Eddie's » Ed’s Football

Copilul alintat şi hienele zburătoare

Eddie — Thu, 18 Mar 2010 09:09:49 +0000

Dinamo se alintă cu bomboane, să hrăneşte din scandaluri şi din nopţile nealcoolice ale lui N’Doye şi respiră pe cel puţin două guri de foc: aroganţa (uneori) pardonabilă şi infantilă a lui Borcea şi miserupismul lui Dinu. Actualii fotbalişti din Groapă sunt cea mai ciudată specie de purtători de crampoane care mi-a fost dată să o văd la echipa asta de când îi urmăresc cu atenţie de suporter, adică de pe la 6 ani. Sunt fotbalişti pe care îţi vine să-i aştepţi la intrarea pe autostrada Bucureşti – Piteşti ca să le rupi căpăţânile după ce FC Argeş îi calcă în picioare şi le suflă orice speranţă la imnul “Ligii” sau să-i aştepţi cu garoafe la aeroport după năucitoarea calificare de la Liberec.

2-0 cu Steaua, fie şi cu cea mai slabă echipă roş-albastră de decenii încoace, e un motiv suficient pentru a face uitată orice indolenţă. Îl aplauzi pe senegalezul de stâncă, te minunezi cât de mult a crescut Andrei Cristea, unul dintre puţinii băieţi inteligenţi şi cu capul pe umeri din peisaj, îl înjuri pe Alexe o dată, de două ori apoi îl pupi pe fruntea cu care l-a pleznit pe Zapata, îl fardezi un pic pe Pulhac să nu i se mai vadă vânătaia made in Deac, admiri pur-sângele lui Niculae, îi zâmbeşti lui Dolha, care a înţeles că fotbalul poate fi un sport cu elemente de box şi, la final, îţi vine să-l baţi prieteneşte pe umăr pe “amărâtul ăla” de Ţălnar, cum îl caracteriza Mister.

Fără “Prinţ”, fără machidon, fără finul mare, şi, mai ales în derby-uri, Dinamo arată ca o echipă care ştie să-şi onoreze animalele de pe emblemă. Nu e suficient pentru a câştiga un campionat, care e un traseu cu opriri şi-n halte, nu doar în staţii importante, dar e un pas înainte. Doar că, atenţie!, în câteva zile vor apărea din nou problemele colaterale generate de oamenii de “bine” care se rotesc ca hienele zburătoare în jurul copilului alintat. Să-i mai dea o bombonică otrăvită, în speranţa unui firicel de sânge din care să-şi adape orgoliile şi neputinţele. În fapt, asta e eterna poveste din Ştefan cel Mare, un fel de comedie horror, cu mari şanse la Zmeura de Aur.

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Rezumat Serbia – România 5-0. Noi pentru ce mai jucăm?

Eddie — Sun, 11 Oct 2009 07:41:53 +0000

Când încep preliminariile jucăm pentru calificare. Nici nu concepem altceva. Franța? Nu mai sunt ce-au fost, îi spargem. Serbia? Periculoși, dar ne-a trecut de mult complexul sârb, o rezolvă Mutu. Austria? Ciuca bătăilor, vai mama lor. Lituania? De la trei în sus. Feroe? De la șapte și mai sus. După câteva meciuri din preliminarii dăm cu fundul de pământ, schimbăm selecționerul, ne revoltăm pe soare și pe stele dar lasă că o rezolvăm noi: batem tot ce mișcă și tot ne calificăm. Că suntem prea buni, păcat că nu prea ne mai vede nimeni. Apoi jucăm pentru 0,1 șanse de calificare. Apoi facem un egal eroic de norocos la Paris și nu ne mai rămânem să jucăm decât pentru coeficient. Coeficientul, our love! După ce luăm cinci de la sârbi, așa necomplexați cum suntem, pentru ce mai jucăm? Cum pentru ce? Pentru Gigi, pentru Cristi, pentru Vasile, pentru Marcel, pentru Adrian, pentru George, pentru Mircea, pentru Ionuț.

Rezumat Franța – România 1-1 Mă scuzați, dar în afară de o atitudine ceva mai...
Rezumat Unirea Urziceni – Glasgow Rangers 1-1. Alte rezumate Champions League. Gol Mutu pentru Fiorentina. Unirea Urziceni a scos o remiză cu două minute înainte...
Rezumat Ucraina – Romania 3-2 După înfrângerea cu Israel din primăvară, România pierde al doilea...

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Pumnul lui Sabău în plexul lui I. Becali

Eddie — Wed, 05 Aug 2009 19:55:42 +0000

Când Giovanni Becali l-a dat afară pe Sabău de la Dinamo înainte ca acesta să fie numit cu adevărat, potopindu-l cu un milion de motive aberante pentru care acesta nu ar fi trebuit să-i conducă pe câini, lumea fotbalului a mai luat un pumn în bot de la unul dintre negrele lui personaje. Sabău a pus deoparte fularul roşu care-i fusese aruncat de gât, a lăsat umil capul în pământ, a făcut drum întors la Cluj şi, vreme de două săptămâni, a reintrat în calmul lui englezesc, încercând să uite mojiciile samsarului de fotbalişti. Apoi a semnat cu Timişoara, fiindcă se hrăneşte cu fotbal şi, bonus, devoratorul de antrenori Iancu i-a dat o şansă. Unică!

Miercuri seara, Sabău a şutat la vinclu, a eliminat Şahtiorul şi l-a călcat pe cap pe Giovanni. L-a strivit pe bonetă şi pe Borcea, cel care dacă latră Becali se face mic şi se bagă în cuşcă. Neluţu n-a fost bun să ducă pe Dinamo în Europa League. A fost suficient de bun, însă, pentru a o duce pe Poli cel puţin acolo, făcând fericit un oraş a cărui inimă falsă bate pe flancul lui Torje dar în care adevăratul sânge pulsează prin vinele lui Pantilimon, Gigel Bucur sau, mai nou, Bourceanu. Bravo Sabău! Păcat, doar, că lecţia ta nu o va înţelege niciodată cine trebuie s-o înţeleagă…

Rezumat FC Timişoara – Şahtior 0-0

[There is a video that cannot be displayed in this feed. Visit the blog entry to see the video.]

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

4-4, teatrul bunului simţ

Eddie — Wed, 15 Apr 2009 06:40:07 +0000

După un 4-4 ca la teatrul bunului simţ, aşa cum a fost cel de pe Stamford Bridge de marţi seara, te întrebi de ce se mai joacă fotbal în România. Dacă era o echipă care să creadă că se poate întoarce un 1-3 cu Chelsea, chiar pe terenul londonezilor, atunci aceea nu putea să se numească decât Liverpool. Nu există echipă mai “nebună” ca Liverpool şi asta nu doar pentru că are în istorie acea revenire “istanbulică”, de la 0-3, în faţa unui Milan trecut în apoplexie.

Liverpool îşi trăieşte drama de a nu mai fi luat titlul în Anglia de 20 de ani sub (in)decenţa a două lucruri sfinte: suporterii (cei mai frumoşi din lume) şi apetitul isteric pentru de cupe. Eliminarea din Ligă pune însă un mare semn de întrebare asupra celui de-al doilea şi ridică o sprânceană în privinţa posibilităţii ca aceşti cormorani nebuni să câştige, în sfârşit!, titlul în Anglia în acest sezon. La 3-4, după golul lui Kuyt, manchesterismul din mine ţipa pentru o altă reuşită liverpooliană: o calificare în semifinale a Benitez-boys-ilor ar fi menţinut aprinsă nevoia de cupe a acestora şi, pe undeva, le-ar fi redus marşul de urmărire din campionat. A trebuit să vină însă egalarea lui Lampard, care are mereu o şoaptă în plus de transmis cuiva drag din Ceruri, şi m-a cuprins din nou teama că, eliberaţi de povara Champions, roşii de pe Mersey vor avea pretenţii la titlu. După 20 de ani, un roman de Rafa Benitez, acest Athos care nu-şi odihneşte ciocul până ce nu rescrie istoria unui club care nu e mers niciodată singur. Nici măcar atunci când a luat-o prin bălării.

Şi atunci revin şi scriu, privind cu scârbă la partidele de şuşanele de prin aresturile mioritice, că acest 4-4 de marţi seara e bun de pus în rama oricărui ins care înţelege cu adevărat că jocul de fotbal nu are legătură cu ciomăgelile din tribune, cu mitele lui Penescu sau cu disimulările lui Mircea Sandu. Ne depărtăm din ce în ce mai tare de locul în care, să recunoaştem, doar generaţia lui Hagi (incluzând aici şi Steaua ‘86) ne-a adus iluzia deşartă că putem fi.

Chelsea v Liverpool

Radu Paraschivescu: ”Mă simt mulţumit sută la sută în propria mea ţară” L-am cunoscut pe Radu Paraschivescu la începutul sălbaticilor ani 90....

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Fotbal şi Pronto

Eddie — Fri, 27 Mar 2009 13:08:30 +0000

Fiecare meci cât de cât important al naţionalei se transformă instant în “meciul unei naţiuni”, “partida capitală a unei generaţii”, “ultima şansă a lui Mutu şi Chivu”. România încă trăieşte din golul lui Hagi împotriva Columbiei. Facem ce facem şi ne raportăm la o perioadă peste care nu vrem să lăsăm nici un fir de praf să se aştearnă. Luăm o doză de Pronto, pulverizăm peste Gică, Răducioiu, Petrescu, Ilie, apoi comparăm suprafaţa lucioasă de acum 15 ani cu grunjurile de azi. Şi apoi bocim.

Din teren, Mutu, Chivu sau Bănel nu trimit aceleaşi semnale. Sigur, ei dau întotdeauna totul. Tot ce pot. Ar vrea şi ei ca peste încă 15 ani cineva să-i dea cu Pronto. Să se raporteze la mulţimile pe care le-au scos pe străzi. Să fie încadraţi în metalul valoros al unei generaţii. Cu toţii câştigă mai bine decât o făceau predecesorii lor. Fotbalul s-a schimbat, zerourile s-au înmulţit pe contracte. Până la urmă, pălăria e mai aproape ca papagalul de pe gard. Acum 15 ani liderii naţionalei jucau la Barcelona, Chelsea, Milan. În zilele noastre abia dacă te poţi lăuda cu un Inter şi-o Fiorentină, după care urmează un gol imens. Nimeni în Anglia, campionatul care aprinde lumina în fotbalul mare. Nimeni în Spania (Contra e o relicvă), acolo unde se joacă pe ritm de flamenco. Terek Groznîi a devenit nume de alint când vorbeşti despre stranieri. Mama Rusie ne iubeşte fotbaliştii mai abitir ca oricând. Pentru că alţii nu prea au de ce.

Contează mai puţin câte puncte vom lua din dubla cu Serbia şi Austria. Obiectiv privind peste clasament, avem mai puţine şanse de calificare decât Lituania. Africa de Sud pare mai departe ca Luna. Nu mai producem talente, importăm mult şi prost, ne certăm ca orbii, ne dăm rotunzi ca mieii de Paşte. Îl venerăm pe Max Nicu până la prima pasă proastă, după care îl vom uita. Într-un cuvânt, agonizăm. Cu sticla de Pronto într-o mână şi cu Mutu în cealaltă.

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Premiere choice

Eddie — Mon, 15 Dec 2008 12:15:07 +0000

Într-o perioadă în care în fotbalul nostru domină haosul, e mai precaut să te concentrezi pe campionatele străine. De ce să “admiri” dictatura de la Steaua dacă poţi să te bucuri de un sprint colosal marca Theo Walcott? De ce să te doară stomacul de la miserupismul rapidist, când poţi urmări ce mari investitori vin la Sunderland sau pe cine vor să mai cumpere arabii de la Man City? De ce să râzi amar de Turcu de la Dinamo, când te poţi amuza cu Sir Ferguson care, la 0-0 cu Tottenham în minutul 90, face poante pe marginea terenului, spre deliciul unui White Hart Lane ostil?

Fotbalul în Anglia e un balsam cu care te dai după iritaţiile provocate de Liga 1. Bless Eurosport 2 for bringing it in our homes! Cele patru “mari” din Insulă dau cel mai bun sens acestui sport pe care alţii l-au adus în mocirlă. Sezonul acesta, Liverpool pare hotărâtă să uite de anul 1989, ultimul în care a gustat din cheesecake-ul de campioană. În coasta “cormoranilor”, “albaştrii”, “diavolii” şi “tunarii” nu înţeleg de ce ar trebui senor Benitez să intre în istorie şi încearcă să le frângă zborul. Numai că ei nu reuşesc. Dar reuşesc alţii: Hull, West Ham, Fulham… Dacă ar putea, Dănciulescu i-ar şopti lui Xabi Alonso că un titlu se câştigă dacă baţi echipele mici. Numai că… Danciu e prea departe de Merseyşi oricum ţine cu United.

Apropo de United, o spun subiectiv şi realist în acelaşi timp: are cea mai frumoasă echipă din Premiere League. Într-o perioadă în care Ronaldo s-a blazat şi nu-şi mai găseşte motivaţia, driblingul şi punctul G(ol), apar mereu jucători care să bucure ochiul. Priviţi-l pe Rafael, acest puşti cu alură de compozitor nebun, inventat de Ferguson în dauna bătrânului Gary Neville, cum aleargă pe partea dreaptă de parcă ar fical de curse! Urmăriţi-l pe Park, coreeanul-minune care are de toate: tehnică, forţă, creier şi o condiţie fizică ce-ţi lasă impresia că poate juca trei meciuri puse cap la cap fără să respire. Admiraţi dorinţa lui Tevez de a demonstra că merită un loc de titular înaintea lui Berbatov şi Rooney! Lăudaţi eforturile lui Evra, probabil cel mai bun fundaş stânga din lume! Aplaudaţi-i pe Giggs şi Scholes, doi fotbalişti care se află la un pas de a intra în dicţionar ca explicaţii la cuvântul “legendă”…

Un fan Arsenal, Chelsea sau Newcastle ar putea găsi aceleaşi argumente pentru echipele lor. Lăsaţi-i măcar o perioadă pe “miticii” noştri, cu toate şopârlele lor de prost gust şi încercaţi să gustaţi din meciurile Premiere League, pentru redescoperi civilizaţia, spectacolul, FOTBALUL!

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Juma de chiflă urzicată

Eddie — Sun, 16 Nov 2008 21:37:52 +0000

Dacă acum o săptămână scriam despre intelugența lui Dinamo, acum e momentul să scriu despre procentajul constant zero-neuronic al lui Vasile Turcu. Dinamo a pierdut cu Unirea Urziceni în cel mai fotbalistic mod cu putință. Dan Petrescu face minuni acolo iar să bați Urziceniul e deja mai greu decât să construiești un stadion de Doamne-ajută în Ștefan cel Mare. Înainte de meci, toți conducătorii dinamoviști au spus că e un meci greu și că e nevoie de mare atenție pentru ca Lobonț & comp să rămână pe primul loc. Mai puțin unul. Unul ”mic și negru”, cum l-a denumit un potențial acționar. Turcu.

Vasile Turcu e unul dintre cei mai mari fraieri din fotbalul nostru. Un berbec care dă cu capul atunci când are în față perne cu aer. Declarațiile acestui personaj decorat de Iliescu pentru merite obscure sunt de fiecare dată penibile ca o măslină nimerită într-un cataif. Postura de acționar pentru cel mai mare fan declarat al Oii Supreme îl face să se creadă buricul istoriei lui Dinamo, tatăl antrenorilor, becănbauărul Spitalului de Urgență, che ghevara lojelor, aristotelul balonului rotund. Priviți-l cum se ridică pe vârfuri când i se ia un interviu! ”Petrescu nu va lua nici măcar un punct la Dinamo!”. După care – ”Nu trebuia delegat un asemenea arbitru!”. Dar ce ți-a făcut arbitrul Turcule? Ți-a scuturat scrumul de la trabuc în farfurie? Ți-a băgat torjele în gaura semilunei? Mai departe: ”Steliștii nu vor avea curaj să iasă din casă când va juca Dinamo pe stadionul Național”. Halal acționar! Așteaptă să facă statul stadion pentru echipa pe care se laudă că o păstorește. Te pomenești că pe urmă se va ridica pe vârfuri să spună ”Ce stadion v-am făcut!”. Altfel, alt nou acționar nu are ce căuta la Dinamo. Că-i fură lui juma de chiflă dreptul de a da declarații tembele pe la teveu. Nu m-ar mira ca peste câțiva ani să-l vedem și p-ăsta prin Parlament. Sau cu pipa în colțul gurii. Asta în caz că s-ar decide Borcea să treacă de la trabucuri la mânuitul futacului.

Terminând cu refulatul asupra turcului, e de spus că Unirea e cel mai meritat lider al turului și că în mod normal n-ar trebui să fie dezcocoțată de acolo până la primăvară, când se schimbă apele și, poate și valorile prin Ștefan cel Mare.

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Inteligenţă şi scandal

Eddie — Mon, 10 Nov 2008 14:53:27 +0000

Se întreba Giovanni Becali acum o vreme ce se va întâmpla când Dinamo va începe să joace bine, din moment ce când joacă prost e pe primul loc. Meciul cu FC Timişoara i-a dat răspunsul impresarului. A fost primul meci al lui Dinamo din acest sezon când echipa a arătat că ştie să joace fotbal. Şi, culmea, în condiţiile absenţei a nu mai puţin de cinci posibili titulari: Bratu, Niculae, Pulhac, Julio Cesar, Zicu.

Dacă rezultatul – dar mai ales jocul – de la Timişoara vor rămâne izolate vom afla cu proxima ocazie: în weekend, când dinamoviştii au “şansa” să se urzice cu echipa lui Dan Petrescu. Dar odată trecut şi acest hop, se va putea spune că Dinamo a fost cea mai inteligentă echipă a turului. O inteligenţă împletită cu deseori cu noroc şi glazurată cu preţiosul element numit Lobonţ. O inteligenţă care naşte multe invidii şi care confirmă multe dintre proverbele fotbalului – unul dintre acestea, că un titlu se câştigă bătând echipele mici.

Rednic exultă şi râde pe sub mustăţi. La loje, Turcu, Borcea şi cu Badea, bat cuba pe ascuns, aşteptând un nou moment pentru a se certa cu gesturi largi şi declaraţii incendiare. Scandalurile alb-roşii sunt combustibil pentru motorul echipei. Ce reuşeşte pe plan intern Dinamo e născut din scandaluri. Ce nu reuşeşte în Europa – îşi are sorgintea în coeziunea conducătorilor care speră de fiecare dată că “a venit momentul”. Mă întreb însă, cum ar fi dacă lucrurile ar sta invers. Poate că “a sosit momentul” şi pentru asta.

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

O remiză fâs!

Eddie — Sat, 11 Oct 2008 20:52:28 +0000

Dacă nici acum, cu 2-0 în minutul 17 după un gol de baftă și unul de fază fixă, n-am reușit să batem o Franță ce părea de-a dreptul perversă în mărinimia cu care și-a descoperit fundul în prima parte a jocului, atunci e clar: n-o să-i batem niciodată!

La 2-0 am avut impresia, pentru câteva secunde, că naționala României respiră din nou. Cu un tub de oxigen tras din ograda cocoșilor, important era că entuziasmul reapăruse. Apoi, ca un balon care nu e bine legat la gură, tricolorii s-au fâsâit rapid lăsând locul pentru respirațiile din ce în ce mai rapide ale francezilor. Când accelera Ribery, Ogăraru era la un pas de atac de cord. Până la 2-2, pe teren a fost o singură echipă. Apoi n-a mai fost nici una. Nici nu știi pentru ce să te bucuri: pentru primele 20 de minute? Pentru un egal care până la urmă vine cu favorita grupei? Pentru faptul că avem o echipă mediocră care a reușit un rezultat ce poate ridica, eventual, o sprânceană?

Pițurcă și Domenech merg mai departe și probabil că 2-2-ul ăsta e doar succesul lor personal, într-o grupă în care, după părerea mea, duelul cheie pentru calificare va fi cel dintre România și Serbia. Și ca să închei cu un ”optimism” negru, în anii 80 devenise celebră în lumea sportului românesc o expresie care dădea frisoane: ”complexul iugoslav”.

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Atacuri de selecţioner

Eddie — Mon, 22 Sep 2008 16:44:06 +0000

După ce toată vara a stat la cutie, lăsând opinia publică şi Federaţia în ceaţa unei evoluţii ciudate, defensive şi mioritice la Europene, Piţi a ieşit de câteva zile la atac, plictisit probabil ca toată lumea să-i spargă-n cap ouăle dezastrului lituanian. Şi atacă pe toată lumea. De unde altădată abia dacă scoţi două vorbe de la el, şi alea rupte din lemn pur, acum selecţionerul pare decis să stârnească furtuni cu orice preţ. În pahare cu apă.

Ba ca Mutu a fost vinovat cu Olanda, ba că Dinu nu i-a spionat cum trebuie pe olandezii cu nume de electronice, ba că a avut mereu propuneri de la Dinamo şi că le-ar onora la orice oră, ba că nu pleacă de la Naţională nici dacă îi dau francezii 10 boabe, ba că patronul Stelei se sugruma dacă nu creşteau preţurile la terenuri, ba că n-a nai fost nimeni sub soare ca el la Steaua ş.a.m.d. Piţurcă vorbeşte despre toţi şi toate, mai puţin despre ce trebuie. Mai puţin despre job-ul lui. Mai puţin despre greşelile pe care le-a făcut la Europene, despre formulele halucinante de echipă, despre titularizările imposibile, cu fotbalişti puşi să joace pe posturi improvizate numai aşa, de chichi, că “poate iese”.

Fără îndoială, Piţurcă e un antrenor bun. A meritat să stea la cârma Naţionalei, să meargă la un turneu final la care să demonstreze că poate să-şi depăşească propriile limite – nu a demonstrat – şi gata! Nu e cel mai bun antrenor din lume şi, mai mult decât atât, nu a cumpărat echipa naţională cu un şase-şase sau un pachet de ţigări bine plasat. Dacă nu are rezultate el trebuie să plece, indiferent de contractul pe care îl are. E soarta oricărui antrenor, fie că acesta se numeşte Capello sau Florin Marin. Dacă va reuşi să învingă Franţa, are tot dreptul să meargă înainte. Ecuaţia e simplă. Aşa că în loc să vorbească, selecţionerul ar face mai bine să muncească. Timpul cuvintelor a trecut pentru el. Urmează timpul victoriilor. Sau nu.

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.