¤ Care este viziunea aspura lumii, din prisma ta, ca fotograf?
Îndraznesc a răspunde printr-o întrebare. Culorile, miresmele, lacrimile, râsetele, femeile… îţi stârnesc acelaşi sentiment de beautitudine? Dacă da, atunci suntem la fel.

¤ De ce te-ai apucat de fotografie? Care au fost motivele?
Copilaria. Pe vremea aceea se petrecea miracolul. Întâmplările mele parcă nu-mi erau de ajuns şi astfel, fără să-mi dau seama, m-am lăsat purtat de val, fiind aruncat în fantasmele altor personaje. Mai târziu, toate aceste poveşti s-au transformat în propriile-mi experienţe. Întâmplări peste întâmplări, flash-back-uri… toate aveau să mă arunce în lumea artistică şi astfel camera foto să devină o prelungire a simţurilor mele.

¤ Care sunt modelele tale într-ale fotografiei? Ai vreun idol, vreun Hagi al fotografiei, vreun Zidane?
Un Hagi în fotografie este Patrick Demarchelier. Abordarea fatastică a fiecărui editorial, puterea de înţelegere şi de exprimare, lumini şi umbre – totul îl transformă într-un „golgeter” modial.

¤ Te-ai specializat în fotografie de modă. De ce?
De secole, oamenii au lăsat în urmă imaginea lor gravată, pictată sau sculptată. Imaginile sugerau frumuseţea. Cum aş putea să neglijez costumul, carcasa ce dă valoare personajului. Am ales frumosul!

¤ Ce are fotografia de modă aparte faţă de alt tip de fotografie?
Provocarea cea mare în tot acest proces este de a produce imagini comparabile, asemănătoare cu imaginile de film.

¤ Cum ai descrie propriul tău stil?
Este o mare greşeală să te cataloghezi ca aparţinând unui singur stil. În fotografia de modă trebuie să fii capabil să abordezi moduri diferite de exprimare. Mă străduiesc din răsputeri să nu mă las pradă comodităţii si, astfel, să ajung să am un singur stil. Am terminat o facultate – teatrul – ce mă ajută să fiu creativ. Îmbinând realităţi, fictiune, istorie, geogafie, totul! Meridianele imaginilor mele sunt vaste.

¤ Ca fotograf “amator” ce îţi place cel mai mult să fotografiezi şi de ce?
Dobrogea, cu satele ei sărace, copiii alergând pe drumurile pline de ţărani, o băbuţă cocoşată gonind cu ciomagul nişte gâşte, un tată alături de cei trei fii ai lui, călărind o mârţoaga, un şarpe în apa limpede a unui izvor de unde se adapă două văcuţe. Tiparul verii, praful şi arămiul Dobrogei sunt lucruri ce mă stârnesc neîncetat. Iubesc Dobrogea!
¤ Cum reuşeşti să redai în fotografie emoţia a ceea ce reproduci în acel moment?
Referindu-mă la fotografia de interviu, ai nevoie de timp şi focus. Trebuie să trăieşti printre personajele care te interesează şi astfel să fii mereu pregătit. Cât despre fashion, lucrurile se compun. Un copy-paste al întregului proces filmic, scenariu, distribuţie, locaţie, lumină, culori şi, cel mai de preţ lucru, regia. Ca fotograf de modă e musai să fii şi un regizor bun.

¤ Ce reprezintă culoarea?
Fotografia te poate face fericit. Iar fericirea este zugrăvită în culori.

¤ Cum arată femeia prin obiectivul lui Tibi Clenci?
Dacă aveam altă profesie, imaginea ei nu ar fi suferit deloc. Am fost îndrăgostit de EA încă de la cea mai fragedă vârstă iar fiecare an ce a trecut alaturi de EA, m-a făcut mai sensibil.

¤ Ce e mai important la un shooting? Lumina? Modelul? Camera? Locaţia? Echipa?
Prin comparaţie, imaginează-ţi rolul principal dintr-un film de Oscar. Fiecare regizor aleargă în căutarea distribuţiei de aur. Lumini şi umbre, atmosfera fără de care uneori ai impresia că priveşti pur şi simplu o imagine frumoasă dar fără parfum de fotografie.
Nu doar pentru că lucrez cu cea mai performantă cameră foto, Hasselblad, susţin importanţa calităţii, însă rezoluţia, claritatea imagini, lipsa aberaţiilor de culoare, sincronizarea bliţurilor până la 1/800 te fac să simţi că nu ai bariere în procesul creativ.
Locaţia – imaginează-ţi filmul Avatar difuzat pe o cromă, fără imaginile spectaculoase ce constituiau locaţia. Sigur, studioul are rolul lui, însă dacă vrei să fii iubit, aplaudat la scenă deschisă, complică-ţi procesul fotografic aducând mai multe elemente ce te pot ajuta în cele din urmă, mai ales dacă ai şi calităţi regizorale.
Echipa, deasemenea – sport colectiv, de echipă. Puterea de înţelegere a fiecărui detaliu este primordială în echipa mea.

¤ Cit de important e Photoshop-ul în munca fotografică?
Poate fi, însă eu obişnuiesc să compun cel mai des întregul ansamblu de imagine în momentul fotogafierii. Sunt foarte încântat de ceea ce înseamnă era digitală. De pildă, cei mici face probe şi învăţa fără un cost excesiv iar atunci când imagilor le lipseşte ceva, poţi remedia cu ajutorul photoshop-ului.
Nu spun că este un instrument pentru copii, însă pentru a fi un fotograf bun trebuie, înainte de toate să poţi crea o fotografie fără ajutorul photoshop-ului. Ulterior, dacă în procesul de creaţie a fost gândită şi implicată procesarea în adobe, este ok. Însă nu pot admite ideea de fotograf ce-şi salvează “creaţia” folosind softuri de prelucrare a imaginii.

¤ Ai mai face fotografie pe film?
Tocmai de aceea vorbesc depre importanţa ceaţiei de dinainte de a arunca fotografia în adobe. Filmul presupune un proces creativ, atenţie la detaliu înainte de a declanşa fiecare cadru. A fost şi va rămâne un proces foarte scump. Sigur, analogicul are atuurile lui în afara celor ale calităţii imaginii. Atenţia la fiecare detaliu te poate antrena pentru a deveni perfecţionist. Pe de altă parte însă, şi digitalul are avantaje uriaşe. De pildă, posibilitatea de a declanşa de mai multe ori fără un cost suplimentar.

¤ Care e a fost cel mai important moment din cariera ta de fotograf?
Decernarea premiului pentru cel mai bun fotograf de modă în anul 2008. Din nefericire criza a afectat astfel de competiţii, ele nemaiexistând astăzi.

¤ Există o persoană anume pe care ţi-ai dori să o fotografiezi?
Sunt extrem de bucuros atunci când tatăl meu îmi este model. Carisma lui mă bucură lăsându-mi parfumul plăcut a ceea ce înseamnă un om puternic.

¤ Cât de important e să ai un site, ca fotograf?
Expoziţiile erau mult dorite de noi până ca web-ul să ne ofere în mod facil această şansă. Astăzi, fără site, un fotograf, chiar dacă este talentat, nu este profesionist. Nu este prezent în motoarele de căutare deci… nu va fi aşa de cunoscut.

Related posts:

1. SonyEricsson Vivaz face filme în HD Unul dintre telefoane mobile despre care s-a vorbit cel mai...

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

L-am provocat pe Radu la o discuţie despre literatură şi fotbal – marile lui pasiuni. Deşi aflat într-o perioadă aglomerată, marcată de lansarea şi promovarea noii sale cărţi (Dintre sute de clişee, Ed. Humanitas), a găsit răgaz pentru a răspunde la toate întrebările, cu eleganţa şi umorul care îl caracterizează.

La ce vârstă ai citit prima carte (şi care era aceea?) şi la ce vârstă ai văzut primul gol de care-ţi aminteşti şi de care ai fost perfect conştient (şi care a fost acela?)?

La vârsta mea, mă suspectezi totuşi de memorie. Prima carte cap-coadă? Am citit-o pe la şapte ani şi cred că era o culegere de basme africane. Până atunci, mă rodasem sub supravegherea unui bunic răbdător şi încercasem, ca atâţia copii, să descifrez titluri de pe cotoarele cărţilor din bibliotecă. Primul gol e mai uşor de identificat: vara lui 1970, Brazilia-Cehoslovacia 4-1 la Campionatul Mondial, şut Rivelino, regrete pentru Viktor, altminteri un portar onorabil. După meciul acela am conchis că fotbalul trebuie urmărit îndeaproape şi statornic.

Dacă ar fi să te duci pe o insulă pustie pe care să te lase să iei un singur obiect ai lua o carte sau un televizor cu parabolica asociată? De ce?

Of, de ce trebuie toate insulele din întrebările astea să fie pustii? Sigur, aleg televizorul, admiţând – de dragul convenţiei – că insula are prize şi cabluri. Cine citeşte aceeaşi carte întruna îşi pierde minţile. Cine stă cu televizorul deschis noaptea (pe insulă se mai şi întunecă, presupun) are o şansă: ca lumina ecranului să fie văzută de ocheanul unui căpitan de vas care trece la câţiva kilometri de insulă.

Ai putea mai degrabă să te uiţi la fotbal (de calitate) 24 de ore sau să citeşti 24 de ore?

Am avut excesele mele, recunosc, dar nu poţi fi monoidee fără să devii un zombi. Orice exces făcut de dragul recordului mi se pare un lucru care frizează patologicul. N-aş putea nici să mănânc cartofi prăjiţi sau ciocolată de casă non-stop, oricât mi-ar plăcea. Citesc mult şi văd o sumedenie de meciuri, dar nu dau voie propriilor plăceri să mă îngreţoşeze.

Ai absolvit filologia, secţia engleză-franceză. Cum te-ai putea defini mai degrabă: anglofil sau francofil? De ce?

Cred că sunt anglofil fiindcă am descoperit la englezi calitatea care, fără să le prisosească lor, le lipseşte altora: autoironia. Îmi plac naţiunile care nu se monumentalizează singure, care nu cad în fascinaţie sau adoraţie de sine, după cum îmi plac oamenii care acceptă că ecuatorul nu le trece prin buric.

Dacă te-ai fi făcut fotbalist la ce echipă ţi-ai fi dorit să joci, exceptând-o, fireşte, pe Poli Timişoara?

Nici nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut să joc la Poli – poate doar alături de Mimo Giuchici şi de fotbalul lui persiflant. Aş fi vrut, în schimb, să joc cu brazilienii de-atunci: să combin cu Tostao, să-mi paseze Clodoaldo, să-l lansez pe Jairzinho. Dacă nu s-ar fi putut, m-ar fi tentat Ajaxul anilor şaptezeci: Cruyff, Neeskens, Krool, Rep, Keizer şi ceilalţi.

Ai o activitate prodigioasă ca traducător şi scriitor. Crezi că cea mai cunoscută „scriere” de-a ta este Ghidul Nesimţitului? Te-ai fi aşteptat să aibă un asemenea succes?

Trebuie să lămuresc un lucru: cu doi-trei ani în urmă am promis să nu mai traduc, spre a-mi asigura timp de scris. Mi-am încălcat promisiunea de dragul colecţiei „Râsul lumii”, de care mă ocup la Humanitas. Nu am destui traducători buni pentru acest tip de literatură (mai pretenţios decât crede multă lume). Prin urmare, traduc două titluri pe an. Cât despre „Ghidul nesimţitului”, el mi-a adus foloase şi ponoase la un loc. Pe de o parte, vânzări neaşteptat de mari (peste 50.000 de exemplare), drepturi de autor şi o creştere bruscă a notorietăţii. Pe de alta, eticheta de nesimţitolog, de care mi-a fost greu să scap. Aşa cum înainte eram „ăla cu fotbalul”, din 2006 am devenit „ăla cu nesimţiţii”. E o carte de care nu mă dezic, nici vorbă, dar pe care n-o aşez în capul palmaresului personal decât ca tiraj vândut. Am scris trei-patru cărţi mai bune decât „Ghidul”.

Eşti una dintre persoanele cele mai corecte, mai echilibrate şi mai de bun simţ din mass-media românească. Îţi aduce această imagine vreun beneficiu personal, într-o societate dominată mai degrabă de cancanism, de prost gust şi de gigiborcism?

N-aş spune. Moderaţia şi echilibrul au ajuns să fie percepute ca simptome ale mediocrităţii. „Dacă nu eşti excesiv, înseamnă că nu ai nimic de spus” – cunosc destui oameni care judecă aşa. În ce mă priveşte, nu pozez în monument de bună creştere şi nu invit lumea să se retragă în cărţile lui Jane Austen, unde să se exerseze în arta reverenţelor. Dar îmi displac stridenţele.

Care este scriitorul tău favorit şi de ce?

Greu lucru îmi ceri. Oare poţi să ai un scriitor favorit? Sau o prăjitură preferată? Sau un cântec preferat? Nu ştiu, aş avea certitudinea nedreptăţirii. Dar fiindcă m-ai întrebat, intru în joc şi răspund: Julian Barnes. De ce? Fiindcă nu scrie două cărţi la fel, fiindcă e la înălţime şi în romanul-eseu, şi în proza scurtă şi chiar şi în thriller, fiindcă şi-a lăsat valorile engleze să se impregneze de sos galic (a trăit mult în Franţa) şi fiindcă are o inteligenţă scăpărătoare şi reconfortantă.

Care este fotbalistul tău favorit şi de ce?

Pentru mine, Maradona e fără egal. Vorbesc de fotbalist, nu de om, nici de purtătorul de trenă ideologică al lui Hugo Chávez şi Fidel Castro. Este fotbalistul care a câştigat de unul singur un campionat naţional (în Italia, cu Napoli, care era outsider) şi tot de unul singur un campionat mondial (Mexic, 1986). Nu am văzut la nimeni un cocktail atât de exploziv: viteză, dribling, personalitate, imaginaţie, rafinament tehnic, soluţii imprevizibile şi disponibilitate la efort. Cred că singurul care se apropie de el ca talent e Johan Cruyff.

Ce au în comun literatura şi fotbalul?

Spun poveşti şi ţes iluzii. Sunt două tărâmuri unde ai parte de eroi şi de ticăloşi, de fior şi tensiune epică, de drame şi bucurii, de lacrimi şi sânge. Adică de viaţă. Un meci frumos e o carte pentru toţi cititorii în iarbă. Iar o carte e un meci pentru cititori (şi în mod sigur pentru cel care o scrie).

Ai luat la un moment dat decizia de a suspenda apariţiile televizate legate de fotbal, scârbit de ceea ce se întâmplă cu acest fenomen în România. A avut vreun efect gestul tău, în afară de aplauzele confraţilor care, însă, pe altă parte, au continuat să promoveze acele personaje cu care tu nu ai mai vrut să fii asociat?

N-am avut speranţe neghioabe. Ştiam că gestul meu din martie 2008 nu avea să producă decât aplauzele unor cititori, niscai regrete şi câteva bănuieli anonime pe bloguri („a plecat la altceva mai bănos”, „l-au dat ăia afară” etc.) Sportul românesc arată exact cum arăta cu an şi jumătate în urmă. Fotbalul, ca să-i dăm ce i se cuvine, e singurul care şi-a găsit timp să involueze. Noutatea e alta, Eddie. M-am întors în presa sportivă, după un doliu de 18 luni, dar m-am angajat să nu bag în seamă nici una dintre figurile toxice ale fenomenului. Sper să mă pot ţine de promisiune. Mi se spune întruna că fără aceste personaje nu se poate. Ei bine, din punctul meu de vedere, o să se poată. Măcar atât sunt dator să fac. Ignorarea e uneori un exerciţiu util.

Balul fantomelor, romanul apărut în prima jumătate a lui 2009, este o povestire umoristică din zona învăţământului, desfăşurată pe fundalul traficului de droguri din România anilor 90. De ce ai ales acest subiect? Te-ai confruntat direct cu problema?

„Balul fantomelor” a fost un caz în care cartea l-a dirijat pe scriitor, nu invers. Iniţial, ea trebuia să fie o cronică a eşecului conjugal (personajul principal are în palmares patru divorţuri). În timp ce-o scriam, mi s-au întâmplat două lucruri: 1) am aflat că Lugoj, oraşul copilăriei mele, se emancipase şi devenise o conductă de droguri pentru Occident; 2) am făcut parte, ca interpret-traducător, din câteva echipe sosite în România să pună la punct un program menit să descurajeze plasarea şi consumul de droguri. Aceste două episoade m-au făcut să schimb direcţia cărţii şi să fac din ea un thriller parodic. Miza ei poliţistă e, oricum, minoră. „Balul fantomelor” e de fapt o pastişare a produselor create după reţetă, fie ele cărţi poliţiste, filme sau altceva. În rest, nimic, am fost cuminte. N-am experimentat nici măcar o dată. Nu s-a găsit nimeni să-mi aţâţe curiozitatea.

Despre ce (şi când?) va fi următorul roman?

Deocamdată am terminat o carte pentru „Râsul lumii”, colecţia mea de la Humanitas. Se cheamă „Dintre sute de clişee”, am lansat-o la Gaudeamus şi este un comentariu acid al câtorva dintre sutele de poncife care au inundat discursul public. Viiitorul roman se cheamă, provizoriu, „Fluturele negru” şi decupează un episod din viaţa lui Caravaggio. Până atunci, însă, mă gândesc să termin „Hocus pocus integratus”, o culegere de proze comice post-2007, care continuă într-o oarecare măsură linia pe care am deschis-o cu „Bazar bizar”.

Se poate trăi doar din scris în România acestor vremuri? Câte cărţi trebuie să vinzi pe an ca să duci o existenţă decentă?

Trebuie să aproximez, nu am date precise. Presupun că dacă vinzi 70.000 de exemplare anual poţi trăi. Nu somptuos, dar civilizat. Arată-mi însă câţi autori au asemenea vânzări? Eu am vândut 50.000 din „Ghidul nesimţitului” în trei ani şi jumătate, dar n-aş fi putut conta doar pe aceste încasări ca să trăiesc. E motivul pentru care cam toţi scriitorii se ocupă şi de altceva în afara propriilor cărţi. Au catedre universitare, rubrici la ziar, colecţii de care se ocupă la invitaţia anumitor edituri etc.

De ce scriitorii din România ajung atât de timid să ia cunoştinţă cu succesul internaţional? A cui e vina: sunt scriitorii prea slabi? Sunt editurile noastre neaxate pe promovarea lor în străinătate? Lipsa agenţilor literari?

Unii dintre ei sunt validaţi apăsat în afara României: Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Nora Iuga, Ana Blandiana, Filip Florian etc. Alţii îşi încep acum traiectoria externă. Nu cred că e o problemă de valoare, ci de selecţie a titlurilor şi de teme pur şi simplu. Autoficţiunea nu mai e de mult la modă în Occident, dar nouă ne place în continuare. Editurile publică preponderent traduceri fiindcă publicul e mai sensibil la Johnson decât la Ionescu (contraexemplu: în colecţia mea de carte comică, autorii români se vând mai bine decât străinii). Totodată, ele nu sunt interesate decât sporadic de popularizarea scriitorilor români în alte ţări. Prea multă bătaia de cap şi prea mic profitul. Agenţii literari sunt puţini la număr – mai precis, doi, dintre care unul foarte puternic, iar celălalt în urcare – şi nu par preocupaţi de scriitorii români. Bănuiesc că motivul e acelaşi: reprezentarea unui scriitor român e mai puţin lucrativă decât reprezentarea unui străin, mai ales dacă are cotă.

Ce lipseşte, de fapt, scriitorilor români pentru a avea garantat succesul din prisma propriilor creaţii?

Au ghinionul să se exprime într-o limbă marginală, puţin cunoscută, şi să provină dintr-un spaţiu care nu interesează atât de mult ca Rusia, Turcia sau Pakistanul. Suntem mici şi neglijabili, din păcate. Când Petru Popescu a vorbit despre felul cum pe românul dornic de afirmare internaţională îl strânge limba nativă, patrioţii au sărit ca arşi: trădare, la zid cu el! Mă tem că a avut dreptate. Româna e o limbă cu enorme subtilităţi şi nuanţe, dar fără circulaţie.

Ce părere ai despre literatura în formă digitală? Moare cartea, în format printat? Sau e doar o impresie greşită?

Discuţia e veche şi aduce mereu la masă o falangă de fatalişti şi un snop de oameni veseli, siguri pe ei. Primii anunţă de un deceniu moartea cărţii scrise, ceilalţi îi expediază cu un gest de lehamite. De felul meu, nu sunt nici catastrofic, nici optimist, însă nu mi se pare că planează ameninţări sinistre asupra cărţii. Nu cred că suportul de hârtie va înceta să existe. Umberto Eco a spus-o cu ani în urmă, când a vizitat România, şi sunt tentat să-i dau dreptate. La fel cum există telefon fix şi telefon mobil, vor exista în paralel carte electronică şi carte pe format de hârtie. Şi oricum, voluptăţile bibliofile nu pot fi întreţinute în variantă electronică. Miroşi coala, nu monitorul pe care vezi o coală. Mângâi cotorul, nu ecranul care ţi-l înfăţişează.

De ce preferă editurile din România să se axeze pe marketarea cărţilor traduse, în loc să investească serios într-un nume local, de valoare, pe care apoi să-l exporte cu succes?

Am pomenit deja de cazurile în care editura l-a ajutat pe autor să-şi afle notorietatea internaţională. Nu sunt atât de multe pe cât ne-am dori, dar înseamnă ceva. Răspunsul la întrebare îl găseşti mai sus: e vorba de reflexul publicului de-a pune semnul egal între „străin” şi „valoros”. Din punctul meu de vedere, Răzvan Petrescu sau Radu Cosaşu sunt peste mulţi prozatori traduşi la noi, însă planurile editoriale sunt în continuare calate pe autori de afară. Dau un exemplu: Corint e o editură de ispravă, unde autorii români apar cu totul întâmplător – şi rar. Mai dau un exemplu: exasperat de insuccesul sub identitatea reală, un prozator gălăţean şi-a americanizat numele ca să-i apară o carte. S-a întâmplat acum un deceniu, când Cristian Rus a fost refuzat de editură, dar Chris Russell a fost acceptat, deşi era vorba de unul şi acelaşi text.

Câte ore pe zi îţi petreci scriind? Cât la sută e „muză” şi cât exerciţiu literar?

Scriu haotic şi fără program. Nu am disciplina cu care se laudă alţii, care dau impresia că semnează condica la aşezarea şi la ridicarea de la masă. Am perioade când îmi iese din prima, dar alteori mintea mi se constipă şi îmi dau seama că n-are rost să continui. Trec săptămâni în care nu pot să scriu decât articolele pentru care am contract. Şi nu scriu întotdeauna uşor. Am recurs destul de des la cezariană literară. Revin, recitesc, şterg, mă apuc de altceva şi aşa mai departe. Singurele texte pentru care trebuie să mă organizez sunt pentru ziare şi reviste. Acolo ştiu numărul de semne, ziua şi ora de predare, plus – evident – subiectul. La cărţi e cu totul altfel.

Există vreo persoană importantă din fotbalul românesc actual căreia să-i porţi un respect nedisimulat? Dacă da, care?

Când respect pe cineva, o fac obligatoriu nedisimulat, indiferent dacă obiectul respectului e din fotbal, medicină veterinară sau numismatică. Acum nu-mi vine în minte nici un nume. Nu cred că există statui în fotbalul nostru de azi. Am simpatii, asta e adevărat, dar nu simt nevoia să mă înclin în faţa nici unei notabilităţi.

Ce şanse are fotbalul românesc să revină la o oarecare normalitate şi, automat, la succesele de altădată?

La cum arată acum lucrurile, şansele stau la linia orizontului. Faci un pas spre ele, fac şi ele un pas mai încolo. Revirimentul presupune anumite condiţii pe care fotbalul nostru nu le întruneşte. Dacă ne uităm atent, vedem prea multă cleveteală şi prea puţină competenţă. Vedem coterii, complicităţi şi o cumplită nepăsare faţă de ceea ce ne aşteaptă. Fotbalul nostru a rămas interesant doar pentru cei care trag foloase de pe urma lui. În rest, jale. Publicul se retrage din tribune, unele echipe pleacă în căutarea publicului în alte oraşe, patronii se răfuiesc cu suporterii, Bacchus prezidează în cantonamente, arbitrii se fac de râs fără emoţie – ăsta e tabloul.

Dacă ai fi patronul unei echipe de fotbal care ar fi primele trei lucruri pe care ar trebui să le cunoască jucătorii aflaţi sub contract cu tine?

Că nimic nu răscumpără onoarea pierdută, că publicul trebuie câştigat prin străduinţă pe teren, nu prin clişee la microfon, şi că trasul de timp nu înseamnă tactică, ci laşitate.

Are Poli Timişoara, echipa ta de suflet, ingredientele necesare pentru a face performanţă?

Poli e splendidă până începe să joace şi suferindă după aceea. Totul în jur pare pregătit pentru sărbătoare: oraş cu vibraţie, public fierbinte, patron şi sponsor potenţi, stadion mare. Şi totuşi, la ora asta Poli poate lua campionatul doar printr-o baftă enormă sau dacă schimbă urgent câteva lucruri. Rectific, câţiva oameni. Nu cred în prudenţa strategică a lui Ovidiu Sabău, pe care l-am iubit ca jucător, dar căruia îi imput îmbolnăvirea de frică a echipei. Nu cred în valoarea lui Stancu, Magera, Latovlevici şi a altor patru-cinci fotbalişti. Mi-aş dori să prind măcar un titlu de campion cu Poli, din ipostaza suporterului, dar prefer să fiu sceptic şi apoi să-mi cer iertare dacă va fi cazul.

Hagi sau Dobrin? Maradona sau Pele? Cantona sau Platini? Cr. Ronaldo sau Messi?

Maradona, Platini, Messi. Între Dobrin şi Hagi dau cu banul. Păcat că nu apare şi Cruyff, ar fi fost o opţiune.

Este Gigi Becali unul dintre indivizii definitorii pentru gradul de uzură la care a ajuns societatea românească? Se va ajunge ca astfel de personaje să crească şi mai mult în popularitate sau ne vom opri aici şi vom începe curând să „regresăm”?

Nu răspund la nimic legat de acest personaj. Am decis de mult, pentru mine el nu există.

Eşti de acord cu ideea că românii sunt cel mai dificil de definit popor european?

Cred că noi înşine ne-am lipit eticheta asta pe frunte, ne-am uitat cochet în oglindă şi ne-a plăcut cum ne şade. Părem misterioşi, indescifrabili şi greu de descris. Atenţie, doar părem. Oricum, dacă ne-ar fi făcut altcineva caracterizarea asta, ne-am fi opărit urgent. E adevărat, suntem uneori contradictorii, alteori enervanţi şi – în unele situaţii – admirabili. Dar crezi că alte naţii au limpezime de cleştar şi puritate diamantină? Nu cumva punem aici în joc o întreagă sumă de preconcepţii atât faţă de felul cum ne percepem pe noi înşine, cât şi faţă de felul cum îi percepem pe alţii? Eu aşa cred. Avem ciudăţeniile noastre, dar nu suntem un popor hiperexotic şi imposibil de încadrat.

Pe o scară procentuală, de la 0 la 100, cât de mulţumit te simţi în propria ta ţară şi ce ţi-ar trebui în plus pentru ca procentul să bată spre 100?

O să râzi, sunt mulţumit sută la sută. Dintr-un calcul egoist, fireşte. Ajunge să trec strada, să deschid geamul sau să intru în metrou şi am un subiect de carte. Aş găsi aşa ceva în Norvegia, Olanda sau Slovenia? Nu cred. De acord, am cârcotelile mele, am momentele mele de exasperare, dar nu cred că trebuie să-mi notez nici ţara, nici raporturile cu ea. Eşti dator cu o anume nobleţe faţă de locul care te îngăduie pe lume.

Cum se caracterizează omul Radu Paraschivescu? Ce iubeşti cel mai mult la tine şi ce urăşti cel mai tare?

Fără să mă iubesc din cale-afară, aşa cum se spune că ar proceda leii zodiacali, mi se pare că sunt un ins rezonabil, echilibrat, cu umor şi onoare. Ce nu-mi place la mine? Că îmi rod unghiile şi că mă tem de moarte. Vindecă-mă dacă poţi, Eddie.

L-am cunoscut pe Radu Paraschivescu la începutul sălbaticilor ani 90. În 1989 avusesem ambiţia să traduc, mai mult pentru mine, o carte scrisă de Harrold Robbins, scriitor ce avea să aibă succes şi la noi după Revoluţie. Aveam manuscrisul bătut la maşină, am văzut că Editura Olimp scosese un roman de Robbins aşa că mi-am zis să încerc marea cu degetul. Acolo am dat peste un tip jovial şi mustăcios, care mi-a spus că, din nefericire, cartea tradusă de mine nu avea licenţa cumpărată de Olimp. Am ratat startul unei cariere de traducător dar am cunoscut o persoană care, în timp, a devenit pentru mine unul dintre reperele valorii, bunului simţ şi talentului pe care le are România. Aş spune astăzi că, dacă aş avea 20 de ani mai puţin şi mi-aş face o listă de idoli, pe Radu Paraschivescu l-aş aşeza, alături de Radu Cosaşu, în fruntea ei.

L-am provocat pe Radu la o discuţie despre literatură şi fotbal – marile lui pasiuni. Deşi aflat într-o perioadă aglomerată, marcată de lansarea şi promovarea noii sale cărţi (Dintre sute de clişee, Ed. Humanitas), a găsit răgaz pentru a răspunde la toate întrebările, cu eleganţa şi umorul care îl caracterizează.

La ce vârstă ai citit prima carte (şi care era aceea?) şi la ce vârstă ai văzut primul gol de care-ţi aminteşti şi de care ai fost perfect conştient (şi care a fost acela?)?

La vârsta mea, mă suspectezi totuşi de memorie. Prima carte cap-coadă? Am citit-o pe la şapte ani şi cred că era o culegere de basme africane. Până atunci, mă rodasem sub supravegherea unui bunic răbdător şi încercasem, ca atâţia copii, să descifrez titluri de pe cotoarele cărţilor din bibliotecă. Primul gol e mai uşor de identificat: vara lui 1970, Brazilia-Cehoslovacia 4-1 la Campionatul Mondial, şut Rivelino, regrete pentru Viktor, altminteri un portar onorabil. După meciul acela am conchis că fotbalul trebuie urmărit îndeaproape şi statornic.

Dacă ar fi să te duci pe o insulă pustie pe care să te lase să iei un singur obiect ai lua o carte sau un televizor cu parabolica asociată? De ce?

Of, de ce trebuie toate insulele din întrebările astea să fie pustii? Sigur, aleg televizorul, admiţând – de dragul convenţiei – că insula are prize şi cabluri. Cine citeşte aceeaşi carte întruna îşi pierde minţile. Cine stă cu televizorul deschis noaptea (pe insulă se mai şi întunecă, presupun) are o şansă: ca lumina ecranului să fie văzută de ocheanul unui căpitan de vas care trece la câţiva kilometri de insulă.

Ai putea mai degrabă să te uiţi la fotbal (de calitate) 24 de ore sau să citeşti 24 de ore?

Am avut excesele mele, recunosc, dar nu poţi fi monoidee fără să devii un zombi. Orice exces făcut de dragul recordului mi se pare un lucru care frizează patologicul. N-aş putea nici să mănânc cartofi prăjiţi sau ciocolată de casă non-stop, oricât mi-ar plăcea. Citesc mult şi văd o sumedenie de meciuri, dar nu dau voie propriilor plăceri să mă îngreţoşeze.

Ai absolvit filologia, secţia engleză-franceză. Cum te-ai putea defini mai degrabă: anglofil sau francofil? De ce?

Cred că sunt anglofil fiindcă am descoperit la englezi calitatea care, fără să le prisosească lor, le lipseşte altora: autoironia. Îmi plac naţiunile care nu se monumentalizează singure, care nu cad în fascinaţie sau adoraţie de sine, după cum îmi plac oamenii care acceptă că ecuatorul nu le trece prin buric.

Dacă te-ai fi făcut fotbalist la ce echipă ţi-ai fi dorit să joci, exceptând-o, fireşte, pe Poli Timişoara?

Nici nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut să joc la Poli – poate doar alături de Mimo Giuchici şi de fotbalul lui persiflant. Aş fi vrut, în schimb, să joc cu brazilienii de-atunci: să combin cu Tostao, să-mi paseze Clodoaldo, să-l lansez pe Jairzinho. Dacă nu s-ar fi putut, m-ar fi tentat Ajaxul anilor şaptezeci: Cruyff, Neeskens, Krool, Rep, Keizer şi ceilalţi.

Ai o activitate prodigioasă ca traducător şi scriitor. Crezi că cea mai cunoscută „scriere” de-a ta este Ghidul Nesimţitului? Te-ai fi aşteptat să aibă un asemenea succes?

Trebuie să lămuresc un lucru: cu doi-trei ani în urmă am promis să nu mai traduc, spre a-mi asigura timp de scris. Mi-am încălcat promisiunea de dragul colecţiei „Râsul lumii”, de care mă ocup la Humanitas. Nu am destui traducători buni pentru acest tip de literatură (mai pretenţios decât crede multă lume). Prin urmare, traduc două titluri pe an. Cât despre „Ghidul nesimţitului”, el mi-a adus foloase şi ponoase la un loc. Pe de o parte, vânzări neaşteptat de mari (peste 50.000 de exemplare), drepturi de autor şi o creştere bruscă a notorietăţii. Pe de alta, eticheta de nesimţitolog, de care mi-a fost greu să scap. Aşa cum înainte eram „ăla cu fotbalul”, din 2006 am devenit „ăla cu nesimţiţii”. E o carte de care nu mă dezic, nici vorbă, dar pe care n-o aşez în capul palmaresului personal decât ca tiraj vândut. Am scris trei-patru cărţi mai bune decât „Ghidul”.

Eşti una dintre persoanele cele mai corecte, mai echilibrate şi mai de bun simţ din mass-media românească. Îţi aduce această imagine vreun beneficiu personal, într-o societate dominată mai degrabă de cancanism, de prost gust şi de gigiborcism?

N-aş spune. Moderaţia şi echilibrul au ajuns să fie percepute ca simptome ale mediocrităţii. „Dacă nu eşti excesiv, înseamnă că nu ai nimic de spus” – cunosc destui oameni care judecă aşa. În ce mă priveşte, nu pozez în monument de bună creştere şi nu invit lumea să se retragă în cărţile lui Jane Austen, unde să se exerseze în arta reverenţelor. Dar îmi displac stridenţele.

Care este scriitorul tău favorit şi de ce?

Greu lucru îmi ceri. Oare poţi să ai un scriitor favorit? Sau o prăjitură preferată? Sau un cântec preferat? Nu ştiu, aş avea certitudinea nedreptăţirii. Dar fiindcă m-ai întrebat, intru în joc şi răspund: Julian Barnes. De ce? Fiindcă nu scrie două cărţi la fel, fiindcă e la înălţime şi în romanul-eseu, şi în proza scurtă şi chiar şi în thriller, fiindcă şi-a lăsat valorile engleze să se impregneze de sos galic (a trăit mult în Franţa) şi fiindcă are o inteligenţă scăpărătoare şi reconfortantă.

Care este fotbalistul tău favorit şi de ce?

Pentru mine, Maradona e fără egal. Vorbesc de fotbalist, nu de om, nici de purtătorul de trenă ideologică al lui Hugo Chávez şi Fidel Castro. Este fotbalistul care a câştigat de unul singur un campionat naţional (în Italia, cu Napoli, care era outsider) şi tot de unul singur un campionat mondial (Mexic, 1986). Nu am văzut la nimeni un cocktail atât de exploziv: viteză, dribling, personalitate, imaginaţie, rafinament tehnic, soluţii imprevizibile şi disponibilitate la efort. Cred că singurul care se apropie de el ca talent e Johan Cruyff.

Ce au în comun literatura şi fotbalul?

Spun poveşti şi ţes iluzii. Sunt două tărâmuri unde ai parte de eroi şi de ticăloşi, de fior şi tensiune epică, de drame şi bucurii, de lacrimi şi sânge. Adică de viaţă. Un meci frumos e o carte pentru toţi cititorii în iarbă. Iar o carte e un meci pentru cititori (şi în mod sigur pentru cel care o scrie).

Ai luat la un moment dat decizia de a suspenda apariţiile televizate legate de fotbal, scârbit de ceea ce se întâmplă cu acest fenomen în România. A avut vreun efect gestul tău, în afară de aplauzele confraţilor care, însă, pe altă parte, au continuat să promoveze acele personaje cu care tu nu ai mai vrut să fii asociat?

N-am avut speranţe neghioabe. Ştiam că gestul meu din martie 2008 nu avea să producă decât aplauzele unor cititori, niscai regrete şi câteva bănuieli anonime pe bloguri („a plecat la altceva mai bănos”, „l-au dat ăia afară” etc.) Sportul românesc arată exact cum arăta cu an şi jumătate în urmă. Fotbalul, ca să-i dăm ce i se cuvine, e singurul care şi-a găsit timp să involueze. Noutatea e alta, Eddie. M-am întors în presa sportivă, după un doliu de 18 luni, dar m-am angajat să nu bag în seamă nici una dintre figurile toxice ale fenomenului. Sper să mă pot ţine de promisiune. Mi se spune întruna că fără aceste personaje nu se poate. Ei bine, din punctul meu de vedere, o să se poată. Măcar atât sunt dator să fac. Ignorarea e uneori un exerciţiu util.

Balul fantomelor, romanul apărut în prima jumătate a lui 2009, este o povestire umoristică din zona învăţământului, desfăşurată pe fundalul traficului de droguri din România anilor 90. De ce ai ales acest subiect? Te-ai confruntat direct cu problema?

„Balul fantomelor” a fost un caz în care cartea l-a dirijat pe scriitor, nu invers. Iniţial, ea trebuia să fie o cronică a eşecului conjugal (personajul principal are în palmares patru divorţuri). În timp ce-o scriam, mi s-au întâmplat două lucruri: 1) am aflat că Lugoj, oraşul copilăriei mele, se emancipase şi devenise o conductă de droguri pentru Occident; 2) am făcut parte, ca interpret-traducător, din câteva echipe sosite în România să pună la punct un program menit să descurajeze plasarea şi consumul de droguri. Aceste două episoade m-au făcut să schimb direcţia cărţii şi să fac din ea un thriller parodic. Miza ei poliţistă e, oricum, minoră. „Balul fantomelor” e de fapt o pastişare a produselor create după reţetă, fie ele cărţi poliţiste, filme sau altceva. În rest, nimic, am fost cuminte. N-am experimentat nici măcar o dată. Nu s-a găsit nimeni să-mi aţâţe curiozitatea.

Despre ce (şi când?) va fi următorul roman?

Deocamdată am terminat o carte pentru „Râsul lumii”, colecţia mea de la Humanitas. Se cheamă „Dintre sute de clişee”, am lansat-o la Gaudeamus şi este un comentariu acid al câtorva dintre sutele de poncife care au inundat discursul public. Viiitorul roman se cheamă, provizoriu, „Fluturele negru” şi decupează un episod din viaţa lui Caravaggio. Până atunci, însă, mă gândesc să termin „Hocus pocus integratus”, o culegere de proze comice post-2007, care continuă într-o oarecare măsură linia pe care am deschis-o cu „Bazar bizar”.

Se poate trăi doar din scris în România acestor vremuri? Câte cărţi trebuie să vinzi pe an ca să duci o existenţă decentă?

Trebuie să aproximez, nu am date precise. Presupun că dacă vinzi 70.000 de exemplare anual poţi trăi. Nu somptuos, dar civilizat. Arată-mi însă câţi autori au asemenea vânzări? Eu am vândut 50.000 din „Ghidul nesimţitului” în trei ani şi jumătate, dar n-aş fi putut conta doar pe aceste încasări ca să trăiesc. E motivul pentru care cam toţi scriitorii se ocupă şi de altceva în afara propriilor cărţi. Au catedre universitare, rubrici la ziar, colecţii de care se ocupă la invitaţia anumitor edituri etc.

De ce scriitorii din România ajung atât de timid să ia cunoştinţă cu succesul internaţional? A cui e vina: sunt scriitorii prea slabi? Sunt editurile noastre neaxate pe promovarea lor în străinătate? Lipsa agenţilor literari?

Unii dintre ei sunt validaţi apăsat în afara României: Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Nora Iuga, Ana Blandiana, Filip Florian etc. Alţii îşi încep acum traiectoria externă. Nu cred că e o problemă de valoare, ci de selecţie a titlurilor şi de teme pur şi simplu. Autoficţiunea nu mai e de mult la modă în Occident, dar nouă ne place în continuare. Editurile publică preponderent traduceri fiindcă publicul e mai sensibil la Johnson decât la Ionescu (contraexemplu: în colecţia mea de carte comică, autorii români se vând mai bine decât străinii). Totodată, ele nu sunt interesate decât sporadic de popularizarea scriitorilor români în alte ţări. Prea multă bătaia de cap şi prea mic profitul. Agenţii literari sunt puţini la număr – mai precis, doi, dintre care unul foarte puternic, iar celălalt în urcare – şi nu par preocupaţi de scriitorii români. Bănuiesc că motivul e acelaşi: reprezentarea unui scriitor român e mai puţin lucrativă decât reprezentarea unui străin, mai ales dacă are cotă.

Ce lipseşte, de fapt, scriitorilor români pentru a avea garantat succesul din prisma propriilor creaţii?

Au ghinionul să se exprime într-o limbă marginală, puţin cunoscută, şi să provină dintr-un spaţiu care nu interesează atât de mult ca Rusia, Turcia sau Pakistanul. Suntem mici şi neglijabili, din păcate. Când Petru Popescu a vorbit despre felul cum pe românul dornic de afirmare internaţională îl strânge limba nativă, patrioţii au sărit ca arşi: trădare, la zid cu el! Mă tem că a avut dreptate. Româna e o limbă cu enorme subtilităţi şi nuanţe, dar fără circulaţie.

Ce părere ai despre literatura în formă digitală? Moare cartea, în format printat? Sau e doar o impresie greşită?

Discuţia e veche şi aduce mereu la masă o falangă de fatalişti şi un snop de oameni veseli, siguri pe ei. Primii anunţă de un deceniu moartea cărţii scrise, ceilalţi îi expediază cu un gest de lehamite. De felul meu, nu sunt nici catastrofic, nici optimist, însă nu mi se pare că planează ameninţări sinistre asupra cărţii. Nu cred că suportul de hârtie va înceta să existe. Umberto Eco a spus-o cu ani în urmă, când a vizitat România, şi sunt tentat să-i dau dreptate. La fel cum există telefon fix şi telefon mobil, vor exista în paralel carte electronică şi carte pe format de hârtie. Şi oricum, voluptăţile bibliofile nu pot fi întreţinute în variantă electronică. Miroşi coala, nu monitorul pe care vezi o coală. Mângâi cotorul, nu ecranul care ţi-l înfăţişează.

De ce preferă editurile din România să se axeze pe marketarea cărţilor traduse, în loc să investească serios într-un nume local, de valoare, pe care apoi să-l exporte cu succes?

Am pomenit deja de cazurile în care editura l-a ajutat pe autor să-şi afle notorietatea internaţională. Nu sunt atât de multe pe cât ne-am dori, dar înseamnă ceva. Răspunsul la întrebare îl găseşti mai sus: e vorba de reflexul publicului de-a pune semnul egal între „străin” şi „valoros”. Din punctul meu de vedere, Răzvan Petrescu sau Radu Cosaşu sunt peste mulţi prozatori traduşi la noi, însă planurile editoriale sunt în continuare calate pe autori de afară. Dau un exemplu: Corint e o editură de ispravă, unde autorii români apar cu totul întâmplător – şi rar. Mai dau un exemplu: exasperat de insuccesul sub identitatea reală, un prozator gălăţean şi-a americanizat numele ca să-i apară o carte. S-a întâmplat acum un deceniu, când Cristian Rus a fost refuzat de editură, dar Chris Russell a fost acceptat, deşi era vorba de unul şi acelaşi text.

Câte ore pe zi îţi petreci scriind? Cât la sută e „muză” şi cât exerciţiu literar?

Scriu haotic şi fără program. Nu am disciplina cu care se laudă alţii, care dau impresia că semnează condica la aşezarea şi la ridicarea de la masă. Am perioade când îmi iese din prima, dar alteori mintea mi se constipă şi îmi dau seama că n-are rost să continui. Trec săptămâni în care nu pot să scriu decât articolele pentru care am contract. Şi nu scriu întotdeauna uşor. Am recurs destul de des la cezariană literară. Revin, recitesc, şterg, mă apuc de altceva şi aşa mai departe. Singurele texte pentru care trebuie să mă organizez sunt pentru ziare şi reviste. Acolo ştiu numărul de semne, ziua şi ora de predare, plus – evident – subiectul. La cărţi e cu totul altfel.

Există vreo persoană importantă din fotbalul românesc actual căreia să-i porţi un respect nedisimulat? Dacă da, care?

Când respect pe cineva, o fac obligatoriu nedisimulat, indiferent dacă obiectul respectului e din fotbal, medicină veterinară sau numismatică. Acum nu-mi vine în minte nici un nume. Nu cred că există statui în fotbalul nostru de azi. Am simpatii, asta e adevărat, dar nu simt nevoia să mă înclin în faţa nici unei notabilităţi.

Ce şanse are fotbalul românesc să revină la o oarecare normalitate şi, automat, la succesele de altădată?

La cum arată acum lucrurile, şansele stau la linia orizontului. Faci un pas spre ele, fac şi ele un pas mai încolo. Revirimentul presupune anumite condiţii pe care fotbalul nostru nu le întruneşte. Dacă ne uităm atent, vedem prea multă cleveteală şi prea puţină competenţă. Vedem coterii, complicităţi şi o cumplită nepăsare faţă de ceea ce ne aşteaptă. Fotbalul nostru a rămas interesant doar pentru cei care trag foloase de pe urma lui. În rest, jale. Publicul se retrage din tribune, unele echipe pleacă în căutarea publicului în alte oraşe, patronii se răfuiesc cu suporterii, Bacchus prezidează în cantonamente, arbitrii se fac de râs fără emoţie – ăsta e tabloul.

Dacă ai fi patronul unei echipe de fotbal care ar fi primele trei lucruri pe care ar trebui să le cunoască jucătorii aflaţi sub contract cu tine?

Că nimic nu răscumpără onoarea pierdută, că publicul trebuie câştigat prin străduinţă pe teren, nu prin clişee la microfon, şi că trasul de timp nu înseamnă tactică, ci laşitate.

Are Poli Timişoara, echipa ta de suflet, ingredientele necesare pentru a face performanţă?

Poli e splendidă până începe să joace şi suferindă după aceea. Totul în jur pare pregătit pentru sărbătoare: oraş cu vibraţie, public fierbinte, patron şi sponsor potenţi, stadion mare. Şi totuşi, la ora asta Poli poate lua campionatul doar printr-o baftă enormă sau dacă schimbă urgent câteva lucruri. Rectific, câţiva oameni. Nu cred în prudenţa strategică a lui Ovidiu Sabău, pe care l-am iubit ca jucător, dar căruia îi imput îmbolnăvirea de frică a echipei. Nu cred în valoarea lui Stancu, Magera, Latovlevici şi a altor patru-cinci fotbalişti. Mi-aş dori să prind măcar un titlu de campion cu Poli, din ipostaza suporterului, dar prefer să fiu sceptic şi apoi să-mi cer iertare dacă va fi cazul.

Hagi sau Dobrin? Maradona sau Pele? Cantona sau Platini? Cr. Ronaldo sau Messi?

Maradona, Platini, Messi. Între Dobrin şi Hagi dau cu banul. Păcat că nu apare şi Cruyff, ar fi fost o opţiune.

Este Gigi Becali unul dintre indivizii definitorii pentru gradul de uzură la care a ajuns societatea românească? Se va ajunge ca astfel de personaje să crească şi mai mult în popularitate sau ne vom opri aici şi vom începe curând să „regresăm”?

Nu răspund la nimic legat de acest personaj. Am decis de mult, pentru mine el nu există.

Eşti de acord cu ideea că românii sunt cel mai dificil de definit popor european?

Cred că noi înşine ne-am lipit eticheta asta pe frunte, ne-am uitat cochet în oglindă şi ne-a plăcut cum ne şade. Părem misterioşi, indescifrabili şi greu de descris. Atenţie, doar părem. Oricum, dacă ne-ar fi făcut altcineva caracterizarea asta, ne-am fi opărit urgent. E adevărat, suntem uneori contradictorii, alteori enervanţi şi – în unele situaţii – admirabili. Dar crezi că alte naţii au limpezime de cleştar şi puritate diamantină? Nu cumva punem aici în joc o întreagă sumă de preconcepţii atât faţă de felul cum ne percepem pe noi înşine, cât şi faţă de felul cum îi percepem pe alţii? Eu aşa cred. Avem ciudăţeniile noastre, dar nu suntem un popor hiperexotic şi imposibil de încadrat.

Pe o scară procentuală, de la 0 la 100, cât de mulţumit te simţi în propria ta ţară şi ce ţi-ar trebui în plus pentru ca procentul să bată spre 100?

O să râzi, sunt mulţumit sută la sută. Dintr-un calcul egoist, fireşte. Ajunge să trec strada, să deschid geamul sau să intru în metrou şi am un subiect de carte. Aş găsi aşa ceva în Norvegia, Olanda sau Slovenia? Nu cred. De acord, am cârcotelile mele, am momentele mele de exasperare, dar nu cred că trebuie să-mi notez nici ţara, nici raporturile cu ea. Eşti dator cu o anume nobleţe faţă de locul care te îngăduie pe lume.

Cum se caracterizează omul Radu Paraschivescu? Ce iubeşti cel mai mult la tine şi ce urăşti cel mai tare?

Fără să mă iubesc din cale-afară, aşa cum se spune că ar proceda leii zodiacali, mi se pare că sunt un ins rezonabil, echilibrat, cu umor şi onoare. Ce nu-mi place la mine? Că îmi rod unghiile şi că mă tem de moarte. Vindecă-mă dacă poţi, Eddie.

Related posts:

1. Mare cât inima mea Există un videoclip cu o fată, care pleacă de-acasă cărând...

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Billy Gibbons, Dusty Hill, Frank Beard. Doi bărboşi şi-un mustăcios pe care-l cheamă Barbă. Milioane de albume vândute. Blues-rock cu esenţă deTexas. Videoclipuri care au făcut furori prin fetele, maşinile şi motoarele de super-clasă pe care le afişau. Un brand construit cu uşurinţă, din hit în hit, pe parcursul a 40 de ani în care ZZ Top a rockăit planeta în cel mai cool stil posibil, de la Gimme All Your Lovin’ la Sharp Dressed Man, de la Rough Boy la Velcro Cry, de la Sleeping Bag la Legs. Până la concertul de la Sala Polivalentă, din 20 octombrie, am smuls câteva răspunsuri la întrebări lui Billy Gibbons, unul dintre faimoşii bărboşi ai trupei.

¤ Chitare, maşini şi motoare – trei elemente care au construit brand-ul ZZ Top, atât în muzica trupei cât şi în videoclipurile ei. Poţi face o comparaţie între anii 70. când aceste lucruri erau privite ca elemente de super-impact şi era digitală a anilor 2000? Ce s-a schimbat pentru ZZ Top în aceşti 40 de ani?

Ştiu cu siguranţă că în aceşti 40 de ani nu s-a schimbat faptul că nu ştim ceea ce urmează să facem în continuare. Şi păstrarea tuturor lucrurilor la acest nivel este un joc incintant, pe care îl facem cu mare plăcere. Trinitatea noastră a fost dintotdeauna aceeaşi: maşini, fete şi rock’n’roll. Ei, acum încercăm să scoatem în faţă măcar doup din aceste trei lucruri: maşinile şi rock’n’roll-ul.

¤ Mai sunteţi proprietarii CadZZillei? Ar putea fi scrisă o carte despre istoria acestei maşini…

Ehei, ar fi o carte destul de lungă, fiindcă povestea nu se opreşte niciodată. Vezi, CadZZilla a condus la HogZZilla, fiindcă dacă dispui de o maşină atât de spectaculoasă nu ai cum să nu-ţi doreşti, în mod natural, o escortă sub formă de motocicletă, care să se asorteze perfect. În plus, acum de gândim la o SidecarZZilla!

¤ Câte fete sexy aţi avut în videoclipuri de-a lungul vremii?

Nu le mai ţin minte exact numărul, dar ştiu că întotdeauna fetele trebuiau să şofeze maşinile din videoclipuri, lucru extrem de frustrant, dacă stai bine să te gândeşti la el.

¤ E adevărat că acum mulţi ani Gillette v-a oferit un milion de dolari ca să vă tăiaţi bărbile iar voi aţi spun “Suntem prea urâţi fără ele”? Pe bune, există un preţ pentru care aţi face-o?

Da, e adevărat! Încă ne e frică să ne radem bărbile, fiindcă ne e frică de ceea ce vom vedea când bărbile noastre se vor fi dus. Nici o sumă de bani nu e suficient de mare pentru a învinge această teamă.

¤ Aveţi mulţi fani în România, din anii 70-80. Cum crezi că vor primii românii muzica voastră?

Asta e o veste excelentă: cu cât mai mulţi fani, cu atât mai bine. Am aşteptam cam multişor până să venim în ţara voastră dar acum nu mai putem de nerăbdare să vă vedem la concertul din Bucureşti.

¤ Whisky, bere sau vin?

Păi… whisky, bere sau vin.

¤ Cât de scumpi sunt ochelarii voştri de soare? (aluzie la piesa Cheap Sunglasses n.a.)

Pe cinstite, habar n-am! Dar când am început să purtăm aceşti ochelari de soare era cu mult înainte ca magazinele de doi bani să înceapă să vândă tot felul de prostii, la 1.99 dolari bucata. Pe vremea aia puteai să-ţi cumperi o pereche zdravană de Ray-Ban Wayfarers cu numai cinci dolari. Toţi idolii noştri îi purtau!

Related posts:

1. Poveştile melodiilor: ZZ Top – Sharp Dressed Man O să-i vedem pe 20 octombrie la Sala Polivalentă. Doi...
2. Doi bărboşi, o “barbă” şi-un concert “aşezat”: ZZ Top la Polivalentă! Pe vremea când aveam 16-17 ani se întâmpla ca boxele...
3. Top 20 filme 2009 E un top personal, prin urmare e supus - ca...

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

¤ Care a fost primul tău contact cu lumea prestidigitaţiei?

Prima dată când am avut  o reprezentaţie de magician a fost la Promenada Antena 1 din 2006. Atunci am plecat cu o caravană în 5 orase din România :Timişoara, Braşov, Constanţa, Iaşi şi Bucureşti.

¤ Cine a fost persoana care te-a făcut să încerci să înveţi trucuri?

Se întâmpla prin 2005. Pe atunci lucram în Magazinul Unirea ca simplu vânzător la un raion de haine de damă. Pe holul magazinului treceau zi de zi vânzători ambulanţi cu sacoşe de ciorapi de damă, şosete etc. Într-o zi, un astfel de personaj avea, pe lângă pungile cu marfa lui şi un pachet de cărţi de joc, cu care făcea tot felul de jonglerii. Stând în magazin, am auzit tot felul de reacţii venind de pe holul mall-ului, la trucurile făcute de acest băiat.Am ieşit să văd ce se întâmplă.Clientele băiatului erau fascinate de ceea ce presta. În acel moment am avut un feeling.Mi-am zis că vreau să învăţ să fac şi eu astfel de trucuri. Am intrat în legatura cu el – Robert îl cheamă – şi aşa a început totul.

¤ Îţi mai aminteşti care a fost primul truc ce te-a fascinat?

Primul truc care m-a bulversat a fost cel când pur şi simplu ţi se schimbă cartea pe care tu o cuprinzi cu două palme.

¤ Dar primul pe care l-ai învăţat?

Cred că a fost unul legat de mentalism. Când îţi alegi o carte în gând dintr-un pachet de cărţi şi eu „văd” în mintea mea ce carte ţi-ai ales.

¤ De la ce vârstă îţi uimesti prietenii cu trucurile?

De la 21 de ani. Înnebuneam colegele de muncă cu cărţile mele de joc. Îmi aduc aminte că primul pachet de cărţi l-am cumpărat de la metrou de la Unirii şi tot timpul eram cu el în mână. Făceam trucuri până şi clienţilor.

¤ Faci doar trucuri cu cărţi sau mai ai şi altele în program?

Nu am alte trucuri. Cărţile de joc sunt specialitatea mea. Însă mai pot face şi alte numere:  cu ţigări, cutii de cola, şnururi, bile, eşarfe, monezi… De obicei sunt spontan: mă leg şi de obiectele pe care le am pe lângă mine.

¤ Ce aptitudini ar trebui să avem ca să putem face şi noi trucurile pe care le faci tu?

În primul rând trebuie să îţi placă foarte mult! Apoi exerciţiul (tocirea câtorva zeci de pachete de cărţi) şi, zic eu, un pic de talent.

¤ Povesteşte-ne despre prima „sesiune” reuşită. Unde s-a întâmplat şi cum a reacţionat lumea?

Prima prestaţie oficială a fost la Timişoara, în Piaţa Centrală, acolo unde spre surprinderea mea reuşisem să strâng în jurul meu câteva zeci de cetăţeni care erau curioşi să vadă ce se poate întampla cu un pachet de cărţi de joc.Reuşisem chiar să smulg şi nişte aplauze. În acel moment m-am simţit pentru prima oară în viaţa mea cu adevărat satisfăcut.Cineva aprecia cu adevărat ceea ce ce pot face.

¤ Spune-mi şi despre eşecuri. Ţi s-a întâmplat să faci un truc şi să nu-ţi iasă, iar lumea să râdă de tine?

Mi s-a întâmplat să nu îmi iasă trucul iniţial, însă într-un mod foarte elegant am derivat într-un altul care la final a fost cel puţin la fel de senzaţional ca cel iniţial. Cred că aici se face şi diferenţa între un prestidigitator cu experienţă şi unul fără.

¤ Poţi face o femeie să leviteze?

Acesta este un număr de stage.Mie îmi plac numerele de close up, la care omul e acolo şi  simte cu adevărat euforia magiei.

¤ Dacă plătim bine, ne-o poţi scoate din joben pe Megan Fox?

Cred că, dacă ar fi alături de Megan Fox, nici un magician nu ar fi pus un pic în dificultate de frumuseţea ei.

¤ Ne spui cum se face trucul acela cu cartea de joc pe spatele geamului?

Magic!

¤ De unde îţi iei trucurile? De la marii maeştri?

Nu! E adevărat că mă mai inspir din trucurile făcute de Blaine sau Cris Angel, însă nu le iau de nicăieri gata explicate. Această „meserie” mai mult se fură decât se învaţă. Câteva dintre numerele mele sunt inventate de mine.

¤ Chiar: cum se poate inventa un truc?

În momentul cand stăpâneşti destul de multe trucuri şi nişte elemente de bază, îţi este foarte uşor să derivezi dintr-unul în altul şi chiar să inventezi unul nou. Am şi invenţii proprii, care sper să mai am ocazia să vi le arăt la următorul show.

¤ Se poate trăi din prestidigitaţie? Cam câte spectacole ai pe lună?

Se poate trăi dacă eşti un pic susţinut şi de mass-media. Susţinerea însemnând de la promovare până la sponsorizare. Mulţi magicieni talentaţi se sting din păcate din această cauză. Lipsa promovării.Este destul de costisitor să îţi achiziţionezi singur materialele de care ai nevoie. Potenţialul meu poate fi mult mai mare. Multe dintre materialele folosite le improvizez. Cel mai bun exemplu e băiatul care vindea ciorapi de damă prin mall-uri. Spectacole pe lună… depinde de lună. În medie cam 1-2, la 2-3 luni.

¤ E doar o pasiune sau te gândeşti ca pe viitor să ai un show constant, pentru care oamenii să plăteasca bilet?

Nu este doar o pasiune. Sper ca pe viitor să am puterea să mă pot promova mai bine şi să ajung printre cei mai cunoscuţi din ţară. Lucru care s-ar putea întâmpla într-un viitor mult mai apropiat dacă m-aş ocupa numai cu asta. Din păcate, în România condiţiile sunt cele care sunt: nu pot trăi doar din prestidigitaţie.

¤ David Blaine sau David Copperfield? De ce?

Mie îmi place cel mai mult de David Blaine. Nu e totul doar să stii să faci trucuri ci  contează foarte mult şi harul, talentul cu care le faci. Acest David Blaine cred că este la ora actuală cel mai bun magician din lume. Are tot ce îi trebuie.

¤ Care e vedeta din România căreia i-ai face cele mai multe trucuri? Şi de ce?

Mi-a plăcut foarte mult Monica Columbeanu. Sincer, nu mă aşteptam să fie atât de cooperantă şi amabilă. Toată stima pentru ea: este într-adevăr o fată deosebită. În rest, nu aş avea vreo vedetă căreia să îmi doresc în mod deosebit să ăi fac trucuri. Îmi place să lucrez cu oamenii în general – vedete sau oameni simpli – îmi este indiferent.

¤ Crezi că Monica Iacob Ridzi e o prestidigitatoare mai bună ca tine? Era cât pe-aci să-i iasă un număr senzaţional.

Da! Ce să mai zic? Asta e ţărişoara în care trăim – unii nu se mai satură de furat iar alţii nu au ce pune copiilor de mâncare pe masă.

¤ Ai făcut vreodată un truc unui prestidigitator?

Da. La Braşov. Însă poate e mult spus că era prestidigitator. Avea o pasiune pentru aşa ceva şi ştia şi el câteva numere pe care le făcea prietenilor.

¤ Ai impresionat vreodată o femeie cu trucurile tale, în aşa fel încât după ce i le-ai făcut, să te caute?

Am impresionat câţiva oameni:femei,bărbaţi, copii. Însă nu sunt de acord ca o femeie să mă caute sau să fie interesată de mine doar fiindcă îi plac trucurile mele.

Cristian Pătrăuceanu poate fi contactat la adresa www.cristianpatrauceanu.ro. magic@cristianpatrauceanu.ro

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

¤ Îmi amintesc momentul în care ai apărut prima oară la televizor. Se făcea un sondaj pe plajă şi cei de la tvr te-au întrebat ceva. Poţi să detaliezi?

Era putin mai cald decât acum. Stratul de ozon încă avea dimensiuni acceptabile. M-au întrebat dacă ştiu să seduc. Am răspuns pozitiv, drept pentru care am fost prins în desfăşurătorul unei emisiuni a departamentului de tineret al TVR. Adelina Şuvagău a fost de vină pentru “coruperea” mea. Ea era şi redactor la acea emisie. Înregistrarea s-a realizat la Discoteca Tineretului, din Costineşti. Am intrat zâmbind, nu ştiu ce-am vorbit şi ce-am făcut, dar după vreo două ore de întâmplări total inedite pentru un tânăr braşovean, o comisie bine făurită, mi-a acordat premiul I. Am plecat buimac de acolo. Îmi aduc aminte doar că, undeva în luna august a aceluiaşi an, imediat după difuzarea emisiei, a doua zi, m-au recunoscut două fete pe stradă. Eram the master of the universe! Aşa s-a scris istoria verii lui ‘93.

¤ Cum ai ajuns apoi să prezinţi Ro-Bingo?

Emisia cu seducţia a fost ca o carte de vizită pentru mine, dar nu şi suficientă. M-au chemat să dau câteva probe la sediul Tvr3, serii de teste de improvizaţii, limbă străină şi comperaj. N-a fost uşor deloc. Erau vreo 400 de fete şi băieţi la preselecţie, iar de data asta comisia era mult mai mare şi mai “grea”. Printre ei erau Moroşanu, Dumitrescu, Manoliu… şi am luat postul de prezentator pe bune! Oricum, n-aveam pic de şpagă la mine.

¤ Ani de zile ai fost asociat cu acea emisiune. A fost bine, a fost rău?

5 ani, mai precis. Era prima emisie concurs de cultură generală din epoca modernă a televiziunii. Am avut o baftă grozavă să pot prinde trenul ăsta. S-au întâmplat atât de multe lucruri pentru mine şi pentru televiziunea română, în general, încât s-ar impune acum chiar şi o carte în sensul ăsta, cu titlul “Eu, tu şi tvr”.

¤ Mai ai pe-acasă vreo mascotă Ro-Bingo?

Nu.

¤ Cu ce ai rămas din acei ani de tvr?

Cu cei 7 ani.

¤ Povesteşte-mi o întâmplare haioasă legată de acea perioadă.

Eram tineri cu toţii. Oamenii cu care lucram, emisiunile (şi au fost multe) pe care le mediam… în orice clipă se întâmpla ceva amuzant. Primele emisii de Robingo… Doamne, ce gafe mai făceam. Colegii mei le caracterizau drept simpatice. În spectacolele de copii, Tip Top, Kiki Riki Miki, câte nu se întâmplau. E bine să-ţi aduci aminte, câteodată… Atâtea Revelioane, Crăciunuri şi sărbători de Paşte… Pentru asta s-ar impune a doua carte: “Momente vesele la TVR”. Pe la începutul anului am fost invitat la o emisiune, la televiziunea din Ermil Pangratti şi m-am întâlnit la machiaj cu Marioara Murărescu. Ea avea biroul la etajul 4, iar eu la 5.

Ne-am pupat şi mi-a zis că-mi duce dorul cântărilor din baie. Aşa făceam… cântam peste tot: pe holuri, în platouri şi în baie (acolo aveam controlul fonic cel mai bun). Unii mă făceau circar. S-au convins, mai târziu, că făceam asta din plăcere.

¤ De ce ai plecat din tvr?

Sorin Oancea m-a vrut mai mult.

¤ Te-ai mai întoarce în televiziune?

De ce nu?!

¤ Care este vedeta din televiziune care îţi place cel mai mult? Şi care este emisiunea ta favorită?

Fiorello. Fiorello show. Deşi sezonul lui, la Sky Uno, s-a încheiat, youtube poate oferi câteva mostre…

¤ Crezi că în anii ‘90 se făcea televiziune mai de calitate decât în anii ’00?

Cel putin mai curată. Cuvântul avea o însemnătate mai mare. Recent, mi-am cumpărat Memorialul Durerii şi am realizat câte emisiuni s-au şters din lipsă de casete… Mare pierdere.

¤ Când ţi-ai dat seama că muzica reprezintă viitorul carierei tale artistice?

Când am fost aplaudat prima dată.

¤ Vreme de câţiva ani ai cântat mai degrabă underground. La diverse evenimente, festivităţi etc. Din zona asta s-a dus vestea că Brenciu cântă cool. Cum ai făcut pasul către luminile reflectoarelor?

¤ Am avut emisii în care am şi cântat pe bune, cu orchestră, chiar sub reflectoare: Sarabanda (1999, TVR) şi Gong show (2001 – 2002, Antena 1). Publicului îi plăcea mixajul dintre cântare şi prezentare şi mi-am dat seama că trebuie să continuu pe aceeaşi tema. Şi am început… Cover-urile să trăiască!
Am căutat oameni cu care să pot cânta. A urmat înfiinţarea companiei, HB Media Entertainment. Imediat a venit şi  site-ul, www.hbm.ro. În 2008, am lansat primul meu album original, “35”, iar în 2009 a apărut şi blogul meu. Muzica m-a apropiat şi mai mult de oameni. Mulţi mi-au spus că parcă au văzut un alt Horia Brenciu pe scenă. Poate că televiziunea minte… cine ştie?!

¤ Lansarea primului album ţi-a adus o notorietate sporită? Abia atunci lumea descoperea oarecum cu surprindere (placută!) calităţile de muzician ale lui Horia Brenciu.

Statistica n-arată rău. Am luat un premiu, pentru cea mai bună voce masculină pe 2008 şi am fost nominalizat la 3 alte secţiuni, la premiile RRA. Am reeditat cd-ul de 6 ori, lucru mai rar la un album de debut. Piesa Septembrie, luni este prinsă, deja, în playlist-urile obişnuite ale unor posturi de radio, iar visul meu, de a avea un recital la Cerbul de Aur, s-a adeverit. Printre altele, cam asta s-a întâmplat cu primul album. Urmează al doilea.

¤ Există pe album câteva piese superbe: Septembrie luni, Lucruri simple… Care a fost punctul de plecare în scrierea lor?

Andreea a scris versurile. Eu am pus vocea. Dacă a vibrat atunci când a trebuit, asta înseamnă că n-am trecut ca raţa prin viaţă. Oi fi suferit şi io putin, nu?

¤ Albumul e diferit faţă de ce cântai de regulă în spectacole (cover-uri). Acum ce cânţi în timpul acestora? Piesele de pe album sau “mixezi”?

Spectacolul marca HB abundă în surprize. Muzicale, verbale şi de regie. Eu cânt în primul rând ceea ce mă bucura pe mine şi poate plăcea şi publicului. Swing, rock, pop, gospel, funk, româneşte, englezeşte, italieneşte, franţuzeşte, spanioleşte… tot ce poate surpinde plăcut auditoriul. Feriţi-vă de plictiseală, aşa le spun oamenilor mei din HB orchestra. Eu vreau să se vorbească despre noi şi după ce am terminat spectacolul! Şi a doua zi…

¤ Cum e noul album HB?

Pe vine. Lucrez cu aceeaşi trupă, ca la “35”. Producător este HB Media Entertainment şi coproducător, tot Mediapro Music, iar echipa mea de bază este formată din Cristian Creţu (chitarist în HB orchestra) compozitor, Andreea Miclici (back şi front vocal în HB orchestra) versuri şi George Nemesnic (maestru de sunet în HB orchestra) inginer de studio. Sper să fim şi mai inspiraţi pentru a doua încercare muzicală.

¤ Crezi că muzica e un business în România de azi? Se poate trăi bine din cântări?

Da. Cu o condiţie: să nu alergi după bani!

¤ Eşti un muzician scump?

Cel mai scump! Cel puţin, aşa-mi zic femeile…

¤ Care este interpretul tău favorit, all-time? Şi de ce?

Am un principiu. Nu lua de la unul singur. Inspiră-te de la toţi! Cineva zicea că ştie că nu ştie nimic. Cam aşa e şi aici, în entertainment. Zici că ştii cum stă treaba cu spectacolul şi vine unu’ şi face ceva special, unic şi total ingenios. Înghiţi în sec şi-ţi spui că data viitoare mai bine asculţi, decât să bravezi. E o vorbă mişto : “E greu cu rocku’!”

¤ Îmi faci un top 10 al pieselor pe care ţi le-ai pune pe iPod?

N-am iPod!

¤ Michael Jackson sau Prince?

Janet!

¤ Ce-ai vrea să se scrie despre Horia Brenciu în manualele de istorie a showbiz-ului din România?

Nu cred că se va scrie ceva în cărţi. Sunt mult prea neînsemnat, pentru o istorie a showbiz-ului, chiar şi românească. Prefer câteva rânduri aruncate pe o piatră funerară:

HORIA BRENCIU AUGUSTUS

(1972 – 2xx5)

Om de bine cu mare chef de viaţă.

Nu-l deranjaţi! Repetă cu Sinatra!

Pentru procurarea de bilete sunaţi la secretariatul Raiului!

Pentru orgolii şi vendete personale vă asteptam în Iad!

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Cât de buni şi cât de nebuni sunteti?
Dobro: În egală măsură. Trebuie să fii nebun să fii bun în zilele noastre…
Craio: Suntem atât de buni încât pentru puţină variaţiune devenim nebuni.

Radio Guerilla pare să vă vină ca o mănuşă. Cum ar arăta însă, în mod ipotetic, un radio care să vă vină ca două mănuşi, o pereche de pantofi şi o pălărie şic? Mai precis: se poate şi mai bine? Cum?
Craio: Păi ar trebui ca noi să fim acţionari la următorul radio sau să avem 40% din vânzările de pe matinal.
Dobro: Cum l-ai descris tu ar fi un radio aflat în proprietatea mea, a lui Vlad şi a câtorva oameni pe care nu ţi-i numesc. Dar frecvenţele nu sunt asa… frecvente.

Există o cale de mijloc între bucuria de a avea ascultători inteligenţi şi cumva frustrarea de a nu fi lider de audienţă?
Dobro: Da. Numele acestei căi de mijloc este Guerrilla. Inteligenţa ascultătorilor compensează din plin masele inerte cerebral. Mai mult decât audienţa mare apreciem audiţia plăcută.
Craio: Există bucuria că prin prisma ascultătorilor noştri nu trebuie să fim proşti doar de dragul audienţei, deşi despre unii prestatori care acum au mare succes la mulţime eu cred că sunt chiar proşti şi nu disimulează cu nimic.

Dacă vi s-ar oferi “şansa” să lucraţi pe post de morari şi buzdugani, ce le-aţi spune ascultătorilor voştri?
Craio: Dragilor îmi pare rău, dar din păcate trebuie să trec şi pe aici dacă vreau să ajung precum Dobrovolschi şi Craioveanu.
Dobro: Să ne întelegem: noi suntem pe post de morari şi buzdugani. Şi de Cârcotaşi, până la urma şi de Dan Diaconescu. Toţi avem acelaşi post, cel de vorbitori în parc. Ştii postamentele din parcurile londoneze pe care se suie cine vrea şi vorbeşte trecătorilor? Ăştia suntem. Toţi orgolioşi să ne urcăm acolo, toţi infatuaţi să credem că avem ce vorbi altora, dar apoi fiecare are altă cale, alte valori, alt public. În ipoteza ta, le-aş spune: “Bună dimineaţa, dictatorii au fugit! Noi avem de-acum grijă de copii”.

Pro-stia se plăteste? Situaţie: o întâlniţi pe Maria Apostol în piaţă. Ea vinde castraveţi. Aveţi nevoie urgentă de castraveţi. E singura persoană care îi vinde. Cumpăraţi de la ea? Dacă da, ce-i spuneţi? Dacă nu, ce-i spuneţi?
Dobro: Nu mă interesează Maria Apostol. Oamenii ăia se meschinuie rău. Sincer, nu aş lua, mi-ar fi teamă de otravă. Ei încă mai cred că eu am fost informator plătit.
Craio: Nu ştiu despre cine este vorba.

Haha, fac pariu că nu ştii! Vă veţi pensiona într-un radio? Cum vă vedeti peste 20 de ani? Făcând mişto de Badea la Radio Melancolic sau făcând oamenii de vârsta a treia să râda, la Radio În-Ce-Eşti-Îmbrăcată-Acum?
Craio: La un coniac cu preşedintele, făcând glume despre cum a sărăcit lumea după apariţia industriei tehnologice a focşănenilor.
Dobro: Eu o să am o emisiune de prânz la radioul meu şi mă voi ocupa de o fundaţie care asigură asistenţă medicală cerşetorilor. Mircea Badea va fi avut o epifanie şi va împărţi gratuit îmbrăţişări pe stradă. Femeile l-ar pălmui şi el ar urla în jur “Dar n-a fost intenţionat! N-a fost intenţionat! De ce??? De ce eu???”

Chiar, Mihai: ţi-a răspuns vreodată o ascultătoare, la întrebarea asta cu îmbrăcatul, că este goala?
Dobro: Da. E plăcut să întrebi asta la radio. Povestea e erotică dar rămâne perfect nevinovată.

Vlad, de ce nu-ţi place U2 la fel de tare cum îi place lui Mihai? Unde e “chimia” la faza asta?
Craio: Că nu am loc de el! Mai trebuie să lucrez. O să mă antrenez să-mi placă, dacă se punctează bine faza asta.

Situaţie: mergeţi prin junglă, hăituiţi de un tigru. La un moment dat, daţi peste Mircea Badea, care face şpagatul între doi pomi, legat cu liane de ei. Ce faceţi? Îl salvaţi, dezlegându-l sau treceţi mai departe începând o conversaţie despre binefacerile plici-plici-ului la ascultătoarele între două vârste?
Dobro: Vorbesc cu tigrul: “Uite pisi! Papa bun!”
Craio: I-aş spune: Mircea, ai rămas neschimbat, cum te ştim, şi aş merge mai departe spre un crocodil plictisit, mă opresc în faţa lui, mă aplec, îmi fac freza în reflexia din ochiul lui şi-mi continui drumul, traumatizat de întâlnirea cu Badea.

Ce mai face Tamango? De ce nu-l mai folosiţi în promo-uri? E chiar atât de bolnav?
Dobro: E în refacere, a avut nişte probleme, soţia ni l-a anunţat ca activ de prin iunie.

De ce e Matei de vina?
Craio: Din vina lu’ Dobro!
Dobro: De toate.

Presupunând că amândurora v-a căzut cu tronc aceeaşi femeie, cum procedaţi? Renunţă vreunul sau faceţi o partidă de şah ca să vedeţi cine pe cine face pat?
Dobro: Dar Vlad e căsătorit! Voaaaaai!
Craio: Nu… noi jucăm doar toate ţările sus sau ţară ţară vreme ostase… Pe cineeee? Pe toateee (cele care merită).

Situaţie: în cea mai depresivă zi a crizei actuale, când vântul a făcut ravagii, primiţi un telefon din Pro. Mogulul cu barbă vă doreşte înapoi, pe un salariu dublu. Ce îi spuneţi?
Dobro: Condiţii: contract scris de mine, ne vedem doar o dată pe an la bilanţ, nu te bagi în rest. Şi poate te-ajut, că eşti din Braşov.
Craio: Termenul de qvadruplu îţi spune ceva?Oricum, după ce am ajuns voice over la Realitatea au sunat să se intereseze cine e vocea de pe tronsonul 10-16, că o vor neapărat. Li s-a răspuns că vocea e ăla pe care tocmai l-au dat afară. Am avut o mare satisfacţie.

Cât la sută e pasiune şi cât la sută e necesitate materială în ceea ce faceţi? Bun, întrebarea e tâmpită, ştiu. Reformulez: până unde ar putea merge pasiunea?
Craio: Din fericire e combinaţia perfectă. Noi facem cu pasiune exact ceea ce ne place aşa că dacă avem şi foloase materiale din asta nu ar trebui să supere pe cineva.Desigur, mai avem şi noi momentele noastre de depresie sau de zile din acelea ciudate, dar, din fericire, sunt puţine.
Dobro: Nu aş muri în gropi comune de dragul pasiunii, asta-i sigur. Dar nici nu mi-aş omorî pasiunea de dragul banilor.

Citeşte interviul integral în FHM Mai!

Related posts:

1. Rezumat Serbia – România 5-0. Noi pentru ce mai jucăm? Când încep preliminariile jucăm pentru calificare. Nici nu concepem altceva....
2. Noi telefoane de la Nokia: 6700 slide şi 7230 slide Producătorul finlandez anunţă lansarea a două noi telefoane glisante 3G,...

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

¤ Ai dus recordul mondial la suta de metri la 9.69 secunde. Cât de jos crezi că poate ajunge acesta? Glen Mills, antrenorul tău, spunea ceva de 9.58…
Chiar n-am idee, dar dacă antrenorul meu a spus asta înseamnă că e posibil să reuşesc.

¤ La antrenamente ai scos timpi mai buni de 9.69?
Nu. Şi nu cred că e posibil.

¤ O glumă spune că există doar două tipuri de oameni pe pământ: oameni lenţi şi Usain Bolt. Cum e să fii cel mai rapid om de pe Terra?
E un sentiment fantastic deoarece am muncit foarte mult ca să ajung aici. Am trecut prin accidentări şi prin toate frustrările care însoţesc perioada în care nu poţi să te antrenezi. M-am concentrat apoi foarte mult pe obţinerea victoriilor şi iar faptul că am ajuns atât de cunoscut acum este cea mai mare victorie. Nue xistă recompensă mai mare.

¤ Te-ai acomodat cu porecla “lightning bolt”? Când şi s-a spus aşa prima oară?
La 16 ani. De atunci o tot aud, prin urmare sunt foarte ok cu ea.

¤ Ai o relaţie de prietenie cu compania Puma, încă din anul 2002 când ai câştigat Campionatele Mondiale de Juniori din Kingston. Spune-mi câte ceva despre campania Puma LIFT Racer. Am văzut câteva fotografii interesante…
Într-adevăr, Puma a realizat aceşti pantofi apoi eu le-am oferit impresiile mele despre cum se comportă pe pista de atletism sau despre eventualele lucruri pe care le aveau de corectat.

¤ De fapt, ce e atât de special la pantofii Puma LIFT? Care e calitatea lor de bază?
Sunt foarte uşori. Îmi face o mare plăcere să-i port după o zi lungă de antrenament. Sunt extrem de confortabili şi arată cool. Ideea e că Puma LIFT e un pantof pe care îl vezi dar nu-l simţi.

¤ Vei avea o pereche Puma LIFT cu un design personalizat?
Da, rămâi pe fază şi vei vedeam cum arată.

¤ Cum te înţelegi cu Asafa Powell, celălalt celebru sprinter jamaican? Sunteţi prieteni sau duşmani?
Sunt prieten cu Asafa. Uneori chiar ieşim împreună, chiar dacă nu foarte des.

¤ Cine e mai puternic, Asafa sau Tyson Gay? Aceştia sunt singurii doi oameni în momentul de faţă care ţi-ar putea pune în pericol recordurile mondiale. Pe care dintre ei ai paria într-o cursă în care tu nu participi?
Pe Asafa aş paria oricând dar n-aş pune bani pe nimeni atunci când alerg eu.

¤ Ce te face mai fericit: faptul că ai bătut recorduri mondiale, că ai câştigat o mulţime de bani sau că ai câştigat un mare respect pretutindeni în lume?
Respectul câştigat este un lucru extraordinar pentru mine. Am muncit foarte mult şi asta este recunoaşterea supremă.

¤ Ai mulţi fani în întreaga lume, inclusiv în România. În ce ţară te-ai simţit cel mai bine, în afară, desigur, de Jamaica?
Dacă ar fi să aleg o ţară în care să trăiesc, pe lângă Jamaica, aş alege Marea Britanie. Mai exact Londra, fiindcă acolo sunt foarte mulţi Jamaicani.

¤ Care sunt cele mai frumoase amintiri cu care ai rămas de la Olimpiada de anul trecut?

Într-o noapte am stat de vorbă ore în şir cu colegul meu de cameră, Maurice Smith. La 3 dimineaţa ne-am dus să ne luăm nişte McDonalds şi am continuat apoi să vorbim şi să râdem până la răsăritul soarelui. Antrenorul meu m-a întrebat la ce oră m-am culcat, fiindcă arăt obosit.

Citeşte restul interviului în FHM Martie

Related posts:

1. Cel mai ieftin telefon mobil din lume Compania Hop-On a anunţat recent lansarea telefonului mobil Hop1800. Cu...
2. Cel mai ieftin telefon cu GPS: Nokia 2710 Producătorul finlandez a dezvăluit modelul 2710 Navigation Edition, prezentat ca...
3. Rezumat Serbia – România 5-0. Noi pentru ce mai jucăm? Când încep preliminariile jucăm pentru calificare. Nici nu concepem altceva....

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

  Este coordonatorul ediţiilor internaţionale FHM, un job care presupune multă alergătură dar şi o tonă de satisfacţii. Cu alură de star de cinema şi zâmbet şarmant, veşnic politicosul Henry colindă periodic globul, asigurându-se că lucrurile stau perfect în imperiul FHM, acolo unde “soarele nu apune niciodată”.

Henry, care este semnificaţia acestor trei litere: F, H şi M?

Sunt cele trei litere în slujba cărora îmi place să mă aflu, cu care mă trezesc în cap, care mă motivează şi-mi oferă o mulţime de satisfacţii.

Ei, hai, nu-mi spune că ele vin de la… FHM?

For Him Magazine, da. Liderul internaţional al publicaţiilor de lifestyle pentru bărbaţi. Revista pentru care lucrez încă din anul 2000. Poate că FHM nu e o religie, dar aş vrea ca răspunsul meu să sune ca şi cum ar fi. Sunt incredibil de loial acestui brand şi nu-mi doresc decât să aibă un succes din ce în ce mai mare.

Acum, serios, ce-i aşa mişto în jobul tău, care poartă titulatura de International Editorial Manager of FHM?

În primul rând, odată cu preluarea acestei funcţii, am avansat din postura de jurnalist în cea de coordonator editorial al ediţiilor internaţionale. Iar asta a însemnat destul de mult, chiar dacă munca în sine are părţile ei foarte grele oferind, pe lângă o mulţime de provocări, şi o felie consistentă de stress.

Partea fun vine din faptul că lucrez împreună cu oameni inteligenţi din întreaga lume, care au aceeaşi pasiune în a realiza un produs care să încânte câteva milioane de alţi oameni.

Câte ediţii internaţionale supervizezi?

FHM e prezent acum în 34 de teritorii iar echipa din care fac parte şi pe care o conduc le gestionează pe toate. Spun cu mâna pe inimă că în toate aceste 34 de ţări vei întâlni cei mai talentaţi oameni din industria publishingului mondial.

Cât de des mergi în ţările respective? Îţi place să faci asta? Nu te-ai săturat încă de această muncă de globetrotter?

Nu am un program prestabilit – merg acolo unde e nevoie şi chiar dacă uneori corpul meu oboseşte, mintea rămâne excitată de ideea de a explora un nou teritoriu sau de a vizita din nou unul care deja îmi este familiar.

Care sunt ultimele ediţii internaţionale FHM şi cum ai reuşit să le integrezi în marea familie a brandului?

Ultimele sunt cele din India şi Cehia. Din punct de vedere cultural, ele sunt extrem de diferite. Dar revista în sine arată precum orice FHM. Frumuseţea muncii noastre constă în faptul că valorile brandului – Funny, Sexy, Useful – sunt aplicabile în orice ţară.

Felul în care se materializează ele, poate diferi de la ţară la ţară: ceea ce cititorilor din Rusia li se pare amuzant, celor din Mexic s-ar putea să nu li se pară la fel dar partea bună e că editorii fiecărei ediţii ştiu să facă din valorile FHM o realitate pentru cititorii lor.

Ai trăit câţiva ani în Singapore. Care sunt diferenţele cu privire la piaţa FHM-ului, între Asia de Sud-Est şi Europa? Dar în privinţa fetelor?

Am petrecut patru ani în Asia de SE, apoi un an în Australia, înainte de a mă întoarce în Anglia. Diferenţele nu sunt majore în privinţa lucrurilor generale de care sunt interesaţi cititorii revistei: fete sexy, scriitură de calitate şi content folositor. Desigur, însă, în Asia nu găseşti prea multe blonde cu picioare lungi, după cum în Europa nu dai la tot pasul de frumuseţile exotice ale Asiei…

Care-i cea mai bună idee cu care ai rămas la finalul conferinţei internaţionale FHM, din Thailanda?

Că am luat parte la un eveniment major care a avut ca scop principal reunirea multor oameni talentaţi, deschişi la minte, care au împărţit idei, idealuri, au făcut planuri şi, desigur, s-au îmbătat pe alocuri.

Care sunt teritoriile cu mare potenţial pentru FHM dar în care revista nu e deocamdată prezentă?

Personal, mi-aş dori să văd FHM în America de Sud, Ucraina şi Polonia. În 2009! Cineva interesat? Să mă contacteze…

Care sunt cele mai tari experienţe trăite în ţările prin care ai fost şi care nu sunt legate de munca în sine?

M-am îndrăgostit în Moscova, am fost părăsit în Moscova, am mâncat carne de urs în Bucureşti (mulţumesc, Eddie!), am băut cu Naomi Campbell în Singapore şi, la modul cel mai serios, cele mai bune experienţe le-am avut pur şi simplu petrecându-mi timpul împreună cu ceilalţi membri ai familiei FHM, indiferent în ce parte a globului eram.

Keeley Hazell sau Olga Kurylenko? De ce?

Kurylenko, desigur, fiindcă îmi plac brunetele şi accentul est-european. În plus, cred că ar putea să mă bată…

Mai jos, echipa FHM International, de la Londra: Henry Rimmer în mijloc. Încadrat de Mark Beard (stânga lui – International General Manager) şi Graham Kirk (dreapta – International Digital Manager) dar şi de încântătoarele Anoushka Christie (blonda, International Head of Content) şi Jennifer Batchelor (International Content Manager).

Related posts:

1. Corina Caragea în FHM Decembrie PLUS Calendar FHM 2010 O vezi săptămânal la Sţirile ProTV din Sport. Are părul...
2. FHM Octombrie: 3 blonde hot! FHM mizează în luna octombrie pe puterea blondelor. Trei blonde...

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Cu ocazia lansării calendarului Lavazza 2009 am stat de vorbă la Roma cu Giuseppe Lavazza, vicepreşedintele companiei şi directorul ei de marketing. Despre asemănarea dintre cafea şi femei, despre momentele importante din istoria celui mai iubit brand italian de cafea şi despre cum privesc românii cafeaua.

¤ Signore Lavazza, dacă ar fi să asemănaţi cafeaua cu o femeie, ce calităţi ar trebui să aibă aceasta ca să atraga un bărbat?Haha, interesant. În primul rând ar trebui să fie senzuală. Apoi pasională. Apoi să fie un pic „magică”. Şi nu în ultimul rând să fie un prieten loial. Asta cauţi de fiecare dată când bei o ceaşcă de cafea: să ai acelaşi grad de satisfacţie pe care l-ai avut înainte. Ceva repetabil. O femeie trebuie să aibă această calitate: să fie un mic înger care te urmăreşte zi de zi.

¤ …dar partea ei „diavolească”?

Să fie puternică şi… să transmită o dorinţă continuă. Să vrei să o ai din ce în ce mai mult. Să devii dependent. Să te pună în lanţuri. A, şi să fie neagră! Cât mai neagră!

¤ Beau bărbaţii mai multă cafea decât femeile?

Nu. De exemplu, în Italia, bărbaţii şi femeile beau cafea în aceeaşi măsură. Cafeaua e o băutură prea populară pentru a face astfel de distincţii. Oamenii încep să bea cafea când ajung la maturitate, după 18-19 ani. Şi beau toţi.

¤ Lavazza a fost marketată de-a lungul timpului ca fiind cea mai iubită cafea de către italieni. De unde acest lucru?

E o poveste lungă deoarece compania lucrează în business-ul cu cafea din 1895. Cafeaua este un produs foarte important pentru poporul italian. Iar Lavazza a fost, de peste 100 de ani, un martor prezent constant în vieţile italienilor. Nu e doar o băutură ci un mod de viaţă care reuneşte valorile Italiei. În plus, Lavazza e prezentă peste tot, aşa că lumea o poate cumpăra foarte uşor. Şi secretul mai stă în ceva: în calitatea din ce în ce mai bună a cafelei, de la an la an.

¤ Compania are o istorie interesantă. Care consideraţi că a fost cel mai important moment din istoria Lavazza?

Cel mai important a fost în anii 60, când am avut şansa să folosim împachetarea în vacuum. Astfel am putut să vindem cafea şi în afara regiunilor în care vindeam în mod tradiţional – nordul Italiei. Împachetarea în vacuum a fost adevărata cheie a succesului companiei. Cafeaua era în acest fel protejată de acţiunea oxigenului şi putea fi exportată în zone mult mai îndepărtate: Florenţa, Palermo, Napoli. Astfel am putut prezenta consumatorului primul brand naţional de cafea: Lavazza Paulista. Care a avut parte şi de o campanie publicitară foarte haioasă. Un alt plus a fost că puteam oferi cafea măcinată, în stare foarte bună, cu o aromă specială. Oamenii erau uimiţi, era prima oară când se întâmpla asta.

¤ Care e prima dumneavoastră amintire legată de cafea? Mai ales că aţi crescut într-o familie care se ocupa cu asta de generaţii.

Îmi amintesc că eram foarte mic şi am intrat în biroul tatălui meu care avea în spatele lui o hartă a Italiei cu foarte multe steguleţe colorate înfipte în ea. Erau clienţii Lavazza. Şi erau foarte numeroşi.

¤ Ce loc ocupă calendarul Lavazza pentru imaginea companiei?

Crucial. E una dintre cele mai importante valori ale companiei. Calendarul a apărut, în 1993, ca un cadou corporatist pentru prietenii şi partenerii noştri. Folosea fotografia ca limbaj pentru a descrie senzualitatea cafelei. Primul calendar a fost făcut de Newton, alb-negru. Apoi s-a transformat încet-încet într-un laborator creativ devenind motorul campaniilor internaţionale, ceea ce este, de fapt astăzi: principalul mijloc de promovare internaţională a cafelei Lavazza.

¤ În afară de Italia, în ce ţări e prezentă Lavazza în mod pregnant?

Sunt multe. Germania, UK, Franţa, la fel şi România unde suntem lideri pe segmentul expresso. Nu e un segment mare însă e unul care creşte constant, un segment fashion de mare succes. Dar vindem şi în ţări foarte îndepărtate: Australia, India, etc.

¤ Credeţi că în România există o cultură a cafelei în acest moment?

Da, există. Există dorinţa de a experimenta produsele de import, de lifestyle… Românii încep de pildă să mănânce din ce în ce mai bine şi mai rafinat. Şi asta se transmite şi în privinţa cafelei şi explică, de fapt, succesul cafelei de tip expresso, care este mai prietenoasă dar în acelaşi timp mai puternică. Românii iubesc cafeaua, asta e un lucru sigur. De aceea este o ţară foarte interesantă, în care consumul de expresso va creşte. Nu numai în restaurante ci şi individual. Lumea începe să cumpere maşini de expresso şi capuccino pentru uz personal.

¤ Cum vă afectează criza mondială?

Deocamdată nimeni nu ştie. Suntem preocupaţi, desigur, fiindcă această criză va afecta toate ramurile economice. Şi asta înseamnă că se va propaga inclusiv la nivelul afacerii cu cafea. E un lanţ. Va urma o perioada problematică.

¤ Câte cafele beţi zilnic?

Multe! Cel puţin şase!

¤ Ce fel de cafea?

În mod normal expresso. Fără lapte dar cu mult zahăr. Ceaşcă mică dar cafea foarte tare.

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

- Care sunt cele mai mari realizari ale voastre? Top 1-2-3.

Cea mai mare realizare este ca ne-am gasit noi, cei cinci oameni care alcatuim Trooper, si ca existam de peste 12 ani. A doua mare realizare e faptul ca am reusit sa facem niste oameni sa ne asculte muzica si sa ne indrageasca. Locul trei e in continua schimbare – e mereu urmatorul lucru la care muncim: urmatorul concert, urmatorul album, etc.

- Care a fost cel mai memorabil concert pe care l-ati dat. Unde si de ce?

Toate concertele noastre sunt speciale, asa ca e greu sa aleg unul singur. In afara de cel cu Iron Maiden, as pune pe o treapta mai sus concertele de lansare ale discurilor si cateva festivaluri, in frunte cu Stufstock II si MotorRock.

- Va considerati o trupa oarecum underground? Sau mai degraba credeti ca nu ati avut parte pina acum de o reprezentare media pe masura calitatilor voastre?

Amandoua. Rockul este underground in Romania (cu putine exceptii), iar noi suntem o trupa de hard’n'heavy. Exista multe trupe tinere, foarte bune, care nu capata expunere. Oamenii trebuie in primul rand sa afle ca aceste trupe exista, iar muzica acestora sa ajunga la oameni. Dupa aceea publicul poate alege, poate tria. Daca formatia Metallica s-ar fi format in Romania, ar fi murit de foame.

- E adevarat ca rock-ul se afla intr-un declin continuu de citiva ani?

Expunerea rockului este in declin. Cei ce decid ce se difuzeaza in eter privesc rockul ca pe o Cenusareasa a muzicii si tot ce are chitara electrica este refuzat din start. In schimb, exista o gama variata de emisiuni ce acopera orice aspect, muzical sau ne-muzical, din viata oricarei creaturi cu microfon in fata si CD in spate. Explicatia e data tot de cei care iau deciziile: “Asta vrea lumea sa asculte”. No shit, domnilor! Acestia sunt aceiasi oameni care acasa nu asculta decat muzica “buna”, nu a bagat niciunul vreodata din proprie initiativa un CD cu Candy in player. Cum ii cresti, asa ii ai – valabil si pentru public.

- Reformulez: este rock-ul in declin? De ce da, sau de ce nu?

Vara asta a fost cea mai buna vara pentru rock de cand ma stiu eu. Queensryche, Metallica, Iron Maiden, Whitesnake, Def Leppard, Judas Priest, Lenny Kravitz. Plus alte concerte mai mici in alte orase. Mii si zeci de mii de platitori la fiecare dintre ele, iar multe au fost sold-out. Avem multe trupe mici care canta bine. Se canta rock la greu, numai ca nu se anunta asta atat cat ar trebui. Cei ce isi aleg singuri muzica stiu insa. Repet, expunerea e foarte importanta si ar trebui sa beneficieze de aceasta toate genurile de muzica. Publicul trebuie sa fie cel ce alege.

- Alaturi de ce trupa v-ar face placere sa concertati (dincolo de Iron Maiden)?

Daca vorbim despre trupe cu care nu am cantat inca, atunci Metallica, Ozzy sau Scorpions. Lista e lunga. Insa mai bine decat un eveniment singular ar fi un turneu alaturi de unul din aceste nume mari.

- Care sunt idolii vostri? Din tara si de afara. Sigur, Iron Maiden, fiindca numele vostru vine de la o piesa de-a lor. Dar dincolo de ei?

Noi nu avem idoli. Avem insa modele, muzicieni si trupe pe care le admiram si le respectam. Ma impresioneaza orice artist care nu se limiteaza la a interpreta o partitura, ci cauta sa transmita, sa atinga ascultatorul. Cum face de exemplu Steve Vai, unul din maestrii chitarei. In Romania, avem norocul sa fim in relatii de prietenie cu multe din trupele pe care le apreciem: Iris, Phoenix, Cargo, Vita de vie.

- Cum ati sarbatorit cind ati aflat ca veti cinta in deschiderea Iron Maiden?

Ne-am bucurat enorm, tocmai ni se implinise un mare vis al nostru ca formatie. Dupa un val urias de entuziasm, a venit si momentul in care ne-am dat seama ca aceasta bucurie a venit cu o responsabilitate pe masura, asa ca ne-am apucat sa pregatim in detaliu aceasta aparitie. Oricum, ceea ce am simtit cand am aflat ca ne-au ales a fost depasit de bucuria de a-i intalni si de a canta efectiv cu ei pe aceeasi scena.

- Care e piesa voastra care ar “rupe muntii” oricind? Mie-mi plac Tari ca muntii si Amintiri, de pilda…

Pe langa acestea doua, mai sunt Strigat, Cum vreau eu, Doar a mea, Un singur drum, Inca un strigat, Dispari din ochii mei. Parerea oamenilor care vin la concertele noastre…

- Lumea va compara din ce in ce mai mult cu Iron Maiden. Cit mai aveti de lucru pina veti ajunge “acolo”? Si mai ales, in ce fel?

Maiden sunt la un nivel la care putine trupe ajung. E greu sa ajungi in varf si e si mai greu sa te mentii acolo. Noi ne vedem de drumul pe care ni l-am ales. Vom canta live, vom canta rock, vom face ceea ce credem noi de cuviinta si vedem noi unde ne duce acest drum.

- Definiti cuvintul “orgie”, cind vine vorba de rock.

Scena mare, joc de lumini, sunet clar si tare, o mare de oameni in fata scenei, fete frumoase, aplauze, artificii, bisuri, refrene cantate la unison de mii de glasuri. Asta e genul de orgie pe care l-as face in fiecare zi.

- Cum faceti fata fanelor voastre? Aveti multe?

Suntem una din trupele binecuvantate, avem multe sustinatoare, multe fete care ne apreciaza. Plus cele care sunt pe cale sa devina. Fetelor, e inutil sa opuneti rezistenta, veti fi convertite!

Interviul poate fi citit în numărul FHM din luna septembrie.

Mai jos, melodia Tari ca munţii:

[There is a video that cannot be displayed in this feed. Visit the blog entry to see the video.]

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.