De ce îmi place Paştele

Pentru că, spre deosebire de Crăciun, e mai multă lumină. Bine, fac o greşeală comparând cele două sărbători – până la urmă, fiecare cu farmecul ei. Unii spun că Paştele e mult mai trist. Mie mi s-a părut întotdeauna invers, dar nu trebuie să fiţi de acord cu asta.

Îmi amintesc că prima oară când am fost “să luăm lumină” se întâmpla când aveam 6-7 ani, ţinându-l pe bunică-miu de mână, la biserica de pe Şos. Căţelu. Nu ţin minte foarte multe amănunte dar ştiu că am rămas marcat de acea atmosferă stranie, în care liniştea şi lumina lumânărilor au făcut în aşa fel încât am avut un clar sentiment de plutire. Pe atunci oamenii veneau la Înviere cu sufletele pline, nu exista îmbulzeala grosolană de azi, nu auzeai înjurături iar mitocănia era un termen ce rămânea prizonier în cartierele rău-famate. Sigur, în anii ’70 era un alt fel de Bucureşti – am mai scris despre asta şi nu voi relua acum. Am “plutit” înapoi spre casă, fascinat de şirul de oameni cu lumânări care emanau o relaxare molipsitoare – cu toţii păreau a se fi eliberat de “ceva” apăsător odată cu îngânarea acelui “…cu moartea pre moarte călcând“, care mie îmi suna un pic înfricoşător. Afară era cald, primăvara se instala pe deplin, în adevăratul înţeles al acestui anotimp (acum mai degrabă pierdut), iar următoarele două zile, cu ritualul magic al ciocnitului de ouă, cu cozonacii pufoşi şi cu sardelele “Socra” (îşi aminteşte cineva de sardelele “Socra”?) parafau descătuşarea unei bucurii spirituale pe care eu unul am păstrat-o până în ziua de azi.

Paşte fericit!