Fluturii de pe Olimpico

 

În Roma, maşinile par să se fi înmulţit. Se circulă din ce în ce mai greu. Se parchează din ce în ce mai şui. Smart-urile se pun perpendicular pe bordură. Sunt multe şi mici – soluţie înţeleaptă pentru capitala în care parcatul dublu, sau chiar triplu, poate genera blocarea străzii. Şi asta fie şi pentru un espresso, băut în fugă la tejgheaua unei cafenele. “Vin acum, de ce vă agitaţi? Unde vroiaţi să parchez? Porca miseria!”. Dar nu despre cafea e vorba acum. Am alergat prin toată Roma, de lângă Tibru până în Piazza Republica, pentru un tricou de-al lui United. Ştiam magazinul cu tricouri oficiale de pe Via Nazionale. Nu pot intra pe Olimpico, pentru finala Champions League dintre Man United şi Barcelona fără să port o “replică” de-a diavolilor. Numai că până la startul meciului mai sunt  7 ore şi oraşul e plin de englezi. Care, probabil, vor şi ei un tricou cu orice preţ.

Mă reped către colţul cu merchandising drăcesc. Răscolesc printre tricouri. Nimic roşu. Doar albe şi albastre, echipamente de deplasare. Mustăciosul înţepat de la casă e patronul magazinului. Îl ştiu de astă toamnă, când am cumpărat de la el un breloc “roman” pentru un prieten. “Nu aveţi tricouri roşii?”. Bate din palme, cu satisfacţie. “Nimic. Sold out. Mai sunt doar câteva, pentru copii. Dar Manchester va juca în alb mâine”. Ştiu. Dar nu-i reprezintă. Mă învârt prin magazinul mustăciosului plin de… draci. Aş lua o şapcă, dar mintea setată pe nebunia suporterului caută rapid o soluţie. Tricou oficial. De unde? United joacă în echipament Nike. Am nevoie de un magazin Nike. Cât am bătut Roma la pas n-am văzut nici un Nike. Puma, Lotto, Adidas… toate mi-au sărit în ochi, agresându-mă cu ofertele. Noroc că există internet. Pe telefonul mobil. Google search: “Nike store in Rome”. Este. Cel mai aproape, la 1,2 km. Adică… în gară! Adio, “mustaţă”! O să dai faliment cu magazinul tău rămas în pană de tricouri roşii ale celei mai bune echipe din lume.

Gara Termini musteşte de suporteri. Barcelonezii par mai numeroşi aici. Invazie de tricouri blau-grana. Messi peste tot. Nu înţeleg de ce se tot face comparaţia Messi – Ronaldo. Sunt din filme diferite. Dar, ştim, ziarele au mereu nevoie de comparaţii la nivel înalt. Doar nu-l vor compara pe Xavi cu Carrick. Şi totuşi, Xavi… Găsesc magazinul. Ronaldo şi Messi, faţă în faţă, mai mari ca mărimile lor naturale. Greetings from Heaven. Prezentare impecabilă: echipamentul roş-albastru al Barcelonei, faţă în faţă cu echipamentul alb al lui United. Tricourile oficiale ale finalei. Alb? Iar alb? Nu. Nike se respectă şi scoate la vânzare orice fel de tricou. Pun mâna pe unul roşu, apuc şi-un fular ca bonus şi gata, fanul din mine îşi cere, satisfăcut, dreptul la bere. Câţiva paşi mai încolo, în plină gară, berea îşi cere şi ea dreptul la imagine. Un Colosseum imens, făcut din sticle de Heineken, personalizate în verde şi roşu pentru marea finală. La storia si decide a Roma. History is made in Rome. În vremea asta, la adevăratul Colosseum, trofeul Champions League e expus fanilor din toată lumea care-şi doresc o poză cu el. Roma respiră fotbal printre vestigiile ei antice. Dacă împăraţii romani, în frunte cu Cezar, ar fi avut inspiraţia să lase la o parte investiţiile în legiuni şi să îşi adauge în lista de hedonisme un sport pe care le-ar fi stat la îndemână să-l inventeze, probabil că astăzi arheologii ar fi găsit bilete de piatră de la meciul SS Gladiatorii Lazio – AS Senatorii Roma, desfăşurat pe Stadio Colosseum, 50.000 spectatori, decis în prelungiri de un gol la vinclu reuşit de talentatul fiu al lui Marc Aurelio.

34 de grade se revarsă asupra oraşului. Fontana di Trevi îţi face cu ochiul invitându-te la o scaldă istorică, în amintirea Anitei Ekberg din La Dolce Vita lui Fellini. Englezii şi spaniolii par a se-nţelege la cataramă. Respectul e reciproc, chiar dacă înţepăturile nu lipsesc. Unii, cu spirit întreprinzător, au venit cu geamantane pline de tricouri ieftine, imprimate special pentru finală. 10 euro. Se vând sute, mii. Din când în când, se aud corurile ad-hoc. Glory Glory Man United versus Cant del Barca. Ce va fi peste doar câteva ore… La terase, berile curg în stomacurile fără fund ale britanicilor. United nu are renumele unei echipe cu fani periculoşi. Cel puţin nu cei care merg la meciuri. E drept, după finală, un suporter nigerian din Lagos a trecut cu maşina peste vreo patru suporteri catalani. Dar aia avea să fie o “afacere” africană.

Drumul spre stadion se aglomerează din ce în ce mai tare. Cu o seară în urmă, la petrecerea dată de Heineken la Villa Miani, situată pe una dintre cele mai frumoase coline ale oraşului, Roma părea încremenită în istorie. Văzută de sus, urbea e fascinantă. Capitoliul, Colosseum-ul, coloanele, acoperişurile clădirilor vechi, pâlcurile de copaci care le separă din loc în loc, Tibrul nu foarte curat dar de o originalitate aparte cu-ale sale poduri inconfundabile – senzaţia unei picturi pre-renascentiste care respiră linişte.

În Hospitality Village, aflat lângă stadion, în apropierea celebrului Foro Italico realizat de marele iubitor de sport şi sânge Mussolini, intri direct în Roma Antică. De-a lungul covorului roşu te întâmpină tot felul de legionari romani, gladiatori şi alte asemenea personaje care probabil se sufocă în armurile pe care le poartă, dar care găsesc puterea să respire când le faci o poză. Dincolo de intrarea oficială – o mulţime de “statui” vii şi foarte foarte albe, care-şi trag seva încremenirii din cursurile de yoga.  Puterea organizării unui eveniment de talia finalei Champions League vine din forţa financiară a celor cinci mega-sponsori principali. Fiecare cu spaţiul lui, fiecare cu surprizele lui. Heineken te invită să bei responsabil într-o zonă “verde” în care, printre alte minunăţii, o domnişoară cocoţată într-un bar de tip dj-cabin, îţi coboară paharele de bere cu ajutorul unui lift. După ce pierzi numărul “heinekinelor” ce curg în valuri, îl descoperi şi pe Frank Rijkaard, fostul mare fotbalist, fostul antrenor câştigător de Ligă cu Barcelona, parlamentând cu oficialii olandezi. Frank, stai la o poză? Desigur. Dacă nu-l trage de mână turnul de control feminin cu care explorează zona.

O nigeriancă zăbăucă trage de fanii lui United să facă poze cu ei. Îşi împinge sânii spectaculoşi în umărul meu şi-şi etalează cu graţie lănţişorul format din propriul nume: Omahi. “Omahi loves United!” Uuuuuha! Ceva mai încolo, două diavoliţe suple îşi plimbă coarnele de colo-colo. Par a fi din Peru sau Bolivia, în tot cazul una e foarte frumoasă: ai face pe dracu’n patru să-i atingi podoaba. Dungile barceloneze sunt şi aici la tot pasul: nu există dezechilibru între fani. Parmezanul e delicios. Carpaccio e delicios. Fructele de mare sunt delicioase. Totul e delicios. Eleganţă şi bun gust la propriu. Fotbalul e o industrie cu ştaif. La alţii. Nu şi în România. Unde, cu atât mai mult, acest sport se numeşte altfel: gigism, borcism, miticism, ferefism. Oricum, alt film. De categoria D, uneori X.

Intrarea pe stadion e “ceva” mai lină ca la Urziceni. Biletele sunt, în fapt, carduri cu chip care oferă posesorului nu doar accesul pe stadion ci şi transport gratuit în Roma, cu metroul, autobuzul sau tramvaiul şi intrare la câteva muzee. Ajung în tribuna Tevere şi mi se ridică părul pe cap de parcă m-a înfipt cineva pe post de bec în nocturnă. În peluza din dreapta, fanii lui United. În cea din stânga, suporterii Barcei. Câte 20.000 de fiecare parte. Rând pe rând, cele două peluze îşi etalează repertoriul. “Ce mănâncă englezii ăştia de urlă aşa?”. E o-ntrebare, într-adevăr. Echipele sunt la-ncălzire, Sir Alex Ferguson mestecă veşnica gumă, lucrurile par sub control. Fluturaşi ciudaţi bântuie prin tribunele lui Olimpico, ca la începutul unei poveşti de dragoste. Pe ce stadion din lume mai vezi fluturi defilând printre ovaţii? 62.467 de suflete salută fluierul de start al elveţianului Bussaca.

United începe în forţă, Ronaldo catapultează o lovitură liberă respinsă în faţă de Valdes iar Park Ji-Sung reia incredibil peste poartă. Îi facem ţăndări? Nu. Pentru că, după 10 minute de forţă, United intră la vestiare. De unde nu mai iese decât după fluierul final, pentru a-şi clăti ochii cu Michel Platini care acordă medaliile şi trofeul unei echipe care a jucat singură. Şi care a câştigat meritat, întru delirul unor fani care vor face apoi, de bucurie, baie la propriu în Fontana di Trevi.

E greu de explicat ce înseamnă cu adevărat perfecţiunea, atunci când vine vorba de o finală Champions League. Sunt lucruri care trebuie simţite şi apoi aplaudate. Nu degeaba toată Europa fotbalistică tânjeşte după ascultarea live a imnului acestei competiţii, o adaptare a bucăţii Zadok the Priest din Coronation Anthems a lui Handel. Nu degeaba păleşte până şi interesul pentru echipele naţionale atunci când vine vorba de Champions. Aici există totul: spectacol, respect, bani, adulaţie, bucurie, culoare şi emoţie. Fiecare piesă din acest puzzle imens, pe care fiecare dintre voi l-au văzut la televizor, măcar în trecere, minunându-vă de amploarea unui fenomen până la urmă atât de simplu la origini, e aşezată la locul potrivit. Îmbinările sunt perfecte. De la zâmbetul unui copil îmbrăcat în tricou roşu, care declară în Piazza Spagna că cel mai bun fotbalist din lume e Ronaldo şi până la băiatul care poartă o tavă cu pahare pline de Heineken rece, spre desfătarea celui care urmează să intre pe stadion.

Roma înghite în noaptea-i fierbinte fericire şi amar deopotrivă. Olimpico îşi digeră ecourile cu graţie. Tot el camp es un clam / Som la gent blau-grana / Tant se val d’on venim / Si del sud o del nord / Are estem d’acord… O ultimă bere, în tricoul roşu, înainte de plecarea spre hotel. Un indian cu acelaşi model de tricou, mă strânge de braţ şi-mi şopteşte cu un zâmbet trist. “Nu-i aşa că la anul vom lua noi Cupa?”. Îi răspund din mers: “La anul, sau altădată. Bucuria e aceeaşi”. Reflectoarele se sting, încet. Fluturii de pe Olimpico îşi sting şi ei viaţa, fericiţi.