Surpriza din Luceafărul

Am primit astăzi revista Luceafărul, pe care n-o mai citisem de vreo 15 ani. Luceafărul e Revista Uniunii Scriitorilor şi, chiar dacă e finanţată de Primăria Sectorului 2 (bravo lui Onţanu pentru asta!), fără a avea un tiraj impresionant, cred că e o “voce” puternică în zona literară. Mai ales că beneficiază de scriitura unor nume importante, precum Bogdan Suceavă, Bogdan Ghiu, Ion Cocora, Dan Cristea, Horia Gârbea etc.

În numărul 11, abia apărut, există o cronică a Castelului Prinţesei de Caramel, scrisă de Gabriel Rusu. Mărturisesc că nu aştept cronici favorabile, nu aştept părerile criticilor şi de aceea nici nu vorbesc prea mult despre acest roman. Aştept doar părerile cititorilor, reflectate în vânzări, peste câteva luni. Dar nu pot să nu recunosc că Gabriel Rusu (pe care nu-l cunosc personal) a văzut perfect ceea ce era de văzut în această carte. Reproduc mai jos câteva fragmente din cronica lui, fără a uita mulţumirile nu atât pentru faptul că a scris despre Castel… la modul pozitiv ci pentru că a scos la suprafaţă exact lucrurile care au dat viaţă romanului.

O LECŢIE DE FABULOS

Gabriel Rusu

Iată o amintire din adolescenţa mea de cititor înveterat: Erich Segal publicând Love Story şi tulburând semnificativ orizontul de aşteptare atât al simplilor cititori, de librărie şi bibliotecă, cât şi al cititorilor avizaţi, emiţători de opinii publice şi valorizante. Laolaltă au fost uimiţi că într-o literatură stăpânită apăsat de experimentul stilistic şi existenţialismul sumbru a apărut o poveste de dragoste (e drept, tragică!) istorisită extrem de concis şi de simplu. Uimirea în cauză şi-a descoperit repede graniţa comună cu miraculosul, deoarece într-o lume contorsionată orice fragment de vieşuire liniară (cronologică, de la cauză la efect) ţine de basm. Iar în epoca unei retorici barochizante, relatarea nealambicată trimite la ciudat, neconvenţional, fabulos.(…) Poţi citi cu plăcere adevărată o carte şi într-o lună, descifrând-o, şi într-o zi, epuizând-o. Eu am citit romanul de debut al lui Eduard Ţone, Castelul prinţesei de caramel (Editura Tritonic, 2008) într-o zi. Pentru că are dimensiuni tipografice de Love Story şi pentru că, mai ales, m-a încântat nonşalant. Proza şi poezia noastră de azi şi-au ales, în proporţie majoritară, emblemă din Edward Munch. Ei bine, în contextul unui ţipăt expresionisto-existenţal prelungit, Eduard Ţone are curajul, cât şi talentul să ne spună o poveste cu zâne. Este un băsmuitor de toată isprava.

Romanul constituie o lecţie de fabulos, în sensul că autorul te convinge repede să purcezi la un drum iniţiatic, din pagină în pagină, spre şi într-un tărâm unde visele nu au niciodată limite (aşa cum şi concluzionează cartea), dar conţin întotdeauna tâlcuri. (…)

(…)În primul rând, folosindu-se de solida experienţă de gazetar, el nu înalţă o odă fabulosulu, ci numai îl relatează. Respinge focul de artificii al eufenismelor ornante şi optează pentru descrierea în manieră “fapt divers” a fantasticului. Asta dă autenticitate stării de înnamorare incandescentă a protagonistului. În al doilea rând, orice tentativă a melodramaticului telenovelistic de a se da în spectacol este reprimată cu umor neiertător. O mostră: “Noi nu am făcut niciodată amor, Alex, îmi spune din vârful buzelor, ca şi cum mi-ar comunica faptul că pisicile albe cu ochi albaştri sunt, statistic, oarbe” (pag. 151). În al treilea rând, fantasy-ul nu este lăsat în voia lui, adică să devină exclusivist, omnipotent, dictatorial. Armura sclipicioasă a neobişnuitului se crapă pe ici-colo, programatic. Pe de o parte, se iţesc aluzii culturale relativizante şi demitizante, din cele mai diverse şi mai poznaşe. Un singur exemplu: matusalemicul Jeudi este astfel botezat în răspăr amical cu Defoe, iar companionul său cu înaltă clasă vrăjitorească, melcul Rudolf, cel care te face să călătoreşti în trecut, are tot două coarne cu statut de simbol, ca şi un anume ren de poveste. Pe de altă parte se ivesc felii de realitate, meşteşugit rememorate, care impresionează puternic prin cantitatea şi calitatea de verosimil, gen episodul Sandy şi personajul Grigore. Cu melcul Rudolf m-am făcut prieten din copilărie, iar pe debutantul în proză Eduard Ţone îl avertizez că şi-a adjudecat un cititor, ceea ce îl obligă. (Luceafărul, nr. 11 – 2008)