IKEA – servicii româneşti la minte (care minte?) suedeză

A te duce la IKEA în zi post-“muncitorească” înseamnă a face o baie de mulţime în locul în care merg trei sferturi dintre bucureşteni. Zona comercială Băneasa, cu tot cu noul Shopping City, e Mecca cetăţeanului capitalist român. IKEA înseamnă cel puţin trei lucruri înfipte în conştiinţa consumatorului: 1. are pungi galbene care pot fi umplute cu tot felul de ace, brice şi carice mai mult sau mai puţin folositoare prin casă; 2. are mobilă pe care, încet-încet o găseşti în fiecare apartament din Capitală; 3. are chifteluţe cu gust sintetic dar care alunecă de minune pe autostrada gâtului când shoppingul oboseşte mai ca o zi de lucru îmbrăcată cu chiloţi tanga.

Am mers să fac o baie de mulţime, stabilind un azimut clar: vreau o saltea nouă! Prin urmare, am consultat catalogul (de perne şi saltele) pe net, m-am oprit la 3 modele şi mi-am setat obiectivul clar şi la obiect: mă duc, mă arunc cinci minute pe fiecare ca să văd ce poate, apoi cumpăr una şi-o aduc acasă. Acum, a cumpăra o saltea nu e un lucru tocmai la mintea cocoşului, mai ales dacă dimensiunile ei sunt de 160 x 200. Da, aveam nevoie de o saltea mare. Ghinion.

Găsesc loc de parcare undeva pe la litera Ş, încerc să nu-l înjur pe un nene cu o dubă care parcase pe două locuri plus jumătate din cel aflat în faţa lui, încerc să nu-l sun pe Gogu Kaizer, pentru a-l implora să mă lase să parchez, şi plonjez în mulţimea de sacoşe galbene legate cu cordonul ombilical de familii ieşite la picnic suedez, de bătrânei rătăciţi în eterna tranziţie, de milf-uri cu copii antipatici, de copii cu milf-uri care nu merită această titulatură, de isterice care aleargă brownian în căutare de nici ele habar n-au ce şi aşa mai departe. Încerc să nu tamponez prea multă lume şi ajung într-un final la sectorul saltele. Le identific pe cele trei de pe bileţelul meu portocaliu, mă arunc pe ele, mă întorc pe toate părţile, aş trage chiar şi-un pui de somn (dar e gălăgia prea mare), croşetez un cuplu puriu care se pare că pusese ochii pe exact acelaşi modele, în fine, mă decid la unul şi o-ntreb pe-o tanti în galben pe ce rând din depozit găsesc modelul ACELA de saltea. Tanti încearcă să mă ajute dar uitase toate parolele de la computerul în care trebuia să intre ca să-mi spună secţiunea şi codul (fiindcă doar saltelele mici au această informaţie scrisă pe bileţelul ataşat). Tanti nu se lasă, trece la PC-ul alăturat, greşeşte din nou parola, se-ncruntă, transpiră (în timpul ăsta mă gândesc, complet aiurea, dacă o fi epilată inghinal, wtf!), apoi, într-un happy end (trăiască cinematografia americană!) mă pocneşte un zâmbet care-i inundă figura ca o meduză alburie în plină maree: “32 E!!!”. Notez conştiincios cu creionaşul acela periculos de ascuţit şi îmi continui alergarea către depozit, cu informaţia suplimentară că salteaua pe care o vreau eu, fiind pe arcuri, nu e pliabilă, prin urmare va trebui să plătesc transportul ei. No problemo, muchacha, cu 40j de lei în plus sau în minus, spatele meu va fi la fel de fericit noaptea.

Well… în timp ce depăşesc (e sens unic) milioane de cetăţeni îndrăgostiţi la nebunie de minunile suedeze, mă loveşte o întrebare pe care, recunosc, trebuia să mi-o fi pus din timp: de ce ar trebui să mă duc să iau ditamai animalul de saltea din depozit ca să o duc la casă, să trec printre hoardele de ikeişti turbaţi şi să o târăsc până la locul în care să o predau “transportatorilor” când, cel mai logic e să mă duc la casă, să o plătesc acolo apoi, cu factura, să mă duc la transportatori, să le arăt că am plătit şi să le dau coordonatele locului în care să-mi livreze prea-minunata saltea!

Ei bine, uneori e de ajuns să faci o singură greşeală pentru a regreta  momentul în care ai luat decizia de a face ceva. Ajung în sectorul 32E, localizez salteaua, mă uit cu milă la căruciorul pe care-l luasem pentru ea, decid că n-are nici cea mai mică şansă să încapă pe el, sub el, pe lângă el şi mă agăţ cu disperare de un lucrător IKEA-ist, în salopetă albastră.

– Nu vă supăraţi, vreau să cumpăr salteaua asta. Şi vreau să mi se transporte acasă. Cum fac?

– Păi, o plătiţi la casă, apoi vă duceţi cu ea în spate, la băieţii de la transport.

– Păi CUM o duc la casă, că e prea mare?

– Ştiu, zice, şi mă priveşte uşor amuzat.  Ne pare rău, dar acesta e sistemul.

Şi pleacă.

Rămân perplex şi, brusc, îmi vine să vomit toate chifteluţele suedeze mâncate de-a lungul timpului. Abandonez căruciorul, arunc saltelei o privire de amant fatal (o chema Hedfors; urât nume, numai gândul la el şi mi-ar fi murit erecţiile din faşă!), îi spun în gând “adio, dar nu ne vom iubi niciodată” şi plec din IKEA cu promisiunea că data viitoare când voi mai călca pe tărâm suedez o să fie doar când o să am chef să agăţ MILF-uri sau să îmi etalez chiloţii din piele, marca Mobexpert.