Radu Paraschivescu: ”Mă simt mulţumit sută la sută în propria mea ţară”

L-am cunoscut pe Radu Paraschivescu la începutul sălbaticilor ani 90. În 1989 avusesem ambiţia să traduc, mai mult pentru mine, o carte scrisă de Harrold Robbins, scriitor ce avea să aibă succes şi la noi după Revoluţie. Aveam manuscrisul bătut la maşină, am văzut că Editura Olimp scosese un roman de Robbins aşa că mi-am zis să încerc marea cu degetul. Acolo am dat peste un tip jovial şi mustăcios, care mi-a spus că, din nefericire, cartea tradusă de mine nu avea licenţa cumpărată de Olimp. Am ratat startul unei cariere de traducător dar am cunoscut o persoană care, în timp, a devenit pentru mine unul dintre reperele valorii, bunului simţ şi talentului pe care le are România. Aş spune astăzi că, dacă aş avea 20 de ani mai puţin şi mi-aş face o listă de idoli, pe Radu Paraschivescu l-aş aşeza, alături de Radu Cosaşu, în fruntea ei.

L-am provocat pe Radu la o discuţie despre literatură şi fotbal – marile lui pasiuni. Deşi aflat într-o perioadă aglomerată, marcată de lansarea şi promovarea noii sale cărţi (Dintre sute de clişee, Ed. Humanitas), a găsit răgaz pentru a răspunde la toate întrebările, cu eleganţa şi umorul care îl caracterizează.

La ce vârstă ai citit prima carte (şi care era aceea?) şi la ce vârstă ai văzut primul gol de care-ţi aminteşti şi de care ai fost perfect conştient (şi care a fost acela?)?

La vârsta mea, mă suspectezi totuşi de memorie. Prima carte cap-coadă? Am citit-o pe la şapte ani şi cred că era o culegere de basme africane. Până atunci, mă rodasem sub supravegherea unui bunic răbdător şi încercasem, ca atâţia copii, să descifrez titluri de pe cotoarele cărţilor din bibliotecă. Primul gol e mai uşor de identificat: vara lui 1970, Brazilia-Cehoslovacia 4-1 la Campionatul Mondial, şut Rivelino, regrete pentru Viktor, altminteri un portar onorabil. După meciul acela am conchis că fotbalul trebuie urmărit îndeaproape şi statornic.

Dacă ar fi să te duci pe o insulă pustie pe care să te lase să iei un singur obiect ai lua o carte sau un televizor cu parabolica asociată? De ce?

Of, de ce trebuie toate insulele din întrebările astea să fie pustii? Sigur, aleg televizorul, admiţând – de dragul convenţiei – că insula are prize şi cabluri. Cine citeşte aceeaşi carte întruna îşi pierde minţile. Cine stă cu televizorul deschis noaptea (pe insulă se mai şi întunecă, presupun) are o şansă: ca lumina ecranului să fie văzută de ocheanul unui căpitan de vas care trece la câţiva kilometri de insulă.

Ai putea mai degrabă să te uiţi la fotbal (de calitate) 24 de ore sau să citeşti 24 de ore?

Am avut excesele mele, recunosc, dar nu poţi fi monoidee fără să devii un zombi. Orice exces făcut de dragul recordului mi se pare un lucru care frizează patologicul. N-aş putea nici să mănânc cartofi prăjiţi sau ciocolată de casă non-stop, oricât mi-ar plăcea. Citesc mult şi văd o sumedenie de meciuri, dar nu dau voie propriilor plăceri să mă îngreţoşeze.

Ai absolvit filologia, secţia engleză-franceză. Cum te-ai putea defini mai degrabă: anglofil sau francofil? De ce?

Cred că sunt anglofil fiindcă am descoperit la englezi calitatea care, fără să le prisosească lor, le lipseşte altora: autoironia. Îmi plac naţiunile care nu se monumentalizează singure, care nu cad în fascinaţie sau adoraţie de sine, după cum îmi plac oamenii care acceptă că ecuatorul nu le trece prin buric.

Dacă te-ai fi făcut fotbalist la ce echipă ţi-ai fi dorit să joci, exceptând-o, fireşte, pe Poli Timişoara?

Nici nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut să joc la Poli – poate doar alături de Mimo Giuchici şi de fotbalul lui persiflant. Aş fi vrut, în schimb, să joc cu brazilienii de-atunci: să combin cu Tostao, să-mi paseze Clodoaldo, să-l lansez pe Jairzinho. Dacă nu s-ar fi putut, m-ar fi tentat Ajaxul anilor şaptezeci: Cruyff, Neeskens, Krool, Rep, Keizer şi ceilalţi.

Ai o activitate prodigioasă ca traducător şi scriitor. Crezi că cea mai cunoscută „scriere” de-a ta este Ghidul Nesimţitului? Te-ai fi aşteptat să aibă un asemenea succes?

Trebuie să lămuresc un lucru: cu doi-trei ani în urmă am promis să nu mai traduc, spre a-mi asigura timp de scris. Mi-am încălcat promisiunea de dragul colecţiei „Râsul lumii”, de care mă ocup la Humanitas. Nu am destui traducători buni pentru acest tip de literatură (mai pretenţios decât crede multă lume). Prin urmare, traduc două titluri pe an. Cât despre „Ghidul nesimţitului”, el mi-a adus foloase şi ponoase la un loc. Pe de o parte, vânzări neaşteptat de mari (peste 50.000 de exemplare), drepturi de autor şi o creştere bruscă a notorietăţii. Pe de alta, eticheta de nesimţitolog, de care mi-a fost greu să scap. Aşa cum înainte eram „ăla cu fotbalul”, din 2006 am devenit „ăla cu nesimţiţii”. E o carte de care nu mă dezic, nici vorbă, dar pe care n-o aşez în capul palmaresului personal decât ca tiraj vândut. Am scris trei-patru cărţi mai bune decât „Ghidul”.

Eşti una dintre persoanele cele mai corecte, mai echilibrate şi mai de bun simţ din mass-media românească. Îţi aduce această imagine vreun beneficiu personal, într-o societate dominată mai degrabă de cancanism, de prost gust şi de gigiborcism?

N-aş spune. Moderaţia şi echilibrul au ajuns să fie percepute ca simptome ale mediocrităţii. „Dacă nu eşti excesiv, înseamnă că nu ai nimic de spus” – cunosc destui oameni care judecă aşa. În ce mă priveşte, nu pozez în monument de bună creştere şi nu invit lumea să se retragă în cărţile lui Jane Austen, unde să se exerseze în arta reverenţelor. Dar îmi displac stridenţele.

Care este scriitorul tău favorit şi de ce?

Greu lucru îmi ceri. Oare poţi să ai un scriitor favorit? Sau o prăjitură preferată? Sau un cântec preferat? Nu ştiu, aş avea certitudinea nedreptăţirii. Dar fiindcă m-ai întrebat, intru în joc şi răspund: Julian Barnes. De ce? Fiindcă nu scrie două cărţi la fel, fiindcă e la înălţime şi în romanul-eseu, şi în proza scurtă şi chiar şi în thriller, fiindcă şi-a lăsat valorile engleze să se impregneze de sos galic (a trăit mult în Franţa) şi fiindcă are o inteligenţă scăpărătoare şi reconfortantă.

Care este fotbalistul tău favorit şi de ce?

Pentru mine, Maradona e fără egal. Vorbesc de fotbalist, nu de om, nici de purtătorul de trenă ideologică al lui Hugo Chávez şi Fidel Castro. Este fotbalistul care a câştigat de unul singur un campionat naţional (în Italia, cu Napoli, care era outsider) şi tot de unul singur un campionat mondial (Mexic, 1986). Nu am văzut la nimeni un cocktail atât de exploziv: viteză, dribling, personalitate, imaginaţie, rafinament tehnic, soluţii imprevizibile şi disponibilitate la efort. Cred că singurul care se apropie de el ca talent e Johan Cruyff.

Ce au în comun literatura şi fotbalul?

Spun poveşti şi ţes iluzii. Sunt două tărâmuri unde ai parte de eroi şi de ticăloşi, de fior şi tensiune epică, de drame şi bucurii, de lacrimi şi sânge. Adică de viaţă. Un meci frumos e o carte pentru toţi cititorii în iarbă. Iar o carte e un meci pentru cititori (şi în mod sigur pentru cel care o scrie).

Ai luat la un moment dat decizia de a suspenda apariţiile televizate legate de fotbal, scârbit de ceea ce se întâmplă cu acest fenomen în România. A avut vreun efect gestul tău, în afară de aplauzele confraţilor care, însă, pe altă parte, au continuat să promoveze acele personaje cu care tu nu ai mai vrut să fii asociat?

N-am avut speranţe neghioabe. Ştiam că gestul meu din martie 2008 nu avea să producă decât aplauzele unor cititori, niscai regrete şi câteva bănuieli anonime pe bloguri („a plecat la altceva mai bănos”, „l-au dat ăia afară” etc.) Sportul românesc arată exact cum arăta cu an şi jumătate în urmă. Fotbalul, ca să-i dăm ce i se cuvine, e singurul care şi-a găsit timp să involueze. Noutatea e alta, Eddie. M-am întors în presa sportivă, după un doliu de 18 luni, dar m-am angajat să nu bag în seamă nici una dintre figurile toxice ale fenomenului. Sper să mă pot ţine de promisiune. Mi se spune întruna că fără aceste personaje nu se poate. Ei bine, din punctul meu de vedere, o să se poată. Măcar atât sunt dator să fac. Ignorarea e uneori un exerciţiu util.

Balul fantomelor, romanul apărut în prima jumătate a lui 2009, este o povestire umoristică din zona învăţământului, desfăşurată pe fundalul traficului de droguri din România anilor 90. De ce ai ales acest subiect? Te-ai confruntat direct cu problema?

„Balul fantomelor” a fost un caz în care cartea l-a dirijat pe scriitor, nu invers. Iniţial, ea trebuia să fie o cronică a eşecului conjugal (personajul principal are în palmares patru divorţuri). În timp ce-o scriam, mi s-au întâmplat două lucruri: 1) am aflat că Lugoj, oraşul copilăriei mele, se emancipase şi devenise o conductă de droguri pentru Occident; 2) am făcut parte, ca interpret-traducător, din câteva echipe sosite în România să pună la punct un program menit să descurajeze plasarea şi consumul de droguri. Aceste două episoade m-au făcut să schimb direcţia cărţii şi să fac din ea un thriller parodic. Miza ei poliţistă e, oricum, minoră. „Balul fantomelor” e de fapt o pastişare a produselor create după reţetă, fie ele cărţi poliţiste, filme sau altceva. În rest, nimic, am fost cuminte. N-am experimentat nici măcar o dată. Nu s-a găsit nimeni să-mi aţâţe curiozitatea.

Despre ce (şi când?) va fi următorul roman?

Deocamdată am terminat o carte pentru „Râsul lumii”, colecţia mea de la Humanitas. Se cheamă „Dintre sute de clişee”, am lansat-o la Gaudeamus şi este un comentariu acid al câtorva dintre sutele de poncife care au inundat discursul public. Viiitorul roman se cheamă, provizoriu, „Fluturele negru” şi decupează un episod din viaţa lui Caravaggio. Până atunci, însă, mă gândesc să termin „Hocus pocus integratus”, o culegere de proze comice post-2007, care continuă într-o oarecare măsură linia pe care am deschis-o cu „Bazar bizar”.

Se poate trăi doar din scris în România acestor vremuri? Câte cărţi trebuie să vinzi pe an ca să duci o existenţă decentă?

Trebuie să aproximez, nu am date precise. Presupun că dacă vinzi 70.000 de exemplare anual poţi trăi. Nu somptuos, dar civilizat. Arată-mi însă câţi autori au asemenea vânzări? Eu am vândut 50.000 din „Ghidul nesimţitului” în trei ani şi jumătate, dar n-aş fi putut conta doar pe aceste încasări ca să trăiesc. E motivul pentru care cam toţi scriitorii se ocupă şi de altceva în afara propriilor cărţi. Au catedre universitare, rubrici la ziar, colecţii de care se ocupă la invitaţia anumitor edituri etc.

De ce scriitorii din România ajung atât de timid să ia cunoştinţă cu succesul internaţional? A cui e vina: sunt scriitorii prea slabi? Sunt editurile noastre neaxate pe promovarea lor în străinătate? Lipsa agenţilor literari?

Unii dintre ei sunt validaţi apăsat în afara României: Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Nora Iuga, Ana Blandiana, Filip Florian etc. Alţii îşi încep acum traiectoria externă. Nu cred că e o problemă de valoare, ci de selecţie a titlurilor şi de teme pur şi simplu. Autoficţiunea nu mai e de mult la modă în Occident, dar nouă ne place în continuare. Editurile publică preponderent traduceri fiindcă publicul e mai sensibil la Johnson decât la Ionescu (contraexemplu: în colecţia mea de carte comică, autorii români se vând mai bine decât străinii). Totodată, ele nu sunt interesate decât sporadic de popularizarea scriitorilor români în alte ţări. Prea multă bătaia de cap şi prea mic profitul. Agenţii literari sunt puţini la număr – mai precis, doi, dintre care unul foarte puternic, iar celălalt în urcare – şi nu par preocupaţi de scriitorii români. Bănuiesc că motivul e acelaşi: reprezentarea unui scriitor român e mai puţin lucrativă decât reprezentarea unui străin, mai ales dacă are cotă.

Ce lipseşte, de fapt, scriitorilor români pentru a avea garantat succesul din prisma propriilor creaţii?

Au ghinionul să se exprime într-o limbă marginală, puţin cunoscută, şi să provină dintr-un spaţiu care nu interesează atât de mult ca Rusia, Turcia sau Pakistanul. Suntem mici şi neglijabili, din păcate. Când Petru Popescu a vorbit despre felul cum pe românul dornic de afirmare internaţională îl strânge limba nativă, patrioţii au sărit ca arşi: trădare, la zid cu el! Mă tem că a avut dreptate. Româna e o limbă cu enorme subtilităţi şi nuanţe, dar fără circulaţie.

Ce părere ai despre literatura în formă digitală? Moare cartea, în format printat? Sau e doar o impresie greşită?

Discuţia e veche şi aduce mereu la masă o falangă de fatalişti şi un snop de oameni veseli, siguri pe ei. Primii anunţă de un deceniu moartea cărţii scrise, ceilalţi îi expediază cu un gest de lehamite. De felul meu, nu sunt nici catastrofic, nici optimist, însă nu mi se pare că planează ameninţări sinistre asupra cărţii. Nu cred că suportul de hârtie va înceta să existe. Umberto Eco a spus-o cu ani în urmă, când a vizitat România, şi sunt tentat să-i dau dreptate. La fel cum există telefon fix şi telefon mobil, vor exista în paralel carte electronică şi carte pe format de hârtie. Şi oricum, voluptăţile bibliofile nu pot fi întreţinute în variantă electronică. Miroşi coala, nu monitorul pe care vezi o coală. Mângâi cotorul, nu ecranul care ţi-l înfăţişează.

De ce preferă editurile din România să se axeze pe marketarea cărţilor traduse, în loc să investească serios într-un nume local, de valoare, pe care apoi să-l exporte cu succes?

Am pomenit deja de cazurile în care editura l-a ajutat pe autor să-şi afle notorietatea internaţională. Nu sunt atât de multe pe cât ne-am dori, dar înseamnă ceva. Răspunsul la întrebare îl găseşti mai sus: e vorba de reflexul publicului de-a pune semnul egal între „străin” şi „valoros”. Din punctul meu de vedere, Răzvan Petrescu sau Radu Cosaşu sunt peste mulţi prozatori traduşi la noi, însă planurile editoriale sunt în continuare calate pe autori de afară. Dau un exemplu: Corint e o editură de ispravă, unde autorii români apar cu totul întâmplător – şi rar. Mai dau un exemplu: exasperat de insuccesul sub identitatea reală, un prozator gălăţean şi-a americanizat numele ca să-i apară o carte. S-a întâmplat acum un deceniu, când Cristian Rus a fost refuzat de editură, dar Chris Russell a fost acceptat, deşi era vorba de unul şi acelaşi text.

Câte ore pe zi îţi petreci scriind? Cât la sută e „muză” şi cât exerciţiu literar?

Scriu haotic şi fără program. Nu am disciplina cu care se laudă alţii, care dau impresia că semnează condica la aşezarea şi la ridicarea de la masă. Am perioade când îmi iese din prima, dar alteori mintea mi se constipă şi îmi dau seama că n-are rost să continui. Trec săptămâni în care nu pot să scriu decât articolele pentru care am contract. Şi nu scriu întotdeauna uşor. Am recurs destul de des la cezariană literară. Revin, recitesc, şterg, mă apuc de altceva şi aşa mai departe. Singurele texte pentru care trebuie să mă organizez sunt pentru ziare şi reviste. Acolo ştiu numărul de semne, ziua şi ora de predare, plus – evident – subiectul. La cărţi e cu totul altfel.

Există vreo persoană importantă din fotbalul românesc actual căreia să-i porţi un respect nedisimulat? Dacă da, care?

Când respect pe cineva, o fac obligatoriu nedisimulat, indiferent dacă obiectul respectului e din fotbal, medicină veterinară sau numismatică. Acum nu-mi vine în minte nici un nume. Nu cred că există statui în fotbalul nostru de azi. Am simpatii, asta e adevărat, dar nu simt nevoia să mă înclin în faţa nici unei notabilităţi.

Ce şanse are fotbalul românesc să revină la o oarecare normalitate şi, automat, la succesele de altădată?

La cum arată acum lucrurile, şansele stau la linia orizontului. Faci un pas spre ele, fac şi ele un pas mai încolo. Revirimentul presupune anumite condiţii pe care fotbalul nostru nu le întruneşte. Dacă ne uităm atent, vedem prea multă cleveteală şi prea puţină competenţă. Vedem coterii, complicităţi şi o cumplită nepăsare faţă de ceea ce ne aşteaptă. Fotbalul nostru a rămas interesant doar pentru cei care trag foloase de pe urma lui. În rest, jale. Publicul se retrage din tribune, unele echipe pleacă în căutarea publicului în alte oraşe, patronii se răfuiesc cu suporterii, Bacchus prezidează în cantonamente, arbitrii se fac de râs fără emoţie – ăsta e tabloul.

Dacă ai fi patronul unei echipe de fotbal care ar fi primele trei lucruri pe care ar trebui să le cunoască jucătorii aflaţi sub contract cu tine?

Că nimic nu răscumpără onoarea pierdută, că publicul trebuie câştigat prin străduinţă pe teren, nu prin clişee la microfon, şi că trasul de timp nu înseamnă tactică, ci laşitate.

Are Poli Timişoara, echipa ta de suflet, ingredientele necesare pentru a face performanţă?

Poli e splendidă până începe să joace şi suferindă după aceea. Totul în jur pare pregătit pentru sărbătoare: oraş cu vibraţie, public fierbinte, patron şi sponsor potenţi, stadion mare. Şi totuşi, la ora asta Poli poate lua campionatul doar printr-o baftă enormă sau dacă schimbă urgent câteva lucruri. Rectific, câţiva oameni. Nu cred în prudenţa strategică a lui Ovidiu Sabău, pe care l-am iubit ca jucător, dar căruia îi imput îmbolnăvirea de frică a echipei. Nu cred în valoarea lui Stancu, Magera, Latovlevici şi a altor patru-cinci fotbalişti. Mi-aş dori să prind măcar un titlu de campion cu Poli, din ipostaza suporterului, dar prefer să fiu sceptic şi apoi să-mi cer iertare dacă va fi cazul.

Hagi sau Dobrin? Maradona sau Pele? Cantona sau Platini? Cr. Ronaldo sau Messi?

Maradona, Platini, Messi. Între Dobrin şi Hagi dau cu banul. Păcat că nu apare şi Cruyff, ar fi fost o opţiune.

Este Gigi Becali unul dintre indivizii definitorii pentru gradul de uzură la care a ajuns societatea românească? Se va ajunge ca astfel de personaje să crească şi mai mult în popularitate sau ne vom opri aici şi vom începe curând să „regresăm”?

Nu răspund la nimic legat de acest personaj. Am decis de mult, pentru mine el nu există.

Eşti de acord cu ideea că românii sunt cel mai dificil de definit popor european?

Cred că noi înşine ne-am lipit eticheta asta pe frunte, ne-am uitat cochet în oglindă şi ne-a plăcut cum ne şade. Părem misterioşi, indescifrabili şi greu de descris. Atenţie, doar părem. Oricum, dacă ne-ar fi făcut altcineva caracterizarea asta, ne-am fi opărit urgent. E adevărat, suntem uneori contradictorii, alteori enervanţi şi – în unele situaţii – admirabili. Dar crezi că alte naţii au limpezime de cleştar şi puritate diamantină? Nu cumva punem aici în joc o întreagă sumă de preconcepţii atât faţă de felul cum ne percepem pe noi înşine, cât şi faţă de felul cum îi percepem pe alţii? Eu aşa cred. Avem ciudăţeniile noastre, dar nu suntem un popor hiperexotic şi imposibil de încadrat.

Pe o scară procentuală, de la 0 la 100, cât de mulţumit te simţi în propria ta ţară şi ce ţi-ar trebui în plus pentru ca procentul să bată spre 100?

O să râzi, sunt mulţumit sută la sută. Dintr-un calcul egoist, fireşte. Ajunge să trec strada, să deschid geamul sau să intru în metrou şi am un subiect de carte. Aş găsi aşa ceva în Norvegia, Olanda sau Slovenia? Nu cred. De acord, am cârcotelile mele, am momentele mele de exasperare, dar nu cred că trebuie să-mi notez nici ţara, nici raporturile cu ea. Eşti dator cu o anume nobleţe faţă de locul care te îngăduie pe lume.

Cum se caracterizează omul Radu Paraschivescu? Ce iubeşti cel mai mult la tine şi ce urăşti cel mai tare?

Fără să mă iubesc din cale-afară, aşa cum se spune că ar proceda leii zodiacali, mi se pare că sunt un ins rezonabil, echilibrat, cu umor şi onoare. Ce nu-mi place la mine? Că îmi rod unghiile şi că mă tem de moarte. Vindecă-mă dacă poţi, Eddie.

L-am cunoscut pe Radu Paraschivescu la începutul sălbaticilor ani 90. În 1989 avusesem ambiţia să traduc, mai mult pentru mine, o carte scrisă de Harrold Robbins, scriitor ce avea să aibă succes şi la noi după Revoluţie. Aveam manuscrisul bătut la maşină, am văzut că Editura Olimp scosese un roman de Robbins aşa că mi-am zis să încerc marea cu degetul. Acolo am dat peste un tip jovial şi mustăcios, care mi-a spus că, din nefericire, cartea tradusă de mine nu avea licenţa cumpărată de Olimp. Am ratat startul unei cariere de traducător dar am cunoscut o persoană care, în timp, a devenit pentru mine unul dintre reperele valorii, bunului simţ şi talentului pe care le are România. Aş spune astăzi că, dacă aş avea 20 de ani mai puţin şi mi-aş face o listă de idoli, pe Radu Paraschivescu l-aş aşeza, alături de Radu Cosaşu, în fruntea ei.

L-am provocat pe Radu la o discuţie despre literatură şi fotbal – marile lui pasiuni. Deşi aflat într-o perioadă aglomerată, marcată de lansarea şi promovarea noii sale cărţi (Dintre sute de clişee, Ed. Humanitas), a găsit răgaz pentru a răspunde la toate întrebările, cu eleganţa şi umorul care îl caracterizează.

La ce vârstă ai citit prima carte (şi care era aceea?) şi la ce vârstă ai văzut primul gol de care-ţi aminteşti şi de care ai fost perfect conştient (şi care a fost acela?)?

La vârsta mea, mă suspectezi totuşi de memorie. Prima carte cap-coadă? Am citit-o pe la şapte ani şi cred că era o culegere de basme africane. Până atunci, mă rodasem sub supravegherea unui bunic răbdător şi încercasem, ca atâţia copii, să descifrez titluri de pe cotoarele cărţilor din bibliotecă. Primul gol e mai uşor de identificat: vara lui 1970, Brazilia-Cehoslovacia 4-1 la Campionatul Mondial, şut Rivelino, regrete pentru Viktor, altminteri un portar onorabil. După meciul acela am conchis că fotbalul trebuie urmărit îndeaproape şi statornic.

Dacă ar fi să te duci pe o insulă pustie pe care să te lase să iei un singur obiect ai lua o carte sau un televizor cu parabolica asociată? De ce?

Of, de ce trebuie toate insulele din întrebările astea să fie pustii? Sigur, aleg televizorul, admiţând – de dragul convenţiei – că insula are prize şi cabluri. Cine citeşte aceeaşi carte întruna îşi pierde minţile. Cine stă cu televizorul deschis noaptea (pe insulă se mai şi întunecă, presupun) are o şansă: ca lumina ecranului să fie văzută de ocheanul unui căpitan de vas care trece la câţiva kilometri de insulă.

Ai putea mai degrabă să te uiţi la fotbal (de calitate) 24 de ore sau să citeşti 24 de ore?

Am avut excesele mele, recunosc, dar nu poţi fi monoidee fără să devii un zombi. Orice exces făcut de dragul recordului mi se pare un lucru care frizează patologicul. N-aş putea nici să mănânc cartofi prăjiţi sau ciocolată de casă non-stop, oricât mi-ar plăcea. Citesc mult şi văd o sumedenie de meciuri, dar nu dau voie propriilor plăceri să mă îngreţoşeze.

Ai absolvit filologia, secţia engleză-franceză. Cum te-ai putea defini mai degrabă: anglofil sau francofil? De ce?

Cred că sunt anglofil fiindcă am descoperit la englezi calitatea care, fără să le prisosească lor, le lipseşte altora: autoironia. Îmi plac naţiunile care nu se monumentalizează singure, care nu cad în fascinaţie sau adoraţie de sine, după cum îmi plac oamenii care acceptă că ecuatorul nu le trece prin buric.

Dacă te-ai fi făcut fotbalist la ce echipă ţi-ai fi dorit să joci, exceptând-o, fireşte, pe Poli Timişoara?

Nici nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut să joc la Poli – poate doar alături de Mimo Giuchici şi de fotbalul lui persiflant. Aş fi vrut, în schimb, să joc cu brazilienii de-atunci: să combin cu Tostao, să-mi paseze Clodoaldo, să-l lansez pe Jairzinho. Dacă nu s-ar fi putut, m-ar fi tentat Ajaxul anilor şaptezeci: Cruyff, Neeskens, Krool, Rep, Keizer şi ceilalţi.

Ai o activitate prodigioasă ca traducător şi scriitor. Crezi că cea mai cunoscută „scriere” de-a ta este Ghidul Nesimţitului? Te-ai fi aşteptat să aibă un asemenea succes?

Trebuie să lămuresc un lucru: cu doi-trei ani în urmă am promis să nu mai traduc, spre a-mi asigura timp de scris. Mi-am încălcat promisiunea de dragul colecţiei „Râsul lumii”, de care mă ocup la Humanitas. Nu am destui traducători buni pentru acest tip de literatură (mai pretenţios decât crede multă lume). Prin urmare, traduc două titluri pe an. Cât despre „Ghidul nesimţitului”, el mi-a adus foloase şi ponoase la un loc. Pe de o parte, vânzări neaşteptat de mari (peste 50.000 de exemplare), drepturi de autor şi o creştere bruscă a notorietăţii. Pe de alta, eticheta de nesimţitolog, de care mi-a fost greu să scap. Aşa cum înainte eram „ăla cu fotbalul”, din 2006 am devenit „ăla cu nesimţiţii”. E o carte de care nu mă dezic, nici vorbă, dar pe care n-o aşez în capul palmaresului personal decât ca tiraj vândut. Am scris trei-patru cărţi mai bune decât „Ghidul”.

Eşti una dintre persoanele cele mai corecte, mai echilibrate şi mai de bun simţ din mass-media românească. Îţi aduce această imagine vreun beneficiu personal, într-o societate dominată mai degrabă de cancanism, de prost gust şi de gigiborcism?

N-aş spune. Moderaţia şi echilibrul au ajuns să fie percepute ca simptome ale mediocrităţii. „Dacă nu eşti excesiv, înseamnă că nu ai nimic de spus” – cunosc destui oameni care judecă aşa. În ce mă priveşte, nu pozez în monument de bună creştere şi nu invit lumea să se retragă în cărţile lui Jane Austen, unde să se exerseze în arta reverenţelor. Dar îmi displac stridenţele.

Care este scriitorul tău favorit şi de ce?

Greu lucru îmi ceri. Oare poţi să ai un scriitor favorit? Sau o prăjitură preferată? Sau un cântec preferat? Nu ştiu, aş avea certitudinea nedreptăţirii. Dar fiindcă m-ai întrebat, intru în joc şi răspund: Julian Barnes. De ce? Fiindcă nu scrie două cărţi la fel, fiindcă e la înălţime şi în romanul-eseu, şi în proza scurtă şi chiar şi în thriller, fiindcă şi-a lăsat valorile engleze să se impregneze de sos galic (a trăit mult în Franţa) şi fiindcă are o inteligenţă scăpărătoare şi reconfortantă.

Care este fotbalistul tău favorit şi de ce?

Pentru mine, Maradona e fără egal. Vorbesc de fotbalist, nu de om, nici de purtătorul de trenă ideologică al lui Hugo Chávez şi Fidel Castro. Este fotbalistul care a câştigat de unul singur un campionat naţional (în Italia, cu Napoli, care era outsider) şi tot de unul singur un campionat mondial (Mexic, 1986). Nu am văzut la nimeni un cocktail atât de exploziv: viteză, dribling, personalitate, imaginaţie, rafinament tehnic, soluţii imprevizibile şi disponibilitate la efort. Cred că singurul care se apropie de el ca talent e Johan Cruyff.

Ce au în comun literatura şi fotbalul?

Spun poveşti şi ţes iluzii. Sunt două tărâmuri unde ai parte de eroi şi de ticăloşi, de fior şi tensiune epică, de drame şi bucurii, de lacrimi şi sânge. Adică de viaţă. Un meci frumos e o carte pentru toţi cititorii în iarbă. Iar o carte e un meci pentru cititori (şi în mod sigur pentru cel care o scrie).

Ai luat la un moment dat decizia de a suspenda apariţiile televizate legate de fotbal, scârbit de ceea ce se întâmplă cu acest fenomen în România. A avut vreun efect gestul tău, în afară de aplauzele confraţilor care, însă, pe altă parte, au continuat să promoveze acele personaje cu care tu nu ai mai vrut să fii asociat?

N-am avut speranţe neghioabe. Ştiam că gestul meu din martie 2008 nu avea să producă decât aplauzele unor cititori, niscai regrete şi câteva bănuieli anonime pe bloguri („a plecat la altceva mai bănos”, „l-au dat ăia afară” etc.) Sportul românesc arată exact cum arăta cu an şi jumătate în urmă. Fotbalul, ca să-i dăm ce i se cuvine, e singurul care şi-a găsit timp să involueze. Noutatea e alta, Eddie. M-am întors în presa sportivă, după un doliu de 18 luni, dar m-am angajat să nu bag în seamă nici una dintre figurile toxice ale fenomenului. Sper să mă pot ţine de promisiune. Mi se spune întruna că fără aceste personaje nu se poate. Ei bine, din punctul meu de vedere, o să se poată. Măcar atât sunt dator să fac. Ignorarea e uneori un exerciţiu util.

Balul fantomelor, romanul apărut în prima jumătate a lui 2009, este o povestire umoristică din zona învăţământului, desfăşurată pe fundalul traficului de droguri din România anilor 90. De ce ai ales acest subiect? Te-ai confruntat direct cu problema?

„Balul fantomelor” a fost un caz în care cartea l-a dirijat pe scriitor, nu invers. Iniţial, ea trebuia să fie o cronică a eşecului conjugal (personajul principal are în palmares patru divorţuri). În timp ce-o scriam, mi s-au întâmplat două lucruri: 1) am aflat că Lugoj, oraşul copilăriei mele, se emancipase şi devenise o conductă de droguri pentru Occident; 2) am făcut parte, ca interpret-traducător, din câteva echipe sosite în România să pună la punct un program menit să descurajeze plasarea şi consumul de droguri. Aceste două episoade m-au făcut să schimb direcţia cărţii şi să fac din ea un thriller parodic. Miza ei poliţistă e, oricum, minoră. „Balul fantomelor” e de fapt o pastişare a produselor create după reţetă, fie ele cărţi poliţiste, filme sau altceva. În rest, nimic, am fost cuminte. N-am experimentat nici măcar o dată. Nu s-a găsit nimeni să-mi aţâţe curiozitatea.

Despre ce (şi când?) va fi următorul roman?

Deocamdată am terminat o carte pentru „Râsul lumii”, colecţia mea de la Humanitas. Se cheamă „Dintre sute de clişee”, am lansat-o la Gaudeamus şi este un comentariu acid al câtorva dintre sutele de poncife care au inundat discursul public. Viiitorul roman se cheamă, provizoriu, „Fluturele negru” şi decupează un episod din viaţa lui Caravaggio. Până atunci, însă, mă gândesc să termin „Hocus pocus integratus”, o culegere de proze comice post-2007, care continuă într-o oarecare măsură linia pe care am deschis-o cu „Bazar bizar”.

Se poate trăi doar din scris în România acestor vremuri? Câte cărţi trebuie să vinzi pe an ca să duci o existenţă decentă?

Trebuie să aproximez, nu am date precise. Presupun că dacă vinzi 70.000 de exemplare anual poţi trăi. Nu somptuos, dar civilizat. Arată-mi însă câţi autori au asemenea vânzări? Eu am vândut 50.000 din „Ghidul nesimţitului” în trei ani şi jumătate, dar n-aş fi putut conta doar pe aceste încasări ca să trăiesc. E motivul pentru care cam toţi scriitorii se ocupă şi de altceva în afara propriilor cărţi. Au catedre universitare, rubrici la ziar, colecţii de care se ocupă la invitaţia anumitor edituri etc.

De ce scriitorii din România ajung atât de timid să ia cunoştinţă cu succesul internaţional? A cui e vina: sunt scriitorii prea slabi? Sunt editurile noastre neaxate pe promovarea lor în străinătate? Lipsa agenţilor literari?

Unii dintre ei sunt validaţi apăsat în afara României: Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Nora Iuga, Ana Blandiana, Filip Florian etc. Alţii îşi încep acum traiectoria externă. Nu cred că e o problemă de valoare, ci de selecţie a titlurilor şi de teme pur şi simplu. Autoficţiunea nu mai e de mult la modă în Occident, dar nouă ne place în continuare. Editurile publică preponderent traduceri fiindcă publicul e mai sensibil la Johnson decât la Ionescu (contraexemplu: în colecţia mea de carte comică, autorii români se vând mai bine decât străinii). Totodată, ele nu sunt interesate decât sporadic de popularizarea scriitorilor români în alte ţări. Prea multă bătaia de cap şi prea mic profitul. Agenţii literari sunt puţini la număr – mai precis, doi, dintre care unul foarte puternic, iar celălalt în urcare – şi nu par preocupaţi de scriitorii români. Bănuiesc că motivul e acelaşi: reprezentarea unui scriitor român e mai puţin lucrativă decât reprezentarea unui străin, mai ales dacă are cotă.

Ce lipseşte, de fapt, scriitorilor români pentru a avea garantat succesul din prisma propriilor creaţii?

Au ghinionul să se exprime într-o limbă marginală, puţin cunoscută, şi să provină dintr-un spaţiu care nu interesează atât de mult ca Rusia, Turcia sau Pakistanul. Suntem mici şi neglijabili, din păcate. Când Petru Popescu a vorbit despre felul cum pe românul dornic de afirmare internaţională îl strânge limba nativă, patrioţii au sărit ca arşi: trădare, la zid cu el! Mă tem că a avut dreptate. Româna e o limbă cu enorme subtilităţi şi nuanţe, dar fără circulaţie.

Ce părere ai despre literatura în formă digitală? Moare cartea, în format printat? Sau e doar o impresie greşită?

Discuţia e veche şi aduce mereu la masă o falangă de fatalişti şi un snop de oameni veseli, siguri pe ei. Primii anunţă de un deceniu moartea cărţii scrise, ceilalţi îi expediază cu un gest de lehamite. De felul meu, nu sunt nici catastrofic, nici optimist, însă nu mi se pare că planează ameninţări sinistre asupra cărţii. Nu cred că suportul de hârtie va înceta să existe. Umberto Eco a spus-o cu ani în urmă, când a vizitat România, şi sunt tentat să-i dau dreptate. La fel cum există telefon fix şi telefon mobil, vor exista în paralel carte electronică şi carte pe format de hârtie. Şi oricum, voluptăţile bibliofile nu pot fi întreţinute în variantă electronică. Miroşi coala, nu monitorul pe care vezi o coală. Mângâi cotorul, nu ecranul care ţi-l înfăţişează.

De ce preferă editurile din România să se axeze pe marketarea cărţilor traduse, în loc să investească serios într-un nume local, de valoare, pe care apoi să-l exporte cu succes?

Am pomenit deja de cazurile în care editura l-a ajutat pe autor să-şi afle notorietatea internaţională. Nu sunt atât de multe pe cât ne-am dori, dar înseamnă ceva. Răspunsul la întrebare îl găseşti mai sus: e vorba de reflexul publicului de-a pune semnul egal între „străin” şi „valoros”. Din punctul meu de vedere, Răzvan Petrescu sau Radu Cosaşu sunt peste mulţi prozatori traduşi la noi, însă planurile editoriale sunt în continuare calate pe autori de afară. Dau un exemplu: Corint e o editură de ispravă, unde autorii români apar cu totul întâmplător – şi rar. Mai dau un exemplu: exasperat de insuccesul sub identitatea reală, un prozator gălăţean şi-a americanizat numele ca să-i apară o carte. S-a întâmplat acum un deceniu, când Cristian Rus a fost refuzat de editură, dar Chris Russell a fost acceptat, deşi era vorba de unul şi acelaşi text.

Câte ore pe zi îţi petreci scriind? Cât la sută e „muză” şi cât exerciţiu literar?

Scriu haotic şi fără program. Nu am disciplina cu care se laudă alţii, care dau impresia că semnează condica la aşezarea şi la ridicarea de la masă. Am perioade când îmi iese din prima, dar alteori mintea mi se constipă şi îmi dau seama că n-are rost să continui. Trec săptămâni în care nu pot să scriu decât articolele pentru care am contract. Şi nu scriu întotdeauna uşor. Am recurs destul de des la cezariană literară. Revin, recitesc, şterg, mă apuc de altceva şi aşa mai departe. Singurele texte pentru care trebuie să mă organizez sunt pentru ziare şi reviste. Acolo ştiu numărul de semne, ziua şi ora de predare, plus – evident – subiectul. La cărţi e cu totul altfel.

Există vreo persoană importantă din fotbalul românesc actual căreia să-i porţi un respect nedisimulat? Dacă da, care?

Când respect pe cineva, o fac obligatoriu nedisimulat, indiferent dacă obiectul respectului e din fotbal, medicină veterinară sau numismatică. Acum nu-mi vine în minte nici un nume. Nu cred că există statui în fotbalul nostru de azi. Am simpatii, asta e adevărat, dar nu simt nevoia să mă înclin în faţa nici unei notabilităţi.

Ce şanse are fotbalul românesc să revină la o oarecare normalitate şi, automat, la succesele de altădată?

La cum arată acum lucrurile, şansele stau la linia orizontului. Faci un pas spre ele, fac şi ele un pas mai încolo. Revirimentul presupune anumite condiţii pe care fotbalul nostru nu le întruneşte. Dacă ne uităm atent, vedem prea multă cleveteală şi prea puţină competenţă. Vedem coterii, complicităţi şi o cumplită nepăsare faţă de ceea ce ne aşteaptă. Fotbalul nostru a rămas interesant doar pentru cei care trag foloase de pe urma lui. În rest, jale. Publicul se retrage din tribune, unele echipe pleacă în căutarea publicului în alte oraşe, patronii se răfuiesc cu suporterii, Bacchus prezidează în cantonamente, arbitrii se fac de râs fără emoţie – ăsta e tabloul.

Dacă ai fi patronul unei echipe de fotbal care ar fi primele trei lucruri pe care ar trebui să le cunoască jucătorii aflaţi sub contract cu tine?

Că nimic nu răscumpără onoarea pierdută, că publicul trebuie câştigat prin străduinţă pe teren, nu prin clişee la microfon, şi că trasul de timp nu înseamnă tactică, ci laşitate.

Are Poli Timişoara, echipa ta de suflet, ingredientele necesare pentru a face performanţă?

Poli e splendidă până începe să joace şi suferindă după aceea. Totul în jur pare pregătit pentru sărbătoare: oraş cu vibraţie, public fierbinte, patron şi sponsor potenţi, stadion mare. Şi totuşi, la ora asta Poli poate lua campionatul doar printr-o baftă enormă sau dacă schimbă urgent câteva lucruri. Rectific, câţiva oameni. Nu cred în prudenţa strategică a lui Ovidiu Sabău, pe care l-am iubit ca jucător, dar căruia îi imput îmbolnăvirea de frică a echipei. Nu cred în valoarea lui Stancu, Magera, Latovlevici şi a altor patru-cinci fotbalişti. Mi-aş dori să prind măcar un titlu de campion cu Poli, din ipostaza suporterului, dar prefer să fiu sceptic şi apoi să-mi cer iertare dacă va fi cazul.

Hagi sau Dobrin? Maradona sau Pele? Cantona sau Platini? Cr. Ronaldo sau Messi?

Maradona, Platini, Messi. Între Dobrin şi Hagi dau cu banul. Păcat că nu apare şi Cruyff, ar fi fost o opţiune.

Este Gigi Becali unul dintre indivizii definitorii pentru gradul de uzură la care a ajuns societatea românească? Se va ajunge ca astfel de personaje să crească şi mai mult în popularitate sau ne vom opri aici şi vom începe curând să „regresăm”?

Nu răspund la nimic legat de acest personaj. Am decis de mult, pentru mine el nu există.

Eşti de acord cu ideea că românii sunt cel mai dificil de definit popor european?

Cred că noi înşine ne-am lipit eticheta asta pe frunte, ne-am uitat cochet în oglindă şi ne-a plăcut cum ne şade. Părem misterioşi, indescifrabili şi greu de descris. Atenţie, doar părem. Oricum, dacă ne-ar fi făcut altcineva caracterizarea asta, ne-am fi opărit urgent. E adevărat, suntem uneori contradictorii, alteori enervanţi şi – în unele situaţii – admirabili. Dar crezi că alte naţii au limpezime de cleştar şi puritate diamantină? Nu cumva punem aici în joc o întreagă sumă de preconcepţii atât faţă de felul cum ne percepem pe noi înşine, cât şi faţă de felul cum îi percepem pe alţii? Eu aşa cred. Avem ciudăţeniile noastre, dar nu suntem un popor hiperexotic şi imposibil de încadrat.

Pe o scară procentuală, de la 0 la 100, cât de mulţumit te simţi în propria ta ţară şi ce ţi-ar trebui în plus pentru ca procentul să bată spre 100?

O să râzi, sunt mulţumit sută la sută. Dintr-un calcul egoist, fireşte. Ajunge să trec strada, să deschid geamul sau să intru în metrou şi am un subiect de carte. Aş găsi aşa ceva în Norvegia, Olanda sau Slovenia? Nu cred. De acord, am cârcotelile mele, am momentele mele de exasperare, dar nu cred că trebuie să-mi notez nici ţara, nici raporturile cu ea. Eşti dator cu o anume nobleţe faţă de locul care te îngăduie pe lume.

Cum se caracterizează omul Radu Paraschivescu? Ce iubeşti cel mai mult la tine şi ce urăşti cel mai tare?

Fără să mă iubesc din cale-afară, aşa cum se spune că ar proceda leii zodiacali, mi se pare că sunt un ins rezonabil, echilibrat, cu umor şi onoare. Ce nu-mi place la mine? Că îmi rod unghiile şi că mă tem de moarte. Vindecă-mă dacă poţi, Eddie.