desfăşurată în Ghana, a fost de-a dreptul lamentabilă. În afara câtorva meciuri mai de Doamne-ajută, am văzut doar partide desfăşurate în viteza a doua, cu jucători plictisiţi şi cu vedete care parcă abia aşteptau să se termine cele 90 de minute. Mă uitam la finala Egipt – Camerun (1-0). La camerunezi jucau Eto’o, Geremy, chiar şi Rigobert Song, fotbalişti care la echipele lor de club sunt adevărate staruri. Mizerabil. Song şi-a îngropat echipa cu o inexplicabilă gafă iar Egiptul a devenit campioană a Africii pentru a doua oară consecutiv, fără strălucire, agonizând într-un final în care “faraonii” păreau speriaţi de propriile umbre. Privind însă la jocul în sine, cred că o partidă dintre Otopeni şi Chiajna ar fi fost mai spectaculoasă şi mai valoroasă tactic decât această finală care s-a încadrat în linia generală a turneului.
Ce să însemne asta? Că, într-adevăr, echipele naţionale ajung să fie tratate cu spatele de fotbaliştii care sunt implicaţi prea mult în competiţiile interne, acolo unde vine, de fapt, banul? Că aceste turnee finale sut din ce în ce mai tare un pain in the ass pentru majoritatea jucătorilor? Că trebuie să ne pregătim pentru un Euro care să urmeze aceeaşi idee? Dezamăgit după această Cupă a Africii extrem de slabă, nu găsesc decât un cuvânt de laudă pentru comentariile lui Radu Banciu de pe Eurosport – mostre de umor, cinism şi bună dispoziţie în mijlocul deşertului fotbalistic prin care navigam pierduţi.
