Am cel puţin douăzeci de motive să las totul deoparte şi să mă apuc să scriu câteva rânduri. Într-un film românesc mai vechi, pe protagonistă, când o apuca lehamitea, îşi băga degetele-n priză. Acum m-a apucat lehamitea că am lăsat totul deoparte şi m-am apucat să scriu. E o treabă de conjunctură: aş putea, de pildă, să mă uit la desene animate cu Pantera Roz. Era unul, cu o zonă de gym, pe plajă. Pinkie îşi aducea halterele comprimate, apăsa pe un buton, alea se gonflau şi ea începea să facă „muşchi”. Pantera Roz au fost desenele mele preferate. Alături de Woody.
De multe ori mi-am imaginat cum ar fi să o ai ca „animal” de companie pe Woody. Uite-aşa, să-ţi stea pe umăr şi de fiecare dată când dai cu ochii de-un zevzec, să-i furnizeze acestuia un cioc peste nas. Hăhăhăhăhă hăhăhăhăhă! Woody, această natural born entertainer-iţă, ar fi de un real ajutor. Azi, lumea e crizată. Vrei să fii bun cu unul – el te-ntreabă ce-ai cu mă-sa. Vrei să-i faci un serviciu altuia – o să sară pe tine spunându-ţi că are alţi zece prieteni. Vrei să-i zâmbeşti uneia? Te va face obsedat sexual sau, mai rău, te va lipi de primul perete. Woody ar fi în stare să rezolve problemele. Are umor, ciocul tare, creier zdruncinat (cine mai e normal?) şi îşi păstrează optimismul chiar şi-atunci când ajunge în cele mai pesimiste situaţii. Doar aşa, de-un exemplu, dacă Piţurcă ar avea o Woody pe umăr, ne-am rezerva deja bilete la cel mai bun hotel din Cape Town. Măcar ca să gustăm carne de kudu.
Adevărul e că rar vezi câte o persoană care să-şi ţină ciocănitoarea pe umăr. Sunt unii care-şi ţin papagalii pe care-i învaţă să mai şi vorbească, nerealizând că dacă bietele păsări învaţă limba este doar fiindcă o fac de la nişte confraţi. Alţii au pretenţia că poartă o ciocănitoare pe umăr dar aceasta nu e decât o femeie cu ciocul mare şi fără şarm. Mai există cei care merg cu buha. Purtătorii de buhă au o morgă tristă şi se îmbracă în verde, mascând sub imaginea ecologistă o incomensurabilă lipsă de respect pentru orice. I-aş putea aminti aici şi pe cei care optează pentru colibri, dar de regulă ei merg înapoi şi nu ies din mulţime decât când îi apucă greaţa şi încep să vomite roz.
Căutarea febrilă a unei ciocănitoare veritabile din gama Woody e un nonsens. Nu se găsesc. Nici la Praktiker, nici la Brico, nici măcar la magazinul de animale de pe „esplanadă”. Woody se cultivă. Se creşte zi de zi. Se educă. Şi, culmea, contrar a ceea ce ar crede unii, odată ajunsă pe umăr, nu mai zboară niciodată. Amigos forever. Unica problemă e că atunci când realizezi cu adevărat că ai nevoie de o Woody, e prea târziu ca să-ţi mai poţi permite una.
So… don’t go away! I’ll be back soon, with another cartoon! Hăhăhăhăhă!
