Dacă nici acum, cu 2-0 în minutul 17 după un gol de baftă și unul de fază fixă, n-am reușit să batem o Franță ce părea de-a dreptul perversă în mărinimia cu care și-a descoperit fundul în prima parte a jocului, atunci e clar: n-o să-i batem niciodată!
La 2-0 am avut impresia, pentru câteva secunde, că naționala României respiră din nou. Cu un tub de oxigen tras din ograda cocoșilor, important era că entuziasmul reapăruse. Apoi, ca un balon care nu e bine legat la gură, tricolorii s-au fâsâit rapid lăsând locul pentru respirațiile din ce în ce mai rapide ale francezilor. Când accelera Ribery, Ogăraru era la un pas de atac de cord. Până la 2-2, pe teren a fost o singură echipă. Apoi n-a mai fost nici una. Nici nu știi pentru ce să te bucuri: pentru primele 20 de minute? Pentru un egal care până la urmă vine cu favorita grupei? Pentru faptul că avem o echipă mediocră care a reușit un rezultat ce poate ridica, eventual, o sprânceană?
Pițurcă și Domenech merg mai departe și probabil că 2-2-ul ăsta e doar succesul lor personal, într-o grupă în care, după părerea mea, duelul cheie pentru calificare va fi cel dintre România și Serbia. Și ca să închei cu un ”optimism” negru, în anii 80 devenise celebră în lumea sportului românesc o expresie care dădea frisoane: ”complexul iugoslav”.
