George Costanza n-a trăit degeaba

Acesta este un text despre nimic. Ştiu, nu săriţi, au fost alţii mai deştepţi ca mine care au făcut un serial despre nimic şi au câştigat o grămadă de bani. Amintiţi-vă cât de fericită era moaca lui George Costanza: “Jerry, le propunem un serial despre nimic! Ăsta e şpilul!”.

Aş putea scrie despre nimic săptămâni la rând. Aş putea goli jobenul de iepuraşi pentru a-l umple cu nimic, având pe faţă un zâmbet de zile mari. “De ce zâmbeşti? Ai vreun motiv anume?”. “N-am. N-am nimic”. Merg pe stradă, mă uit la crăpăturile din asfalt, mă uit la firmele luminoase, la literele şubrede de pe clădiri, mă uit la fustele scurte ale tipelor grase, la feţele sictirite ale şoferilor de autobuze, la Dan Negru şi Mama Natură – ce combinaţie frigidă, mă uit la ofertele de creditare şi nu-mi vine nimic în minte. Nimic altceva decât nimic. De câte ori nu v-aţi trezit că sunteţi într-un mare nimic şi n-aţi înţeles nimic din ce se-ntâmplă în secunda aceea când ploua cu găleata şi apa intra cu nesimţire prin ţesătura tricoului vostru?

Hai să vă spun de ce acest text, căruia tocmai i-aţi citit cuvântul numărul 175, este despre nimic, fără măcar să copieze conceptul Seinfeld. Mă sună ieri o prietenă. Nu, nu ca să-mi spună cât se simte de balonată şi cât de idiot e iaurtul acela pentru că n-o “rezolvă”. Mă sună ca să-mi spună că pleacă în Togo. Nu e o prietenă de familie dar nici o persoană care să-mi fie indiferentă. Aşa că după ce localizez în minte – undeva în vestul sudului mijlocului Africii – această ţară, o întreb ce naiba caută în Togo? Alegeri nu sunt prea curând, ca să adapteze conceptul de Congo, aşa că unicul motiv pentru care ar alege acest obscur tărâm african ar trebui să fie acela că se mărită cu un – sună bine! – togolez.
“Te măriţi cu un togolez?”, o întreb mândru de firul logicii mele, aşteptând confirmarea.

Nu se mărită cu un togolez ci emigrează în Togo fiindcă a decis că îi place această ţară.
“Cum adică? De ce nu emigrezi în Canada, în Noua Zeelandă, într-o ţară la modă? Ce-o să faci în Togo?”.

Îmi spune că a luat acum o săptămână atlasul, s-a uitat la toate ţările din lume şi s-a oprit la Togo. Pentru că trebuie să emigreze undeva şi pentru că toată viaţa a fost o non-conformistă, a sărit peste australii, germanii şi canade şi s-a oprit la Africa. Pleacă peste o lună, şi-a făcut toate vaccinurile, şi-a găsit legăturile aeriene până la Lomé, a luat legătura cu nuş’ce consul român de prin zonă, şi-a găsit pe net (pe net!!!) un apartament frumuşel în centrul capitalei. Ce-o să facă acolo?

Nimic.

Cum adică… nimic?

Pur şi simplu nimic. S-a săturat de nervii din agenţia de publicitate în care lucrează de peste şapte ani, s-a săturat de mutrele maică-sii care o întreabă din două în două zile când se mărită, s-a săturat de biscuiţii Ûlker, de traficul plin de taximetrişti idioto-misogini şi, în general, vrea să meargă undeva unde toată viaţa să nu mai facă nimic.

Nu mi-am putut stăpâni un surâs, tipa e haioasă şi are mai mulţi neuroni decât s-ar putea crede la prima vedere; la ultima petrecere la care am fost împreună i-a turnat paharul cu şampanie în cap fostului ei prieten numai pentru că acesta îndrăznise să apară cu o blondă aparent mai suculentă decât ea – ok, un motiv suficient de bun, până şi gazda a aplaudat, no mention că toţi erau beţi. Numai că de data asta nu se leagă ceva, lipseşte o verigă în raţionamentul ei. De pildăăăă… “din ce-o să trăieşti?”

Asta nu e o problemă. În Togo poţi să trăieşti cu un dolar timp de o săptămână, chiriile sunt infime, un bax de bere locală costă cât o sută de ursuşi, apa caldă e la discreţie, Oceanul Atlantic la fel, se vorbeşte franceza, pe care ea o cunoaşte de parcă s-ar fi născut în Montmartre, e plin de traficanţi de cocaină, există telefonie mobilă pentru mai bine de 220.000 de oameni, Togo e al patrulea mare exportator de fosfaţi, o să asculte Radio Zephyr (www.zephyr.tg) şi, de fapt care era problema?, a, da, banii!, oricum va avea în cont cei 40.000 de dolari pe care i-a luat pe apartamentul ei de două camere în care locuia împreună cu Tanţa-pisica şi cu Lia-gulia, prima dintre ele – o pisică brunetă, cea de-a doua, mai mult sau mai puţin evident: o gulie mumificată.

I-am urat succes, ne-am schimbat adresele de e-mail şi ne-am promis să ne căutăm, ea pentru a-mi trimite fotografii şi a mă ţine la curent cu zilele în care nu face nimic, eu ca să o informez ce mai e prin ţară, deşi… “îţi zic, n-o să mă mai intereseze” şi am închis, oarecum năuc.

Acum plouă iar eu simt cum apa îmi penetrează în linişte tricoul, deşi mă aflu undeva pe un scaun, în faţa unui computer, ba mai mult, în faţa unui document word pe care tocmai am scris al 834-lea cuvânt despre nimic. Atlasul de lângă mine e deschis la harta Africii. Malawi! Oare Mama Natură trăieşte şi acolo?