Nu e tardiv să mă mai bucur o dată şi aici de victoria lui United în finala cu Chelsea. Am auzit persoane care spuneau că nu poţi savura un succes venit în urma unor lovituri de departajare în care un jucător a alunecat exact când a executat şi balonul s-a dus în bară. Ei, cum să nu? A fost un meci în care fiecare dintre echipe şi-a adjudecat câte o repriză, după care s-a trecut la loterie. Nu spun că Manchester a fost superioară lui Chelsea, după cum nu voi spune nici invers. A fost un joc al destinului, câştigat de United. Pentru că… să fim serioşi glumind: n-avea Avram Grant faţă de campion european (dealtfel, israelianul a fost demis astăzi de la Chelsea. Foarte interesantă reacţia lui Mourinho, pentru care, pe bună dreptate, “<aproape> înseamnă <nimic>”. Chelsea aproape a fost aproape să câştige titlul şi aproape să câştige Liga Campionilor)
Trecând peste meciul în sine (una dintre cele mai frumoase finale de Liga Campionilor din ultimii ani), e de spus că dacă până acum Alex Ferguson făcuse istorie la Manchester, cu această “dublă” din 2008 (campionatul şi Liga) a intrat în legendă. Performanţele scoţianului sunt absolut fantastice. The Sun i-a numărat zilele trecute trofeele obţinute de-a lungul celor 22 de ani de când se află pe Old Trafford: 10 titluri, 5 cupe ale Angliei, 2 cupe ale ligii, 2 cupe ale campionilor, o cupă intercontinentală, o cupă a cupelor, plus 8 trofee Comunity Shield (meciul dintre deţinătoarea titlului şi cea a cupei). Este imens. Manchester United domină fotbalistic Insula cu fermitate datorită acestui manager de 10 stele care ştie perfect nevoile “dracilor”. Uneori de neînţeles în deciziile pe care le ia, uneori arţăgos, alteori agresiv de-a dreptul, dar întotdeauna profesionist desăvârşit, Ferguson este de departe cel mai bun antrenor pe care l-a avut vreodată Marea Britanie.
M-am bucurat de succesul lui United în mijlocul savanei sud-africane, urmărind meciul pe un ecran imens alături de fani din toată lumea, care-şi împărţeau simpatiile între Manchester şi Chelsea. Erau argentinieni care-l aclamau pe Tevez la fiecare atingere de balon. Erau greci care strigau pentru Chelsea fiindcă-l plăceau pe Terry. Erau angolezi, senegalezi, sud-africani sau congolezi cărora le creştea pulsul ori de câte ori mingea se afla la Drogba, din pură simpatie “continentală”. Erau portughezi care îl adulau pe Ronaldo. Fotbalul e un limbaj comun. Reclama aceea stupidă la Coca Cola, cu trenul în care “miroslav klooose” şi “toto schillaaaacci” devin prieteni la cataramă fără ca unul să ştie o boabă din limba celuilalt, are un mesaj adevărat 100%. După meci, berea a curs şi toţi au devenit prieteni. Lacrimile lui Terry n-au fost deajuns pentru a aprinde un război inutil. Acum a câştigat United, data viitoare, cu siguranţă, va fi rândul lui Chelsea.
Pentru conformitate, iată şi rezumatul finalei Ligii Campionilor, dintre Manchester şi Chelsea:
Interviuri după meci şi festivitatea de premiere:
