Pinnacle

By Wednesday, April 7, 2010 1 Permalink 0

PrintTanti Mia face cărţile, învăluită în fumul de snagoave. În dreapta ei, fumul de Bega abia aşteaptă să dea atacul decisiv. Tanti Mia e grasă, negricioasă şi are o aluniţă mare şi pufoasă pe obraz. Dacă ar fi ţigancă, te-ai aştepta să o vezi înzorzonată în fuste colorate şi grele, vânzând seminţe de floare la cornet, pe un scăunel care geme neputincios sub greutatea ei. Dar tanti Mia nu e ţigancă, şi asta chiar dacă limbajul ei e colorat ca un curcubeu zănatic ce se-ascunde pe după poduri.

– Hai Mio, mai repede, că începe Geaneir!

Madam Frantz nu mai are răbdare. Tanti Mia nu e o maestră a împărţitului cărţilor de pinnacle. Sau, cel puţin, nu o arată. Ţi le întinde să le tai de parcă ţi-ar fura bucata de tort din farfurie. Apoi le priveşte cu mirare ca pe nişte biscuiţi ce i-au apărut dintr-o dată între degetele bufante şi le împarte cu gesturi largi dar lente. Câte nouă bucăţi zboară către celelalte trei laturi ale mesei şi aterizează molcom pe pătura chinezească, bej cu frunze verzi, de unde sunt culese cu degete nervoase, în ordine, de madam Frantz, Ţuca şi Mam’mare.

– Hai Mioooo!

– E cutremur, soro? întreabă tanti Mia înainte de a-şi plasa satisfăcută ultima carte, cu speranţa că e un Joker binecuvântat.

– E pă dracu’, răspunde Ţuca de vizavi, total motivată de cei trei valeţi cu care se poate etala fără probleme, oh ce bine! Dă vară-ta din picior.

– Cine, io?

Madam Frantz are un tic pe care nu-l recunoaşte în timp ce joacă pinnacle: bâţâie nervoasă din picior de se zguduie uneori toată sufrageria. Sperie până şi rotocoalele de fum, Bega sau Snagov, care lâncezesc ore-n şir deasupra mesei, plictisite să tot intre şi să iasă din plămânii şi-aşa tăbăciţi ale celor patru jucătoare. Nu ştie nimeni de ce madam Frantz îşi bâţâie piciorul cu o asemenea intensitate. Dar aproape că s-au obişnuit. Doar tanti Mia aminteşte de cutremure, aflată încă sub influenţa prăbuşirii blocului Dunărea.

– Dacă-i cutremur iarăşi, mergem la Tănţica. Acolo nu cade nimic, niciodată.

Din stânga lui tanti Mia, Mam’mare, alias Tănţica, o priveşte pe deasupra ochelarilor. Ca decană de vârstă, are tot dreptul să fie uşor arogantă. În acelaşi timp, filantroapă.

– Veniţi fetelor la mine. Îl trimit pe Colonelu’ să ia salată, face el friptură de miel, da’ să nu vă prind că vă atingeţi de coaste. Coastele-s ale mele şi-ale Viorichii.

Madam Frantz se înfoaie şi renunţă pentru câteva secunde la ticul cutremurător.

– Are dreptate, de coaste numai noi doo. E cineva braziliană?

Ca să fie braziliană, cineva trebuie să „închidă” din prima. Asta înseamnă un plus de 50 de puncte şi o glorie asumată. Nu oricine e binecuvântat cu norocul de a face braziliană. E nevoie de o incantaţie specială, de jokeri, de doiari, de aranjamente supreme şi divine şi, evident, evident, de gestul dramatic al aruncării cărţii de „închis” în mijlocul mesei, asortat perfect unui zâmbet superior şi condescendent: v-am spart, cine-i mămica voastră fetelor?

Nu e nimeni braziliană. Madam Frantz trage o carte, şi-o îndeasă elegant printre celelalte, trage un fum din chiştocul de Bega pe care-l stinge în scrumiera verde, din sticlă, scoate o altă ţigară din pachetul alb cu roşu şi aruncă un şesar ameţit, provocându-i o grimasă de scârbă Ţucăi.

– Nu te depui? întreabă Mam’mare de dincolo de masă. Mam’mare e în echipă cu madam Frantz şi, aşa, ca de la mamă la fiică, îşi permite s-o întrebe direct lucruri pe care regulile jocului de pinnacle desfăşurat ca la curţile regale n-ar îngădui.

– Nu încă, ai puţintică răbdare!

Ţuca în schimb, abia aşteaptă să se depună. Ţuca e înaltă şi deşirată. E cea mai tânără dintre ele şi cea mai năucă. Are o alură de girafă cu păr alb, rătăcită prin parcări pline cu TIR-uri. Câteodată e tristă, câteodată e mult prea sobră, câteodată pare moartă de-a binelea dar învie brusc cu un hohot isteric dacă o prinde din urmă vreo poantă aruncată de tanti Mia. Ţuca-şi etalează valeţii şi-i trânteşte lui Mam’mare un popă de treflă, patronal şi imperturbabil, împreună cu o întrebare existenţială al cărui răspuns oricum îl cunoaşte. Sau nu.

– Auzi, Tănţico, ce făcuşi cu ceasul ăla de platină?

Piciorul lui madam Frantz pare să se transforme dintr-o dată în picamăr. Doamna Costea, vecina de la unu, e în pericol să devină nefericita posesoare a unei găuri în tavan. Tensiunea survolează masa ca un vultur hămesit.

– Da’ ce treabă ai tu Ţuco? întreabă Mam’mare culegând popa de parcă ar vrea să-l ducă în iatac.

– Uite-aşa, mi-a venit. Mă gândeam aseară că nu te-am mai văzut cu el.

– Şi ce, nu putuşi să dormi? Ietete! Vezi de treabă…

– Hai Tănţico, zău, că nu vrusei să te supăr. Întrebai şi io.

– Păi las’ că ştiu io, Ţuco. Tu întrebi aşa, să bagi zâzanie. Nu te bag în testament, am zis că ăla e-al Viorichii şi gata. Nu se schimbă şaua de pe cal când vrea măgarul de opal.

– Tănţico, înnebunişi subit? N-am io treabă cu calul tău…

Din celălalt capăt al mesei, tanti Mia îşi foieşte fundul de poveste cu elefanţi.

– Fetelor, iar v-apucă, draghe? Tănţico, fi-ţi-ar testamentu-al naibii, că de când ne ziseşi că l-ai făcut au înnebunit salcâmii în familie. Ce dreacu te-o fi apucat, zău aşa? Că doar nu mori mâine călcată de tramvai s-ajungi împachetată-n Rai. Ia mai lăsaţi-mă cu ceasu’ ăla, fi-i-ar platinele de marţipan să-i fie! I-auziţi aici, îl ştiţi p-ăla cu pendula?

Ţuca, Frantz şi Mam’mare ciulesc urechile: Mia e pe cale să spună bancul serii iar ăsta e momentul de apogeu, care merită sanctificat în detrimentul veşnicei certe pe ceasul de platină.

– Nu-l ştim, Mio!

Tanti Mia trage un hohot de râs cu izbelişti de snagoave pogorâte în cruciade tardive. E un ritual: celelalte aşteaptă cuminţi, cu ochii în cărţile pe care şi le aranjează cu gesturi cochete.

– Păi cică era o grecoaică bătrână…

Mam’mare se eschivează un pic. Nu degeaba o chema Zidros când era fecioară şi taică-su căra acareturi pe Dunăre până la Brăila, pe care le vindea agricultorilor cu stare de la marginea oraşului. Păi cocoşeii de i-au luat comuniştii în ‘45 s-au făcut cu trudă elenă, cu ştiinţă de comerţ antic. Vilele de la Carmen Sylva, pădurile din Vrancea, terenul de la Barieră s-au iţit cu potenţă de armator şi îndemânare de băutor de uzo.

– Era o grecoaică, Tănţico, punctează tanti Mia, era la judecătorie, unde Ion e acuzat că ar fi violat-o. Şi judecătorul îi spune lui Ion: “inculpat, eşti acuzat de viol”. Ion neagă. „Nu-nu! N-am fost eu!” Grecoaica, mai surdă din fire, se trezeşte să-ntrebe „Tze zice, maică, tze zice?”. Unul de lângă ea îi răspunde. „Zice că nu te-a violat!”. Judecătorul mai departe: inculpat, cum pledezi? „Tze zice maică, tze zice?” „Zice că e nevinovat”. Ion continuă: „Nu i-am atins nici măcar un fir de păr!”. Grecoaica de colo: „Tze zice, tze zice?” „Zice că nu ţi-a atins nici un fir de păr!”. La care grecoaica, Tănţico, face un zâmbet mare: „Da, da, tze pretzizie, tze pretzizie!”.

Două secunde de linişte, timp în care tanti Mia îşi bulbucă ochii mari, ca nişte boabe imense de cafea, apoi dă tonul unui râs isteric care zdruncină uriaşa oglindă veneţiană din spatele ei. Fiecare râde pe tonuri separate: Madam Frantz revarsă o cascadă în „a”. Aaaaahahahahaha! Aaaaaaahahahahaha!!! Ţuca râde ca o capră, în i-uri violente şi violete, asortate la rochia ei tricotată. Mam’mare nu-şi permite să-şi degradeze ţinuta de doamnă de colonel şi râde pe înfundate, cu batista cu trandafiri la gură, schimonosindu-şi ochii ridaţi. Masa de pinnacle a explodat, blocul cu 12 etaje se cutremură mai ceva ca blocul Scala la 4 martie. Tanti Mia bate cu palma în masă, moment în care crainica de la TV îşi arată privirea de căprioară şi face un anunţ blând:

– Şi acum, dragi telespectatori, vă invităm să urmăriţi un nou episod din serialul-foileton Jane Eyre. Vizionare plăcută!

Cadavrele cărţilor de joc înţepenesc pentru o oră răsfirate pe masă, ca după un război greu, soldat cu mii de victime. Vor renaşte însă, pentru alte bătălii ce se vor duce adânc în noapte, în fumurile salvelor de tunuri de Snagov şi Bega. Pe fondul genericului de la Jane Eyre, după ce-şi trage scaunul din faţa televizorului în partea opusă, Ţuca se apleacă uşor către tanti Mia şi îi şopteşte la ureche, cu încredere şi speranţă:

– Auzi, Mio? Io nu cred că a trecut Tănţica ceasul ăla în testament.

0
1 Comment
  • Stanescu Dragu
    April 23, 2016

    Îmi aduce aminte de scene din copilărie cind vizitam mătusea di bulevardul Magheru si jucam ore întregi Pinacle . Timpuri vesele pline de farmec care au trecut si au devenit memorii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *