http://eddie.ro

Pinnacle

Tanti Mia face cărţile, învăluită în fumul de snagoave. În dreapta ei, fumul de Bega abia aşteaptă să dea atacul decisiv. Tanti Mia e grasă, negricioasă şi are o aluniţă mare şi pufoasă pe obraz. Dacă ar fi ţigancă, te-ai aştepta să o vezi înzorzonată în fuste colorate şi grele, vânzând seminţe de floare la cornet, pe un scăunel care geme neputincios sub greutatea ei. Dar tanti Mia nu e ţigancă, şi asta chiar dacă limbajul ei e colorat ca un curcubeu zănatic ce se-ascunde pe după poduri.

George Costanza n-a trăit degeaba

Acesta este un text despre nimic. Ştiu, nu săriţi, au fost alţii mai deştepţi ca mine care au făcut un serial despre nimic şi au câştigat o grămadă de bani. Amintiţi-vă cât de fericită era moaca lui George Costanza: “Jerry, le propunem un serial despre nimic! Ăsta e şpilul!”.
Aş putea scrie despre nimic săptămâni la rând. Aş putea goli jobenul de iepuraşi pentru a-l umple cu nimic, având pe faţă un zâmbet de zile mari.

Cât mai multă ciorbă

Minodora s-a trezit într-o dimineaţă cu ideea fixă de a-şi îndesa bărbatul într-o sticlă de lapte. S-a ridicat din pat, şi-a privit câteva secunde muntele de om care sforăia pe aşternutul lila, apoi s-a dus în cămară, a scos o sticlă de lapte şi a aşezat-o pe masa din bucătărie.
S-a întors în dormitor şi a început să tragă de Costel. La început i-a fost mai greu: bărbatul ei cântărea 134 de kilograme. Fără a socoti pijamaua în dungi roşii. Însă până la ora 7 Minodora reuşise să-l îndese în sticla de lapte fără măcar să-i smulgă vreun oftat. Performanţa era de invidiat.

Abandon

“Măi, zău, în principiu nu aveam nicio problemă cu vampirii, dar treaba asta începe să mă înfricoşeze… De la o vreme am coşmaruri. Sau ceva de genul ăsta… vise sau trăiri, e greu de spus. Sper să fie coşmaruri sau mai degrabă sper să fie totul real, nici nu mai ştiu ce vreau. Uite, visez un personaj ciudat, un bărbat. În aparenţă e un tip OK, la început chiar mi-a plăcut de el şi m-am întrebat ce minune l-a adus în visul meu. Apoi treaba cu plăcutul s-a transformat în altceva, mi-e teamă să-i şlefuiesc sensurile.

Blazare

I feel like shit.
Ce dracu’ sunt atât de blazat? Urcam scările de dimineaţă, Eileen îmi arăta fundul din spatele unei fuste mai scurte ca urechile unui castor iar pe mine mă durea undeva, mă gândeam la ce insecticid să iau, sau ceva de genul acesta – au apărut niscaiva monstruozităţi de gândaci pe balcon. Nu că ar trebui să-mi pese prea mult de fundul lui Eileen, fo’ douăji de ani, studentă la ‘ment sau ‘ting sau ‘tions, ceva p-acolo, dar asta mă face să-mi pun întrebări existenţiale: sunt blazat ca un fustangiu ratat, de 50 de ani, îmbibat în alcool, care priveşte la vrejul de fasole şi-l înjură pe Jack că nu-i din aceeaşi generaţie cu el.

Clovnul

Lumina reflectoarelor pieri, aplauzele se stinseră, uşa se închise cu un zgomot sec.

Singur, în cabină, în mijlocul nopţii. O lampă jerpelită trimite frânturi de raze portocalii pe pereţii scorojiţi. Trase de pe el costumul caraghios. Aruncă nasul roşu într-un colţ. Smulse peruca grizonată şi o puse pe scaunul de lemn. Oftă.

Ultima şoaptă a băieţelului cu ochelari mari şi rotunzi din primul rând încă îi spărgea timpanul. “Ajută-mă, clovnule, te rog ajută-mă!”. Nu-l auzise nimeni, în afară de el.

Mare cât inima mea

Există un videoclip cu o fată, care pleacă de-acasă cărând după ea o inimă imensă. Zâmbeşte, e caldă şi prietenoasă dar oamenii fie o ignoră, fie o privesc ciudat. Unii nici măcar nu-i permit să intre în cluburi sau magazine. Pe măsură ce noaptea se scurge, optimismul fetei se transformă în durere iar inima devine din ce în ce mai mică. Fericirea iniţială i se bulversează într-o tristeţe nemărginită. În miezul nopţii, fata stă sprijinită de un gard şi priveşte în gol. Apoi apare El, care o întreabă dacă o poate ajuta cu ceva.

Omul din beţe de chibrituri

Am văzut un om din beţe de chibrituri. Pe bune, ieşeam din bloc şi oraşul părea un burete uriaş, galben şi murdar, pantofii se înfundau în trotuarele ciobite, oamenii aveau feţe trase la indigo. Câinii zăboveau în lese, leneşi, printre maşini căzute, trăgând după ei stăpâni nervoşi sau resemnaţi, oraşul era, spuneam, un burete care sugea viaţa ca şi cum ar fi supt acadele colorate şi rotunde.

Party time

Am ieşit dintre cei patru pereţi cu creierii praştie. Mă fripsesem cu Red Hot Chilli Peppers toată noaptea şi îndesasem douăzeci de Smirnoff-uri cu chimicale. La un moment dat am avut impresia că am dat o raita prin veceu şi-am băgat capul în toaletă câteva minute, salutând-o cu bucurie şi livrându-i ceva material. Hell of a party!
Fusese ceva suspect cu petrecerea asta încă din momentul în care mi-a deschis Pearl, asistenta lui Shael, cu faţa ei negricioasă şi rotundă ca un dovleac de Halloween.

Pionul de pe H2

Pionul Alb din faţa Turei era îndrăgostit, pe furiş, de Regina de Negru. Nici unul dintre celelalte suflete de pe tabla de şah nu ştia de acest lucru. Pionul Alb nu era un personaj important, mai ales că se afla în faţa Turei, adică izolat pe flanc. Sigur, aşteptările erau uneori destul de mari: se miza pe dârzenia lui şi pe capacitatea de a răzbate în luptă şi a se transforma pe ultima linie a tablei în Regină sau oricum în ceva mult mai puternic. Dar acest lucru se întâmpla rareori, pionul căzând la datorie în urma combinaţiilor viclene.

City of blinding lights

Oraşul e ca un deşert. Noaptea i se scurge metalic prin vene adunându-şi umbrele şi amintirile în oaze înguste, stoarse de viaţă. Neoanele multicolore nu sunt decât cactuşi pitici şi strălucitori, poleială inutilă născătoare de fete morgane strâmbe, cu buze mânjite de rujuri ieftine. Din când în când, urletul unei ambulanţe trezeşte spaima că mai ai doar câteva ore de viaţă înainte de îmbrăţişarea sufocantă a nisipului.

Povestea de amor a unui câine din Buenos Aires

Numele lui era Inverno pentru că aşa îl botezase naşul Paradigmo. Avea o coamă sculată pe cap precum un punker din Hanovra care nu şi-a vopsit părul lăcuit şi geluit pentru că nu a mai avut câteva mărci cu care să cumpere vopseaua de culoare verde. Inverno era un animal splendid, deşi avusese o copilărie nenorocită. În faţa lui, maică-sa sfârşise sub roţile unui Cadillac roz, un model aşa cum avea să vadă câţiva ani mai târziu la televizorul unei blonde cu picioare lungi care-l mângâia satisfăcută pe grumaz după ce-i dădea de mâncare, dar care l-a dat afară din casă după numai trei zile fiindcă “lăsa prea mult păr şi ea nu era obligată să respire păr de câine toată viaţa chiar dacă acest câine e haios”.

Lilly was here

Toate gunoaiele merg în clubul Spinelli! Franco îşi ridică moaca boţită de pe ziarul cu anunţuri de angajare. Economia merge ca un tractor cu roţi pătrate. Cine ar angaja un desenator de comics-uri într-o perioadă în care copiii vor să ajungă miniştri de externe? Toată noaptea a băut Jack Daniels de unul singur în clubul Spinelli, privind cu ură paraşutele siliconate care se zbânţuiau ca nişte fantome pentru a atrage privirile gelaţilor cu portofelele burduşite de carduri. A fost ultima incursiune în Spinelli – de-acum nu-şi mai putea permite ceea ce plastic numea “examinarea filtrată a vieţii, la faţa locului”.

Vânzătorul de vreme

Sună cineva la uşă. Deschid plictisit (Am primit ceva? Una bucată bunic scos din mina de cărbuni?) – e un comis-voiajor. Mă trăzneşte uimirea că mai există asemenea personaje în ziua de azi. De regulă, acum te sună pe mobil. Habar n-am de unde reuşesc să-ţi afle numărul, dar orice număr se poate afla cu [...]