This is your song

By Friday, September 11, 2015 0 Permalink

Știi momentul acela în care îți dorești să asculți muzică simfonică, poate clapele unui pian să-ți mângâie ușor gândurile cu o Nocturnă de Chopin? Consideră-l o băutură, pune-l pentru moment de-o parte și imaginează-ți o altă clipă, cea în care mâna ei se strecoară în mâna ta și îi simți textura pielii, mai degrabă i-o regăsești într-un alt context decât cel în care mâinile voastre se încleștau pe un cearșaf mototolit și plin de pasiune. Clipa în care îți plimbi un deget pe osul acela mic, Dumnezeu știe cum se numește!, care-i veghează palma, discret, ca și cum nu s-ar afla acolo să-ți spioneze mișcările. Așează și băutura asta, lângă cealaltă, pe o bancă din Marina Port Vell, atunci când seara cade peste Barcelona ca și cum o zeiță frumoasă se dezbracă în spatele unui munte transparent, pe care niciun muritor nu-l poate urca. Apoi mixează băuturile. Toarnă-le pe ambele în al treilea pahar și bea-l până la capăt, privind marea. Nu-i așa că beția asta ușoară, fără dureri de cap, fără gesturi extreme, mai degrabă discretă, e ca un iaht alb, cu numele abia tresărit, cu care ai vrea să mergi până la capătul pământului – oriunde s-ar afla acesta?

Paco o aștepta în Plaça de Catalunya. Plecase mai devreme din camera de hotel, mult mai devreme, deși nu-i lua mai mult de zece minute până în piața în care sute de porumbei așteptau, răbdători, orice firimitură de pâine aterizată pe pavaj. Cu numai o oră în urmă alergase până în La Boqueria, de unde cumpărase, în grabă, câteva fructe, nici el nu știa de ce, iar acum, în vreme ce stătea pe marginea unei bănci și număra autobuzele care opreau în stația capăt de linie, realiză că fusese un gest inutil și compulsiv. Îi plăcea să se plimbe prin La Boqueria, să-și coloreze privirile cu fructele frumos aranjate, să-și excite poftele cu jamon-urile ispititoare, să cerceteze îndeaproape peștii ciudați și proaspeți de pe tarabele pline de gheață. Piața asta atât de turistică, în care se făcea negoț cu carne încă de la 1200, îi dădea siguranța faptului că dacă cineva l-ar fi legat la ochi și l-ar fi rătăcit pe străzile orașului, într-un târziu ar fi ajuns, nu se știe cum, în La Boqueria, incapabil să se piardă, sfârșind invariabil în fața unei tarabe cu căpșune uriașe, de la care o doamnă slabă ca flacăra, cu voce spartă, l-ar fi îmbiat, aproape l-ar fi obligat: Quieres probar una fresa, senor?

Câteva ore mai târziu, avea să treacă împreună cu ea prin piață, prezentându-i cu mândrie marfa, de parcă ar fi fost dintotdeauna directorul locului, încântat să-i surprindă uimirea fericită din ochii ei cu un milion de motive pentru a fi priviți. Uite cum arată jamboanele astea! Știi că e o tehnică specială ca să tai jamon-ul? Mai întâi ai nevoie de un jamonero, un suport pe care să sprijini bucata de jambon. Apoi de un cuțit special, cu lama foarte bine ascuțită. Și îți trebuie tehnică. Nu poți din prima. Tehnica o deprinzi, cu exerciții îndelungi. Fiindcă felia de jamon trebuie să fie atât de fină și de subțire, încât să vezi lama cuțitului prin ea. Bucățile se taie de sus, paralel cu baza jamenero-ului, cu mișcări scurte. Ce zici, cumpărăm un jambon? Unul mare, mare, ca în desenele animate cu Tom și Jerry și buldogul ăla pe care niciodată n-am știut cum îl cheamă dar care mai mereu avea un jambon în farfurie.

Paco zâmbi nervos. La câțiva metri de el, o mamă, poate la fel de nervoasă ca el, țipa în zadar după plodul de 3 ani care urmărea un porumbel, părând că urmează, inevitabil, să se împiedice. Un bătrân cu pălărie încercă să o ajute și-l prinse pe puști de mâneca hăinuței bleumarin. Copilul se opri brusc și-l fixă cu ochii mari, albaștri, apoi începu să urle. Copacii de pe Rambla fremătară. Autobuzele treceau, unul după altul, iar ea nu cobora niciodată. Începu să se întrebe dacă nu cumva greșise ora. Ziua. Anul. Locul. Universul. Paco își privea ceasul din minut în minut. Un tânăr cu șapcă verde se așeză lângă el și-i ceru o țigară.

– Nu fumez.

– Ai fi putut…

– Aș fi putut, dar nu mi-am dorit niciodată.

– Ar fi trebuit să-ți dorești. Dacă ai fi făcut-o, acum ai fi putut să-mi oferi o țigară. Ai fi putut.

Tânărul avea un tatuaj pe gât. Un as de inimă roșie.

– Îmi pare rău. Uneori, inspirația mă părăsește în cele mai nepotrivite momente și nici măcar puterea de anticipație nu se sfiește să-mi joace feste.

– Mișto. Hai să găsim o țigară!

– Nu pot, du-te tu. Eu aștept pe cineva.

– Avem timp. O să vină peste 17 autobuze.

Paco schimbă cadranul ceasului cu mutra senină de sub șapca verde.

– De unde știi?

– Mie puterea de anticipație nu-mi joacă niciodată feste. Hai!

Se ridicară aproape la unison.

– OK, de unde?

– Nu știu. Eu mi-am epuizat variantele, tu ai fost ultima.

– Eu am fost ultima ta soluție ca să-ți faci rost singur de o țigară și ai ratat-o? Ce ești, vreun loser?

– Cam așa ceva. În tot cazul, sunt unul cu stil. Mama m-a născut într-un magazin Armani.

– Ți-a folosit la ceva?

– Normal! Am avut hăinuțe de la ei când eram mic. Acum, pe bune, cine se mai poate lăuda cu asta. Eram copilul favorit al cartierului, îmi scrijeleau oamenii străzii numele pe ziduri. Catalunya is not Spain? Bullshit. Numele meu era rege.

– Dar cum te cheamă?

– Armani.

Evident. Paco surâse, apoi privi cu coada ochiului încă un autobuz care se despărțea cu indiferență de oamenii din el. Remarcă apoi faptul că bătrânul care prinsese mai devreme copilașul alergător de mânecă se oprise în apropiere și citea preocupat o broșură turistică. Îi ceru o țigară. Bărbatul păru surprins, apoi speriat, apoi disperat. După care scoase un pachet de Kent din buzunar, i-l întinse și o rupse la fugă, poate prea sprinten pentru vârsta lui. Paco se întoarse către Armani, ușurat că-i rezolvase problema. Dar băiatul dispăruse. Pe locul în care se aflase, câțiva porumbei curajoși ciuguleau un biscuit pe care se afla o siluetă de bufniță. Lângă biscuit, o carte de joc, un as de inimă roșie.

FullSizeRenderÎncă un autobuz, și-ncă unul. Acoperișurile clădirilor din Plaça de Catalunya străluceau de parcă erau învelite în staniol. Paco se gândea cum ar fi să închirieze o mansardă aici și să-și petreacă întreaga viață privind, împreună cu ea, porumbeii și autobuzele. Plictisitor? Nu. ”Am putea să mâncăm măsline verzi și să discutăm despre FC Barcelona?”. ”Dar nu știu nimic despre FC Barcelona!”. ”Înveți. Mergem pe Camp Nou. O să-ți placă” ”Și pariem?”. ”Și pariem. Cu ei câștigăm mereu. Îl au pe unul mic, cu față de țăranuș dar cu picioare de magician”. Nicio mansardă nu poate fi plictisitoare în condițiile astea. Uite, am putea să ne prostim, să facem ca ”statuile” de pe La Rambla. Ne vopsim dimineața ca profesioniștii. Tu în bleu – e culoarea cu care te asociez mereu. Eu în roșu – e culoarea cu care mă vezi atunci când mă visezi. Tu în lună. Eu în soare (bine, bine, sunt un pic arogant, nu-i așa?). Tu în înger, eu în diavol. Nu promit că pot sta nemișcat ore-n șir dar tu probabil îți vei aminti de orele de yoga și vei face pe statuia de dimineața până seara, în timp ce eu voi gravita în jurul lunii, schimbând regulile universului. Ale universului meu. Turiștii ne vor da bani, copiii se vor fotografia cu soarele și luna, care le-au ținut cununa, apoi, seara vom merge în port, vom sta pe bancă și vom asculta la căștile mării poveștile de dragoste ale orașului, șoptite de Gaudi, întortocheat și colorat, așa cum numai ”arhitectul lui Dumnezeu” le-a povestit lumii întregi, după care s-a stins, singur, fără propria lui poveste de amor. Pe urmă vom cheltui banii de statui pe fripturi argentiniene și pe fructe de mare, pe beri și pe sangrii, poate vom face dragoste într-o cabină de probă, poate vom arunca pietre în mare, și sigur ne vom pierde pe străduțele din barrio gotico, sărutându-ne pe muzica cine știe cărui violonist care-și trimite talentul în noaptea albastră, de lângă zidurile tăcute, mângăiate de luminile galbene ale liniștii. Love, this is my song / Here is a song, a serenade to you / The world cannot be wrong / If in this world there’s you…

O pală ușoară de vânt îi răvăși părul făcându-l pe Paco să tresară, ușor panicat. Al 17-lea autobuz făcu stânga în fața magazinelor de pe partea sudică a pieței. Un stol de porumbei niciodată sătui de firimiturile aruncate de turiști își luă zborul, spre bucuria fotografilor ad-hoc. Iubea Barcelona. Orașul cu o catedrală poate dinadins neterminată dar atât de admirată. Orașul al cărui cel mai vizitat muzeu e cel al echipei de fotbal. Orașul cu 12 stații de metrou abandonate, despre care se spune că sunt bântuite. Orașul cu străzi paralele și plaje portocalii. Iubea Barcelona. Și iubea autobuzul care oprise în stația finală, ținându-se de promisiunea secretă. Un troler, un zâmbet, un tremur și o țigară de ”înainte”. Pentru că ”înainte” a început totul.

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *