Am fost la Constanţa împreună cu “tritonicii”, ca să lansăm la apă Castelul prinţesei de caramel şi cartea lui Bogdan Hrib şi Răzvan Dolea, Blestemul manuscrisului. Treaba s-a făcut la Kilipirim, târgul de carte care şi-a deschis porţile pe faleza de la Cazinou, şi care va bucura turiştii şi localnicii cu o porţie de cultură până pe 7 august.
Evenimentul n-a durat mult (nici nu avea cum): un microfon, două-trei vorbe, oamenii s-au oprit (din politeţe) să răsfoiască marfa de pe mese, câteva poze şi way to go, back home. Nici nu prea are cum să fie altfel. A fost prima lansare de la Kilipirim şi, deşi a fost bine anunţată în presă cu o săptămână înainte, oamenii nu s-au îmbulzit. Vacanţa nu presupune lectură. Priveam lumea care se plimba pe faleză pe la 7 seara şi urmăream cu atenţie reacţiile celor care treceau pe lângă cortul cu cărţi. Cam o treime intrau. Alţii treceau pe lângă el ca şi cum nu l-ar fi văzut. În fine, ceilalţi aveau dialoguri de genul: “Ce-i aici?”. “Cărţi. Intrăm?”. “Ei, pe naiba, crezi că n-am pe ce să-mi cheltuiesc banii?”. În imediata apropiere, Eminescu, pietrificat, părea să zâmbească pe sub mustaţă. La un moment dat credeam că mai interesaţi de cărţi sunt pescăruşii. Dar nu, ei vroiau doar un loc pe statui, veşnicele lor prietene.
După ce am aflat şi că târgul nu durează mai mult de 7 august din cauza pregătirilor pentru Ziua Marinei, care gonesc organizatorii Kilipirimului din zonă, mi-am pus pentru a o mia oară întrebarea “de ce constănţenii îl votează pe Mazăre?”. Nu vreau să comentez aici despre fanfaronismul primarului dandy – e un stil de viaţă pe care fiecare şi-l asumă, no fucking problem. Dar mergeam prin Constanţa, ocoleam gropile imense din carosabil, încercam să fac abstracţie de mizeria de pe străzi, de peisajul degradant de lângă faleză (bun pentru filme retro), înjuram ca tot omul ne-constănţean taxa de barieră de la Mamaia (jaf la drumul mare care nu se regăseşte nicicum în interiorul staţiunii – aceeaşi formă balcanică de entertainment de proastă calitate la preţuri agasant de mari), mergeam aşadar prin Constanţa, acest oraş care în adolescenţă mă fascina prin amplasament (mi-am dorit întotdeauna să mă fi născut la malul mării), şi mă gândeam că nu ne vom face bine niciodată ci vom continua să agonizăm, bucurându-ne de cei 160 de km de autostradă şchioapă şi de valurile unei mări din ce în ce mai negre, la propriu, şi mai albastre, la figurat.
