Minodora s-a trezit într-o dimineaţă cu ideea fixă de a-şi îndesa bărbatul într-o sticlă de lapte. S-a ridicat din pat, şi-a privit câteva secunde muntele de om care sforăia pe aşternutul lila, apoi s-a dus în cămară, a scos o sticlă de lapte şi a aşezat-o pe masa din bucătărie.
S-a întors în dormitor şi a început să tragă de Costel. La început i-a fost mai greu: bărbatul ei cântărea 134 de kilograme. Fără a socoti pijamaua în dungi roşii. Însă până la ora 7 Minodora reuşise să-l îndese în sticla de lapte fără măcar să-i smulgă vreun oftat. Performanţa era de invidiat. Costel se trezea de regulă la şapte şi jumătate, prin urmare mai era o jumătate de oră în care Minodora putea să se bucure de priveliştea bărbatului ei dormind liniştit într-o sticlă de lapte. Sau să corecteze eventualele erori de amplasament.
Motivele acestui gest erau adânci şi nu ţineau de faptul că respectabilul Costel sforăia îngrozitor. Nicidecum. Minodora era o artistă şi toată viaţa încercase să-şi arate această latură a personalităţii. Din nefericire nu urmase un liceu artistic, picase la examenul de la Arte Plastice apoi se măritase cu un macaragiu – Costel. La început, încercase să găsească elemente romantice în braţele macaralelor sau măcar în balansul periculos al blocurilor de beton pe deasupra capetelor umane. A scris câteva poezii pe care a încercat să i le citească lui Costel seara, la lumina unor lumânărele ieftine, dar parfumate. În zadar, fiindcă unicul răspuns al lui Costel a fost să ceară mai multă ciorbă. Minodora s-a conformat şi, în timp, a făcut ciorbă în oale din ce în ce mai mari. Costel era ceea ce în mod artistic s-ar putea numi ciorbar.
Eşecul literar nu a descurajat-o pe Minodora. Pentru că, în general, până la un punct, viaţa nu a descurajat-o pe Minodora. Aşa că fericita soţie de macaragiu a trecut la pictură. Şi-a cumpărat un bloc de desen, acuarele şi două pensule – una stufoasă pentru fundaluri, cealaltă subţire, pentru lucruri fine, ca de exemplu manete. A scormonit prin debarale după o carte cu picturi ale unui domn pentru care avusese dintotdeauna un respect deosebit, cu toate că acesta îşi tăiase urechea într-un gest de nebunie. A răsfoit-o câteva minute apoi a decis că poate să facă desene chiar mai interesante decât domnul Van. Şi-aşa, floarea soarelui nu era planta ei preferată. Decât, poate, numai pentru uleiul cu care-i prăjea cartofii lui Costel.
Tablourile Minodorei erau pline de inspiraţie. Fiindcă îşi iubea foarte tare soţul, Minodora picta macarale. Macarale de toate culorile, ca nişte flori ale soarelui metalice, se ridicau deasupra blocurilor cenuşii cărora Minodora le picta ochi în loc de ferestre. Picturile erau apoi înrămate şi aşezate pe pereţii pe lângă care trecea Costel în fiecare seară în drumul spre baie, spre dormitor sau spre balcon. Numai că, spirit practic, Costel nu le remarca niciodată. De fapt, Costel nu făcea altceva decât să ceară ciorbă. Mai multă ciorbă.
Când n-a mai avut loc pe pereţi de macarale, Minodora a fost lovită de o uşoară depresie. Talentele ei artistice nu păreau a fi suficiente pentru a-l impresiona pe Costel. Vreme de o săptămână, Minodora a zăcut în pat, bântuită de febră şi de gânduri negre. Poate că nu era suficient de bună pentru bărbatul ei. Poate că trebuia să-i demonstreze că soţia pe care şi-o luase e în stare de mult mai multe decât a face o ciorbă foarte bună. Venise momentul ca ambiţia Minodorei să-şi arate colţii. În ultima zi de agonie, o idee revoluţionară i-a dat puteri pentru a se ridica din pat. S-a repezit în bucătărie, a scos oala de ciorbă, apoi a întins pe masă legumele şi zarzavaturile – morcovi, roşii, păstârnaci, castraveţi, cepe, leuştean… Avea să facă o ciorbă artistică. Să mixeze culorile în aşa fel încât să rezulte un feng shui care să-l dea peste cap pe Costel. Urma să îmbine astfel talentele de bucătăreasă cu cele artistice, într-un melanj năucitor care să-i salveze căsnicia şi să-l aducă în al nouălea cer pe mult-iubitul ei soţ macaragiu.
Minodora a lucrat o zi întreagă la acea ciorbă. A refăcut-o, aruncând apa şi ingredientele, până când a fost complet mulţumită de rezultat. Obosită, dar cu satisfacţia muncii împlinite în inimă şi cu luminiţele artistului în priviri, s-a aşezat pe canapea, în aşteptarea lui Costel. Bărbatul ei nu a întârziat nici în acea zi. Şi-a scos cu un oftat pantofii scâlciaţi şi murdari de noroiul şantierului şi a cerut, ca de fiecare dată, ciorbă. Zâmbind, Minodora a adus oala şi a pus-o pe masă. A ridicat capacul şi a aşteptat reacţia lui Costel. Reacţia a întârziat să vină. De fapt, reacţia mult-dorită nu a venit niciodată. Nerăbdătoare, Minodora a luat polonicul şi a aranjat ciorba în farfuria lui Costel. O bucurie de culori i-a explodat macaragiului în ochi. O fascinaţie culinară pe care nici măcar marile case de gastronomie n-ar fi reuşit să o desăvârşească. O bucurie a simţurilor. O încântare a spiritului şi a duodenului. Un sfârc de cometă.
– Auzi fă, Minodoro… da’ tu cartofi ai pus în ciorba asta? Ciorba mamii ei de viaţă!
Ultimul gest artistic de care Minodora a fost în stare în legătură cu Costel a fost să-l îndese pe acesta într-o sticlă de lapte, într-o bună dimineaţă, la ora 7. Costel îndesat într-o sticlă de lapte era titlul operei cu care Minodora hotărâse să participe la Expoziţia Artiştilor Amatori care avea loc într-o renumită galerie de artă a urbei. Lucrarea îi reuşise de minune. Dungile roşii ale pijamalei lui Costel reflectate prin sticla mată produceau un straniu efect de halou. Prin gâtul sticlei se întrevedea degetul mare de la piciorul stâng, cu unghia pe jumătate crăpată, ca o stâncă erodată de vânturile unei coaste mai puţin de azur şi mai degrabă de teflon. O clipă, Minodorei i-a trecut prin minte că ar fi putut chiar să-i coloreze unghia, în albastru intens. Apoi a abandonat gândul, preferând să păstreze totul natural.
Costel îndesat într-o sticlă cu lapte a ajuns în acea zi pe o masă de expoziţie. Nu în încăperea principală, acolo unde artişti rataţi, dar de calibru mult mai mare decât Minodora, expuneau tot soiul de lucrări fantasmagorice, exhibând aproape peste măsură un autentic bun gust, combinat cu modernismul inepuizabil al kitschiului suprem. Expoziţia era cu vânzare însă, din nefericire, Costel nu a atras atenţia nimănui. Minodora a stat lângă opera ei, zâmbitoare şi plină de speranţă, întreaga zi. Pusese un preţ aproape modic – oricine şi-ar fi putut permite această capodoperă în dungi. Numai că ghinionul, sau orice alt personaj aflat în relaţie cu domnul de care tocmai am pomenit, au făcut ca, la căderea serii, Costel să fie printre puţinele opere de artă rămase nevândute.
Profund îndurerată, Minodora a plecat acasă plutind. L-a uitat pe Costel pe acea masă, incapabilă de orice gest uman de reabilitare a macaragiului cândva drag. Fiindcă a decis să abandoneze pentru totdeauna arta, dar şi pornirile educaţionale, Minodora nu a aflat niciodată faptul că opera ei a ajuns în Muzeul Antipa, la demisol, expus pe o policioară înainte de intrarea în peştera artificială. Şi că bravul Costel, dormind în pijamaua lui dungată, avea să devină, în timp, punctul de atracţie al tuturor copiilor aduşi cu şcoala generală în vizită la celebrul stabiliment cultural.
