A u trecut de mult anii cand eram jurnalist “de stire”. Era prima jumatate a anilor 90. Lucram la cotidianul Sportul Romanesc, in birourile imbacsite de fum de tigara de pe Brezoianu, intr-o cladire care ar fi trebuit sa aiba pojar din buline rosii si care la subsol avea o tipografie in care cand intrai te teleportai in epoca lui Gutenberg. Mitica Dragomir era director, Ioanitoaia redactor sef, Raetchi adjunct. DD Rujan si Mihai Ciuca aveau si ei birourile lor, ca sefi de sectii. Rujan te chema la el si ori te facea “baiatu’ lu’ tata”, ori spunea niste ineptii mai mari ca toate conturile lui Dragomir. Ciuca se inchidea serile in birou cu baietii lui de la International si-i tinea la o bere pana-si termina Giggs de plimbat cainele sub clar de luna prin tufisurile din Manchester. Raetchi – “zi-le domnu’ Geo” de la Bingomania lui Vasile Stanga de mai tarziu – nu stia cum sa se poarte mai smechereste sau mai nebuneste. Imi amintesc ca l-a chemat o data in birou pe bunul meu coleg si prieten pentru a-i sugera sa-si schimbe semnatura din ziar. “Unul singur se numeste in tara asta Octavian Belu!”. Daca prin absurd l-ar fi chemat “Geo Raetchi”, probabil ca n-ar fi trebuit nici sa existe.

Se batea in draci la masini de scris, din ce in ce mai defecte. Se statea in weekenduri interminabile, doar pentru a se lua rezultate la Divizia B sau C, de la corespondenti regionali care erau sunati pe telefoane fixe. Uneori ii gaseai. Alteori, ii “gaseai” sub o masa de protocol, la stadion. Se facea de serviciu in tipografie, o lume ciudata si murdara, populata cu indivizi imbracati in halate albastre si cu priviri dure. Mirosul tipografiei din Brezoianu ar fi trebuit pastrat in sticlute mici, peste ani, si livrat “jurnalistilor” care astazi isi fac articolele privind stirile de la televizor sau pescuind intru traducere articole mizere din marele ocean care se numeste Internet. Nu, nu duc dorul acelui miros. Am pierdut seri prin Brezoianu, la lumina palida a incaperii, cu coatele pe biroul pe care se afla o masina de scris neagra. In mod ciudat, imi placea. Cand faceam un interviu cu Gica Hagi, aveam emotii. Cand il sunam acasa pe Silviu Lung pentru o declaratie, incercam sa-mi ingros vocea, sa nu tremure. Nu existau patronii gigici de astazi, fiindca presa de atunci avea demnitatea si curajul de a nu-i inventa. Presa (sportiva) din anii 90 se amuza cu “breakdance” Romica Pascu de la Brasov, cu pokerele si parchetul lui nea Puiu, de la Onesti, cu carnatii de Lechinta pusi la pachet de nea Jean, cooperatistul, cu arbitrul Danciu care canta plangand la mese dupa ce “fura” cu stil pe gazon, cu Ilie Dobre care sforaia in camerele de hotel de deraiau trenurile, cu nea Dan Voicila care stia sa tina un scor alb din comentariu chiar daca il imbiba intr-o sticla de vodca.

Am, pe undeva, nostalgia acelor vremuri de lucru la cotidian. Doi ani care au insemnat (veneam de la saptamanal, urma sa ma indrept catre lunar – o cu totul alta calitate) o experienta fantastica nu atat in plan efectiv al meseriei de jurnalist (o meserie care nu se invata in scoli) ci mai ales in intelegerea a cum stau treburile, deontologic si nu numai, in privinta a ceea ce trebuie sa livreze un jurnalist catre zecile de mii de oameni care – in acea vreme – ii citeau a doua zi o stire, o cronica, o opinie, o ancheta sau un interviu. Daca Ioanitoaia iti cerea o stire de prima pagina, iar tu reuseai sa i-o livrezi si, mai ales, sa o vezi acolo, satisfactia era enorma. Nimeni nu scria despre femeile lui Ilie Dumitrescu sau despre cum danseaza Bogdan Stelea prin discotecile vremii. Reportajele “mondene” se numeau “Acasa la…” si emanau atat de bun simt incat intrebam daca sa ne descaltam cand intram in casa omului. Fotografii nu se numeau paparazi ci fotoreporteri. Se vorbea, de multe ori, cu dumneavoastra. “Dumneavoastra, domnule Jerry Gane…“. Gane avea 25 de ani.

Titlu: “Stefan Banica a ajuns singur pe Otopeni, din Dubai. Declaratii incredibile despre sotia sa”. Click pe link: “La intrebarea jurnaliştilor despre divortul de Andreea Marin, Banica a răspuns: “Sunt convins ca ati citit mesajul postat de noi. Scria acolo ca nu dam interviuri despre asta”.

In Romania ultimilor ani nu se mai face jurnalism. Sau se face prea putin. Ultimul ziar onest pe care l-am citit a fost Adevarul lui Patriciu, de acum 2-3 ani. N-a tinut. Daca nu bagi mister-sange-groaza sau femei-cai-pistoale, romanii au impresia ca-i pacalesti. Asa au fost obisnuiti. Pentru mine, acum, unica mostra de jurnalism a ramas emisiunea “Romania, te iubesc”, de la ProTV. O oaza de lumina, ingropata intr-un munte de gunoi. Stirile se fac la talkshowuri. Il sunam pe “nea Gigi”, il tinem juma’ de ora, apoi respiram pana maine. Cand il sunam iar. Pe alta parte, il blamam cand ne face colegele “tampite”, uitand ca am creat aceste personaje grotesti hranindu-le en-gros din buzunarele propriilor noastre spatii de antena si de tipar. In barter, ele stiau cum hraneasca, la randul lor.

Calitate? Nu. Cantitate. Si borhot. Tone de borhot, deversate cu nonsalanta in ocean. Dincolo de tastaturi, dincolo de plasme sau LCD-uri, oamenii primesc palme, nu content. In 1996, Bill Gates a scris pe site-ul sau, un articol care se intitula Content is king.

One of the exciting things about the Internet is that anyone with a PC and a modem can publish whatever content they can create. In a sense, the Internet is the multimedia equivalent of the photocopier. It allows material to be duplicated at low cost, no matter the size of the audience.

But to be successful online, a magazine can’t just take what it has in print and move it to the electronic realm. There isn’t enough depth or interactivity in print content to overcome the drawbacks of the online medium.

If people are to be expected to put up with turning on a computer to read a screen, they must be rewarded with deep and extremely up-to-date information that they can explore at will.

De aici avea sa plece totul. Doar ca, din pacate pentru media romaneasca a zilelor noastre, a fost exact invers decat visa mister Bill. Adancimea si interactivitatea pe care Gates nu le vedea posibile in print s-au transformat in superficialitate si inutilitate. Ne informam cu viteza luminii si ne imbecilizam cu viteza sunetului. Copiii nostri invata mai degraba despre cate iubite a avut Sergiu Nicolaescu decat despre cine a fost acesta. Companiile de cablu inlocuiesc posturi de stiinta si tehnologie cu posturi de manele. Pe site-uri, aproape totul e neterminat, aberant, superficial, neinformat, tradus. Stirile “mondiale” au inceput sa apara precum bancurile: nimeni nu stie cine le inventeaza si cand. Copy-paste is king. Ba mai mult, mananca lucruri gretoase si plescaie.

Ma intreaba deseori amici cu care ma intalnesc ocazional, “cum merge treaba?”. E un sablon. “Si? Cum mai merge treaba la tine?”. Probabil ca oamenii chiar asteapta o reactie… Nu stiu ce sa raspund. Nu stiu nici macar sa spun daca merge. Sau in ce sens merge. I-as putea aseza pe-un scaun si am putea vorbi ore despre ce merge si ce nu, despre “piata” si advertising. Despre cum e sa lucrezi pentru un brand istoric, care incearca sa-si ciuleasca urechile intr-o societate ipocrita si parsiva. De cele mai multe ori, sfarsesc prin a le spune, fara a fi convins de procentul de sinceritate: “Bine. Merge. Inca merge”.

Ce-i drept, inca merge. Incerc sa-mi imaginez cum ar fi ordonat DD Rujan un articol despre “Nila si Cruduta” acum 17 ani, din biroul lui de lemn masiv, din Brezoianu. Incerc sa-mi imaginez cum l-ar fi publicat Ioanitoaia pe prima pagina, a doua zi. Nu-mi iese. Si-atunci ma gandesc la Django al lui Tarantino. Pana nu se va elibera din sclavia in care ea insasi s-a incatusat, presa nu va mai “merge” niciodata cu adevarat, in acceptiunea in care a fost inventata. Si nu ma refer la tiraje – nu-s absurd sa raman intepenit in nostalgii dupa tipografii mizere care generau cifre cu multe zerouri. Ci la calitate. La ceea ce livreaza un jurnalist pentru a-l face sa vibreze pe masochistul care-i va citi randurile si care, poate, inca asteapta ca la capatul unui click sa gaseasca fraze care sa-l intereseze, care sa-l miste, care sa-l invete, care sa-l informeze – fara a-i agresa existenta.