“Ţin cu Steaua. Dar fac o precizare: cu Steaua, nu cu ăla care e în fruntea ei“. Am auzit fraza asta azi, de la un tip pe care l-am cunoscut într-un centru medical. A spus-o cu tristeţe şi cu oarecare ruşine în glas. Apoi s-a dus să-şi facă un vaccin.
Recunosc că m-am bucurat, într-un fel, că CFR a câştigat titlul. M-am bucurat pentru Andone şi pentru faptul că a reuşit acolo ceea ce i s-a interzis să reuşească la echipa pe care o are, de fapt, în suflet. M-am bucurat şi fiindcă tocmai Dinamo a fost echipa care l-a ajutat pe Andone, mai ales că, dacă ar fi fost invers, Steaua ar fi obţinut un titlu nemeritat (“titlul brichetei”) tocmai pe terenul din Groapă. Însă dincolo de aceste trăiri de suporter, de care am ştiut întotdeauna să mă detaşez în anii în care am scris despre fotbal, trebuie spus altceva. Un lucru despre care toţi cei care iubesc Steaua ştiu că este adevărat.
Respect Steaua şi o consider echipa numărul 1 a României, prin prisma rezultatelor. O Cupă a Campionilor, o altă finală, atâtea calificări în Champions League. Acestea sunt fapte care nu sunt scrise de aranjamente şi găinării ale lui x sau y. Îl stimez imens pe Marius Lăcătuş, care cred că ar trebui să aibă de mult statuie la intrarea în Ghencea. A fost un fotbalist de mare excepţie, un sufletist care nu se dădea niciodată bătut, un om sincer care şi-a iubit echipa prin fapte, nu prin declaraţii umflate pentru imagine construită în mass-media. Recunosc că Steaua are cei mai mulţi suporteri – nu întotdeauna cei mai frumoşi, dar cu siguranţă cei mai mândri de rezultatele favoritei lor. Astăzi, aceşti suporteri suferă. Nu pentru că Steaua a pierdut titlul (are destule) ci pentru că Steaua a pierdut într-un an o bună parte din ceea ce câştigase în zeci de ani: respectul celorlalţi.
Decizia câştigării meciului din Giuleşti cu 3-0. Declaraţiile patronului echipei – fanfaron desăvârşit, mitoman de clasă şi megaloman de prost gust. Modul în care s-au câştigat destule meciuri în retur – deloc caracteristic Stelei. Comportomanentul vizavi de Hagi dar şi de alte foste glorii ale echipei, care n-au aceeaşi opinie cu cea a conducătorului. Şi aşa mai departe. Mulţi dintre suporterii Stelei se simt umiliţi. Nu de adversari, ci de cei care conduc clubul pentru care ei suferă. De multe ori, când patima te prinde în timpul unui meci, ar trebui să te gândeşti cui foloseşte. Jucătorii câştigă enorm. Patronii la fel. În nenumărate rânduri, şi unii şi ceilalţi – dar mai ales patronii, acţionarii sau conducătorii – uită că fotbalul este, în egală măsură, spectacol şi industrie. Iar genţile cu bani descoperite de DNA, mituirea arbitrilor, blaturile jegoase sau provocarea scandalurilor inutile nu au de-a face nici cu spectacolul şi nici cu industria. Au de-a face cu puşcăria. Într-o ţară normală.
Steaua a pierdut, dincolo de titlu, respectul oamenilor neutri. Iar asta valorează mai mult ca orice greşeală de arbitru, brichetă bine ţintită sau sumă cu şase zerouri plătită pentru fotbalişti mai mult sau mai puţin talentaţi.
Cosmin
May 9, 2008Imi pare foarte rau ca trebuie sa-ti dau dreptate in tot ce ai scris aici . Mi-ar fi placut asa de mult sa te contrazic dar nu este posibil : 😥 . Acest om care a ramas la stadiul incipient de un singur neuron si acela ofilit de mult a patat imaginea Stelei de prea multe ori, dureros e ca nu pateste nimic si in prostia lui continua sa faca rau.