- Hai Mio, mai repede, că începe Geaneir!

Madam Frantz nu mai are răbdare. Tanti Mia nu e o maestră a împărţitului cărţilor de pinnacle. Sau, cel puţin, nu o arată. Ţi le întinde să le tai de parcă ţi-ar fura bucata de tort din farfurie. Apoi le priveşte cu mirare ca pe nişte biscuiţi ce i-au apărut dintr-o dată între degetele bufante şi le împarte cu gesturi largi dar lente. Câte nouă bucăţi zboară către celelalte trei laturi ale mesei şi aterizează molcom pe pătura chinezească, bej cu frunze verzi, de unde sunt culese cu degete nervoase, în ordine, de madam Frantz, Ţuca şi Mam’mare.

- Hai Mioooo!

- E cutremur, soro? întreabă tanti Mia înainte de a-şi plasa satisfăcută ultima carte, cu speranţa că e un Joker binecuvântat.

- E pă dracu’, răspunde Ţuca de vizavi, total motivată de cei trei valeţi cu care se poate etala fără probleme, oh ce bine! Dă vară-ta din picior.

- Cine, io?

Madam Frantz are un tic pe care nu-l recunoaşte în timp ce joacă pinnacle: bâţâie nervoasă din picior de se zguduie uneori toată sufrageria. Sperie până şi rotocoalele de fum, Bega sau Snagov, care lâncezesc ore-n şir deasupra mesei, plictisite să tot intre şi să iasă din plămânii şi-aşa tăbăciţi ale celor patru jucătoare. Nu ştie nimeni de ce madam Frantz îşi bâţâie piciorul cu o asemenea intensitate. Dar aproape că s-au obişnuit. Doar tanti Mia aminteşte de cutremure, aflată încă sub influenţa prăbuşirii blocului Dunărea.

- Dacă-i cutremur iarăşi, mergem la Tănţica. Acolo nu cade nimic, niciodată.

Din stânga lui tanti Mia, Mam’mare, alias Tănţica, o priveşte pe deasupra ochelarilor. Ca decană de vârstă, are tot dreptul să fie uşor arogantă. În acelaşi timp, filantroapă.

- Veniţi fetelor la mine. Îl trimit pe Colonelu’ să ia salată, face el friptură de miel, da’ să nu vă prind că vă atingeţi de coaste. Coastele-s ale mele şi-ale Viorichii.

Madam Frantz se înfoaie şi renunţă pentru câteva secunde la ticul cutremurător.

- Are dreptate, de coaste numai noi doo. E cineva braziliană?

Ca să fie braziliană, cineva trebuie să „închidă” din prima. Asta înseamnă un plus de 50 de puncte şi o glorie asumată. Nu oricine e binecuvântat cu norocul de a face braziliană. E nevoie de o incantaţie specială, de jokeri, de doiari, de aranjamente supreme şi divine şi, evident, evident, de gestul dramatic al aruncării cărţii de „închis” în mijlocul mesei, asortat perfect unui zâmbet superior şi condescendent: v-am spart, cine-i mămica voastră fetelor?

Nu e nimeni braziliană. Madam Frantz trage o carte, şi-o îndeasă elegant printre celelalte, trage un fum din chiştocul de Bega pe care-l stinge în scrumiera verde, din sticlă, scoate o altă ţigară din pachetul alb cu roşu şi aruncă un şesar ameţit, provocându-i o grimasă de scârbă Ţucăi.

- Nu te depui? întreabă Mam’mare de dincolo de masă. Mam’mare e în echipă cu madam Frantz şi, aşa, ca de la mamă la fiică, îşi permite s-o întrebe direct lucruri pe care regulile jocului de pinnacle desfăşurat ca la curţile regale n-ar îngădui.

- Nu încă, ai puţintică răbdare!

Ţuca în schimb, abia aşteaptă să se depună. Ţuca e înaltă şi deşirată. E cea mai tânără dintre ele şi cea mai năucă. Are o alură de girafă cu păr alb, rătăcită prin parcări pline cu TIR-uri. Câteodată e tristă, câteodată e mult prea sobră, câteodată pare moartă de-a binelea dar învie brusc cu un hohot isteric dacă o prinde din urmă vreo poantă aruncată de tanti Mia. Ţuca-şi etalează valeţii şi-i trânteşte lui Mam’mare un popă de treflă, patronal şi imperturbabil, împreună cu o întrebare existenţială al cărui răspuns oricum îl cunoaşte. Sau nu.

- Auzi, Tănţico, ce făcuşi cu ceasul ăla de platină?

Piciorul lui madam Frantz pare să se transforme dintr-o dată în picamăr. Doamna Costea, vecina de la unu, e în pericol să devină nefericita posesoare a unei găuri în tavan. Tensiunea survolează masa ca un vultur hămesit.

- Da’ ce treabă ai tu Ţuco? întreabă Mam’mare culegând popa de parcă ar vrea să-l ducă în iatac.

- Uite-aşa, mi-a venit. Mă gândeam aseară că nu te-am mai văzut cu el.

- Şi ce, nu putuşi să dormi? Ietete! Vezi de treabă…

- Hai Tănţico, zău, că nu vrusei să te supăr. Întrebai şi io.

- Păi las’ că ştiu io, Ţuco. Tu întrebi aşa, să bagi zâzanie. Nu te bag în testament, am zis că ăla e-al Viorichii şi gata. Nu se schimbă şaua de pe cal când vrea măgarul de opal.

- Tănţico, înnebunişi subit? N-am io treabă cu calul tău…

Din celălalt capăt al mesei, tanti Mia îşi foieşte fundul de poveste cu elefanţi.

- Fetelor, iar v-apucă, draghe? Tănţico, fi-ţi-ar testamentu-al naibii, că de când ne ziseşi că l-ai făcut au înnebunit salcâmii în familie. Ce dreacu te-o fi apucat, zău aşa? Că doar nu mori mâine călcată de tramvai s-ajungi împachetată-n Rai. Ia mai lăsaţi-mă cu ceasu’ ăla, fi-i-ar platinele de marţipan să-i fie! I-auziţi aici, îl ştiţi p-ăla cu pendula?

Ţuca, Frantz şi Mam’mare ciulesc urechile: Mia e pe cale să spună bancul serii iar ăsta e momentul de apogeu, care merită sanctificat în detrimentul veşnicei certe pe ceasul de platină.

- Nu-l ştim, Mio!

Tanti Mia trage un hohot de râs cu izbelişti de snagoave pogorâte în cruciade tardive. E un ritual: celelalte aşteaptă cuminţi, cu ochii în cărţile pe care şi le aranjează cu gesturi cochete.

- Păi cică era o grecoaică bătrână…

Mam’mare se eschivează un pic. Nu degeaba o chema Zidros când era fecioară şi taică-su căra acareturi pe Dunăre până la Brăila, pe care le vindea agricultorilor cu stare de la marginea oraşului. Păi cocoşeii de i-au luat comuniştii în ‘45 s-au făcut cu trudă elenă, cu ştiinţă de comerţ antic. Vilele de la Carmen Sylva, pădurile din Vrancea, terenul de la Barieră s-au iţit cu potenţă de armator şi îndemânare de băutor de uzo.

- Era o grecoaică, Tănţico, punctează tanti Mia, era la judecătorie, unde Ion e acuzat că ar fi violat-o. Şi judecătorul îi spune lui Ion: “inculpat, eşti acuzat de viol”. Ion neagă. „Nu-nu! N-am fost eu!” Grecoaica, mai surdă din fire, se trezeşte să-ntrebe „Tze zice, maică, tze zice?”. Unul de lângă ea îi răspunde. „Zice că nu te-a violat!”. Judecătorul mai departe: inculpat, cum pledezi? „Tze zice maică, tze zice?” „Zice că e nevinovat”. Ion continuă: „Nu i-am atins nici măcar un fir de păr!”. Grecoaica de colo: „Tze zice, tze zice?” „Zice că nu ţi-a atins nici un fir de păr!”. La care grecoaica, Tănţico, face un zâmbet mare: „Da, da, tze pretzizie, tze pretzizie!”.

Două secunde de linişte, timp în care tanti Mia îşi bulbucă ochii mari, ca nişte boabe imense de cafea, apoi dă tonul unui râs isteric care zdruncină uriaşa oglindă veneţiană din spatele ei. Fiecare râde pe tonuri separate: Madam Frantz revarsă o cascadă în „a”. Aaaaahahahahaha! Aaaaaaahahahahaha!!! Ţuca râde ca o capră, în i-uri violente şi violete, asortate la rochia ei tricotată. Mam’mare nu-şi permite să-şi degradeze ţinuta de doamnă de colonel şi râde pe înfundate, cu batista cu trandafiri la gură, schimonosindu-şi ochii ridaţi. Masa de pinnacle a explodat, blocul cu 12 etaje se cutremură mai ceva ca blocul Scala la 4 martie. Tanti Mia bate cu palma în masă, moment în care crainica de la TV îşi arată privirea de căprioară şi face un anunţ blând:

- Şi acum, dragi telespectatori, vă invităm să urmăriţi un nou episod din serialul-foileton Jane Eyre. Vizionare plăcută!

Cadavrele cărţilor de joc înţepenesc pentru o oră răsfirate pe masă, ca după un război greu, soldat cu mii de victime. Vor renaşte însă, pentru alte bătălii ce se vor duce adânc în noapte, în fumurile salvelor de tunuri de Snagov şi Bega. Pe fondul genericului de la Jane Eyre, după ce-şi trage scaunul din faţa televizorului în partea opusă, Ţuca se apleacă uşor către tanti Mia şi îi şopteşte la ureche, cu încredere şi speranţă:

- Auzi, Mio? Io nu cred că a trecut Tănţica ceasul ăla în testament.

Aş putea scrie despre nimic săptămâni la rând. Aş putea goli jobenul de iepuraşi pentru a-l umple cu nimic, având pe faţă un zâmbet de zile mari. “De ce zâmbeşti? Ai vreun motiv anume?”. “N-am. N-am nimic”. Merg pe stradă, mă uit la crăpăturile din asfalt, mă uit la firmele luminoase, la literele şubrede de pe clădiri, mă uit la fustele scurte ale tipelor grase, la feţele sictirite ale şoferilor de autobuze, la Dan Negru şi Mama Natură – ce combinaţie frigidă, mă uit la ofertele de creditare şi nu-mi vine nimic în minte. Nimic altceva decât nimic. De câte ori nu v-aţi trezit că sunteţi într-un mare nimic şi n-aţi înţeles nimic din ce se-ntâmplă în secunda aceea când ploua cu găleata şi apa intra cu nesimţire prin ţesătura tricoului vostru?

Hai să vă spun de ce acest text, căruia tocmai i-aţi citit cuvântul numărul 175, este despre nimic, fără măcar să copieze conceptul Seinfeld. Mă sună ieri o prietenă. Nu, nu ca să-mi spună cât se simte de balonată şi cât de idiot e iaurtul acela pentru că n-o “rezolvă”. Mă sună ca să-mi spună că pleacă în Togo. Nu e o prietenă de familie dar nici o persoană care să-mi fie indiferentă. Aşa că după ce localizez în minte – undeva în vestul sudului mijlocului Africii – această ţară, o întreb ce naiba caută în Togo? Alegeri nu sunt prea curând, ca să adapteze conceptul de Congo, aşa că unicul motiv pentru care ar alege acest obscur tărâm african ar trebui să fie acela că se mărită cu un – sună bine! – togolez.
“Te măriţi cu un togolez?”, o întreb mândru de firul logicii mele, aşteptând confirmarea.

Nu se mărită cu un togolez ci emigrează în Togo fiindcă a decis că îi place această ţară.
“Cum adică? De ce nu emigrezi în Canada, în Noua Zeelandă, într-o ţară la modă? Ce-o să faci în Togo?”.

Îmi spune că a luat acum o săptămână atlasul, s-a uitat la toate ţările din lume şi s-a oprit la Togo. Pentru că trebuie să emigreze undeva şi pentru că toată viaţa a fost o non-conformistă, a sărit peste australii, germanii şi canade şi s-a oprit la Africa. Pleacă peste o lună, şi-a făcut toate vaccinurile, şi-a găsit legăturile aeriene până la Lomé, a luat legătura cu nuş’ce consul român de prin zonă, şi-a găsit pe net (pe net!!!) un apartament frumuşel în centrul capitalei. Ce-o să facă acolo?

Nimic.

Cum adică… nimic?

Pur şi simplu nimic. S-a săturat de nervii din agenţia de publicitate în care lucrează de peste şapte ani, s-a săturat de mutrele maică-sii care o întreabă din două în două zile când se mărită, s-a săturat de biscuiţii Ûlker, de traficul plin de taximetrişti idioto-misogini şi, în general, vrea să meargă undeva unde toată viaţa să nu mai facă nimic.

Nu mi-am putut stăpâni un surâs, tipa e haioasă şi are mai mulţi neuroni decât s-ar putea crede la prima vedere; la ultima petrecere la care am fost împreună i-a turnat paharul cu şampanie în cap fostului ei prieten numai pentru că acesta îndrăznise să apară cu o blondă aparent mai suculentă decât ea – ok, un motiv suficient de bun, până şi gazda a aplaudat, no mention că toţi erau beţi. Numai că de data asta nu se leagă ceva, lipseşte o verigă în raţionamentul ei. De pildăăăă… “din ce-o să trăieşti?”

Asta nu e o problemă. În Togo poţi să trăieşti cu un dolar timp de o săptămână, chiriile sunt infime, un bax de bere locală costă cât o sută de ursuşi, apa caldă e la discreţie, Oceanul Atlantic la fel, se vorbeşte franceza, pe care ea o cunoaşte de parcă s-ar fi născut în Montmartre, e plin de traficanţi de cocaină, există telefonie mobilă pentru mai bine de 220.000 de oameni, Togo e al patrulea mare exportator de fosfaţi, o să asculte Radio Zephyr (www.zephyr.tg) şi, de fapt care era problema?, a, da, banii!, oricum va avea în cont cei 40.000 de dolari pe care i-a luat pe apartamentul ei de două camere în care locuia împreună cu Tanţa-pisica şi cu Lia-gulia, prima dintre ele – o pisică brunetă, cea de-a doua, mai mult sau mai puţin evident: o gulie mumificată.

I-am urat succes, ne-am schimbat adresele de e-mail şi ne-am promis să ne căutăm, ea pentru a-mi trimite fotografii şi a mă ţine la curent cu zilele în care nu face nimic, eu ca să o informez ce mai e prin ţară, deşi… “îţi zic, n-o să mă mai intereseze” şi am închis, oarecum năuc.

Acum plouă iar eu simt cum apa îmi penetrează în linişte tricoul, deşi mă aflu undeva pe un scaun, în faţa unui computer, ba mai mult, în faţa unui document word pe care tocmai am scris al 834-lea cuvânt despre nimic. Atlasul de lângă mine e deschis la harta Africii. Malawi! Oare Mama Natură trăieşte şi acolo?

S-a întors în dormitor şi a început să tragă de Costel. La început i-a fost mai greu: bărbatul ei cântărea 134 de kilograme. Fără a socoti pijamaua în dungi roşii. Însă până la ora 7 Minodora reuşise să-l îndese în sticla de lapte fără măcar să-i smulgă vreun oftat. Performanţa era de invidiat. Costel se trezea de regulă la şapte şi jumătate, prin urmare mai era o jumătate de oră în care Minodora putea să se bucure de priveliştea bărbatului ei dormind liniştit într-o sticlă de lapte. Sau să corecteze eventualele erori de amplasament.

Motivele acestui gest erau adânci şi nu ţineau de faptul că respectabilul Costel sforăia îngrozitor. Nicidecum. Minodora era o artistă şi toată viaţa încercase să-şi arate această latură a personalităţii. Din nefericire nu urmase un liceu artistic, picase la examenul de la Arte Plastice apoi se măritase cu un macaragiu – Costel. La început, încercase să găsească elemente romantice în braţele macaralelor sau măcar în balansul periculos al blocurilor de beton pe deasupra capetelor umane. A scris câteva poezii pe care a încercat să i le citească lui Costel seara, la lumina unor lumânărele ieftine, dar parfumate. În zadar, fiindcă unicul răspuns al lui Costel a fost să ceară mai multă ciorbă. Minodora s-a conformat şi, în timp, a făcut ciorbă în oale din ce în ce mai mari. Costel era ceea ce în mod artistic s-ar putea numi ciorbar.

Eşecul literar nu a descurajat-o pe Minodora. Pentru că, în general, până la un punct, viaţa nu a descurajat-o pe Minodora. Aşa că fericita soţie de macaragiu a trecut la pictură. Şi-a cumpărat un bloc de desen, acuarele şi două pensule – una stufoasă pentru fundaluri, cealaltă subţire, pentru lucruri fine, ca de exemplu manete. A scormonit prin debarale după o carte cu picturi ale unui domn pentru care avusese dintotdeauna un respect deosebit, cu toate că acesta îşi tăiase urechea într-un gest de nebunie. A răsfoit-o câteva minute apoi a decis că poate să facă desene chiar mai interesante decât domnul Van. Şi-aşa, floarea soarelui nu era planta ei preferată. Decât, poate, numai pentru uleiul cu care-i prăjea cartofii lui Costel.

Tablourile Minodorei erau pline de inspiraţie. Fiindcă îşi iubea foarte tare soţul, Minodora picta macarale. Macarale de toate culorile, ca nişte flori ale soarelui metalice, se ridicau deasupra blocurilor cenuşii cărora Minodora le picta ochi în loc de ferestre. Picturile erau apoi înrămate şi aşezate pe pereţii pe lângă care trecea Costel în fiecare seară în drumul spre baie, spre dormitor sau spre balcon. Numai că, spirit practic, Costel nu le remarca niciodată. De fapt, Costel nu făcea altceva decât să ceară ciorbă. Mai multă ciorbă.

Când n-a mai avut loc pe pereţi de macarale, Minodora a fost lovită de o uşoară depresie. Talentele ei artistice nu păreau a fi suficiente pentru a-l impresiona pe Costel. Vreme de o săptămână, Minodora a zăcut în pat, bântuită de febră şi de gânduri negre. Poate că nu era suficient de bună pentru bărbatul ei. Poate că trebuia să-i demonstreze că soţia pe care şi-o luase e în stare de mult mai multe decât a face o ciorbă foarte bună. Venise momentul ca ambiţia Minodorei să-şi arate colţii. În ultima zi de agonie, o idee revoluţionară i-a dat puteri pentru a se ridica din pat. S-a repezit în bucătărie, a scos oala de ciorbă, apoi a întins pe masă legumele şi zarzavaturile – morcovi, roşii, păstârnaci, castraveţi, cepe, leuştean… Avea să facă o ciorbă artistică. Să mixeze culorile în aşa fel încât să rezulte un feng shui care să-l dea peste cap pe Costel. Urma să îmbine astfel talentele de bucătăreasă cu cele artistice, într-un melanj năucitor care să-i salveze căsnicia şi să-l aducă în al nouălea cer pe mult-iubitul ei soţ macaragiu.

Minodora a lucrat o zi întreagă la acea ciorbă. A refăcut-o, aruncând apa şi ingredientele, până când a fost complet mulţumită de rezultat. Obosită, dar cu satisfacţia muncii împlinite în inimă şi cu luminiţele artistului în priviri, s-a aşezat pe canapea, în aşteptarea lui Costel. Bărbatul ei nu a întârziat nici în acea zi. Şi-a scos cu un oftat pantofii scâlciaţi şi murdari de noroiul şantierului şi a cerut, ca de fiecare dată, ciorbă. Zâmbind, Minodora a adus oala şi a pus-o pe masă. A ridicat capacul şi a aşteptat reacţia lui Costel. Reacţia a întârziat să vină. De fapt, reacţia mult-dorită nu a venit niciodată. Nerăbdătoare, Minodora a luat polonicul şi a aranjat ciorba în farfuria lui Costel. O bucurie de culori i-a explodat macaragiului în ochi. O fascinaţie culinară pe care nici măcar marile case de gastronomie n-ar fi reuşit să o desăvârşească. O bucurie a simţurilor. O încântare a spiritului şi a duodenului. Un sfârc de cometă.
- Auzi fă, Minodoro… da’ tu cartofi ai pus în ciorba asta? Ciorba mamii ei de viaţă!

Ultimul gest artistic de care Minodora a fost în stare în legătură cu Costel a fost să-l îndese pe acesta într-o sticlă de lapte, într-o bună dimineaţă, la ora 7. Costel îndesat într-o sticlă de lapte era titlul operei cu care Minodora hotărâse să participe la Expoziţia Artiştilor Amatori care avea loc într-o renumită galerie de artă a urbei. Lucrarea îi reuşise de minune. Dungile roşii ale pijamalei lui Costel reflectate prin sticla mată produceau un straniu efect de halou. Prin gâtul sticlei se întrevedea degetul mare de la piciorul stâng, cu unghia pe jumătate crăpată, ca o stâncă erodată de vânturile unei coaste mai puţin de azur şi mai degrabă de teflon. O clipă, Minodorei i-a trecut prin minte că ar fi putut chiar să-i coloreze unghia, în albastru intens. Apoi a abandonat gândul, preferând să păstreze totul natural.

Costel îndesat într-o sticlă cu lapte a ajuns în acea zi pe o masă de expoziţie. Nu în încăperea principală, acolo unde artişti rataţi, dar de calibru mult mai mare decât Minodora, expuneau tot soiul de lucrări fantasmagorice, exhibând aproape peste măsură un autentic bun gust, combinat cu modernismul inepuizabil al kitschiului suprem. Expoziţia era cu vânzare însă, din nefericire, Costel nu a atras atenţia nimănui. Minodora a stat lângă opera ei, zâmbitoare şi plină de speranţă, întreaga zi. Pusese un preţ aproape modic – oricine şi-ar fi putut permite această capodoperă în dungi. Numai că ghinionul, sau orice alt personaj aflat în relaţie cu domnul de care tocmai am pomenit, au făcut ca, la căderea serii, Costel să fie printre puţinele opere de artă rămase nevândute.

Profund îndurerată, Minodora a plecat acasă plutind. L-a uitat pe Costel pe acea masă, incapabilă de orice gest uman de reabilitare a macaragiului cândva drag. Fiindcă a decis să abandoneze pentru totdeauna arta, dar şi pornirile educaţionale, Minodora nu a aflat niciodată faptul că opera ei a ajuns în Muzeul Antipa, la demisol, expus pe o policioară înainte de intrarea în peştera artificială. Şi că bravul Costel, dormind în pijamaua lui dungată, avea să devină, în timp, punctul de atracţie al tuturor copiilor aduşi cu şcoala generală în vizită la celebrul stabiliment cultural.

I feel like shit

Ce dracu’ sunt atât de blazat? Urcam scările de dimineaţă, Eileen îmi arăta fundul din spatele unei fuste mai scurte ca urechile unui castor iar pe mine mă durea undeva, mă gândeam la ce insecticid să iau, sau ceva de genul acesta – au apărut niscaiva monstruozităţi de gândaci pe balcon. Nu că ar trebui să-mi pese prea mult de fundul lui Eileen, fo’ douăji de ani, studentă la ‘ment sau ‘ting sau ‘tions, ceva p-acolo, dar asta mă face să-mi pun întrebări existenţiale: sunt blazat ca un fustangiu ratat, de 50 de ani, îmbibat în alcool, care priveşte la vrejul de fasole şi-l înjură pe Jack că nu-i din aceeaşi generaţie cu el.

Un soi de furnicături îmi bântuie picioarele, de la genunchi în jos, şi nu ştiu dacă să fac vreo legătură cu ceea ce-mi bântuie totodată şi creierul: o uriaşă lehamite, o termită cu un milion de picioare, cu fălci de oţel şi limbă de crotal. Jumătate din vară – cealaltă jumătate – am stat proţăpit pe o plajă sinistră, pierdut între stuf şi căluţi de mare. Dimineaţa era bine: valurile spălau cu mine pe jos până mă regăseam, timid, între două sticle de bere semi-calde, pe care le desfăceam cu nesaţ şi le îndesam conţinutul pe gât, rânjind fericit când îl simţeam cum îmi mângâie plămânii. După aceea totul se schimba, veneau nori, naiba să-i ia de unde!, ploua cu furie câteva ore, lăsându-mă gol şi frigid, cu privirile aruncate care pe unde, lipite de ţâţele goale ale câtorva rătăcite cu basmale mov. Seara era ca un balsam, dar eram prea obosit ca să-mi mai ung trupul în iluzii întunecate, prefaţate de raze de lună aburindă.

M-am extras târziu din acest exil marin, pe când septembrie se cocoţase pe aripile pelicanilor şi-mi flutura pe la urechi frunze mâncate de omizi. Nu m-au surprins solzii de peşte care-mi crescuseră pe braţe – aveam să-i curăţ acasă, cu niscaiva gel de duş cu aromă de trandafiri. Am plecat fără să strâng cortul, sau ce mai rămăsese din el, privind nostalgic la grămada de sticle de bere, imaginându-mi zăpada viitoarelor luni cuibărindu-se în gâturile subţiri ce călăuziseră alcoolul către adâncurile mele. A doua zi, blocul mă strângea ca o cască de metal pe care cineva ţi-o fixează în cuie de craniu. Am descoperit imediat gândacii-mutant şi faptul că femeia de serviciu se schimbase, din tanti Mary în tanti Suzi. M-am cântărit şi mi-am jelit cele zece kilograme de care scăpasem pe nesimţite. Anotimpul era incert, un amestec de zoaie cu soare albastru, aşa a rămas şi acum când fusta lui Eileen mă lasă rece ca un caşcaval pane pe o farfurie de unică folosinţă în mijlocul unui iglu.

I feel like shit, trăiesc în dodii şi am chef să văd filme la cinematograf doar pentru a scuipa seminţe de la balcon în capetele celor care-şi zâmbesc bonom din alain delon-uri bej. E un fel de hipodrom locul în care trăiesc: văd cai în jur, cai mulţi şi plini de şei multicolore – pe bune de n-am văzut până şi o şa cu leduri verzi şi roşii. Curse de trap, de galop, de step sau de foxtrot, curse, o nebunie a curselor de cai. M-am întâlnit ieri cu un japonez care şi-a dorit toată viaţa să fie jocheu şi să aibă un cal galben. Era bătrân şi cearcănele i se scurgeau până înspre baza nasului, privirea-i era fixă, nah, ca de japonez. Patruzeci de ani a strâns în sticle cu gâturi largi monede cu valoare mică. Patruzeci de ani, cu o răbdare de înger, a crezut că la un moment dat va reuşi să adune banii pentru un cal galben. După patruzeci de ani şi o zi, înnebunit de o amantă minoră, a spart toate sticlele şi i-a cumpărat acesteia un automobil de lux. După încă trei zile, amanta l-a părăsit pentru un cântăreţ de jazz şi japonezul a început să colecţioneze sticle cu gâtul larg. Acum vrea să deschidă un muzeu al sticlelor cu gâtul larg, are vreo patru sute, din întreaga lume, dar şi vreo 80 de ani din care n-a înţeles mare lucru.

Mă-ntind pe pat şi-mi imaginez că trece metroul prin tavan. E tras de cai – o invenţie a zilelor moderne – şi uşile nu i se-nchid niciodată. Blazarea mă inundă, mlaştină de chihlimbar. Senzaţie de plonjon în gol, cu încetinitorul. Cifre apar şi dispar rapid, dezordonat, ca pe o peliculă veche. Îl iau pe zero în braţe şi adorm, monoton şi palid, cu plus infinitul jucându-mi-se între degetele de la picioare.

Singur, în cabină, în mijlocul nopţii. O lampă jerpelită trimite frânturi de raze portocalii pe pereţii scorojiţi. Trase de pe el costumul caraghios. Aruncă nasul roşu într-un colţ. Smulse peruca grizonată şi o puse pe scaunul de lemn. Oftă.

Ultima şoaptă a băieţelului cu ochelari mari şi rotunzi din primul rând încă îi spărgea timpanul. “Ajută-mă, clovnule, te rog ajută-mă!“. Nu-l auzise nimeni, în afară de el.

Privise automat la părinţii băiatului, care râdeau şi aplaudau poanta cu arici pe care tocmai o-ncheiase. Îşi băga un arici de plastic sub tricoul dungat, pretinzând că acele acestuia nu-i fac nici un rău. Apoi, scotea ariciul viu dintr-o nişă plasată pe marginea arenei, făcând schimb cu cel de jucărie. Lăsa ariciul să meargă pe suprafaţa netedă şi ridica ochii vopsiţi către public, aşteptând rafalele de aplauze.

“Ajută-mă, clovnule!“. Băiatul zâmbea cu gura până la urechi, însă ochii lui albaştri păreau de sticlă. Intersecţia privirilor aproape că îi arse irişii. Continuă să urmărească ariciul cum păşea încetişor încercând să-şi menţină echilibrul. Aricii sunt simpatici: au mutre. Băieţeii care cer ajutorul clovnilor în timpul spectacolelor nu sunt.

Şi-a dus cu greu numărul la capăt. Un copil îi cerea ajutorul într-un mod nefiresc. După numărul cu zebre, s-a întors în arenă. A privit către locul din care ceva mai devreme venise şoapta disperată. Era gol. Doar părinţii, nemişcaţi, priveau fix, undeva spre orchestra cocoţată deasupra intrării în arenă. Alămurile bubuiau. Se panică. Se simţea implicat în ceva indefinibil dar familiar. Intrat într-o mare vâscoasă şi galbenă, în care meduze reci i se prindeau de şira spinării. Ura meduzele. Se temea de ele. Când era copil, cineva aruncase o meduză spre el, aceasta i se lipise imediat de piept, iar el începuse să urle, îngrozind toată plaja. O săptămână după aceea a suportat zeci de băşici micuţe care i-au invadat pieptul transformându-l într-un personaj de film horror – copiii îl strigau Freddy Krueger.

O ameţeală puternică îl făcu să se aşeze pe scaun. N-avea nici un chef să-şi şteargă machiajul. Clovnii trăiesc în interiorul machiajelor. Faţă tristă – faţă veselă. Fără alternativă. În spatele vopselurilor, viaţa îşi mişcă mecanismele cu scârţâieli. Cine ia în serios un clovn. Aplauzele şi gloria din arenă se transformă în bătăile pe umăr de pe stradă. Clovn la circ? Ei, hai…

“Ajută-mă, clovnule, te rog ajută-mă!“.

Taică-său avea palma grea. Atunci când o folosea, simţea că-i zboară capul de pe umeri şi se rostogoleşte după pat. Maică-sa avea vocea ascuţită ca un creion înfipt în creieri. El era un copil firav şi gălbui, cu jucării puţine şi fără fraţi sau surori. Aveau o casă de lemn, cu o curte mică, un pom zgribulit şi un câine fără personalitate. Mai aveau o atmosferă degradată, umplută cu sticle de vodcă şi urlete ce se întindeau uneori târziu în noapte. Şi o canapea albastră plină de lacrimi.

În ziua în care a împlinit 13 ani, a decis că îşi doreşte să devină clovn. Un copil trist, cu care nimeni nu schimba mai mult de zece cuvinte pe zi dar care atunci când se întâlnea cu ceilalţi copii din cartier reuşea din trei gesturi şi două vorbe să-i facă să râdă. Şi râdeau până la epuizare. Hohotele de râs ale copiilor amuzaţi de viitorul clovn se rostogoleau ca nişte bolovani imenşi deasupra oraşului, învăluindu-l în aburii unei veselii nefireşti. Erau vremuri grele. Companiile se închideau, una după alta, măcelărite de o criză fără precedent. Oameni fără ocupaţie umblau pe străzi ca stafiile, cu ochii în fundul capului şi mintea coborâtă în stomac. Parcurile se surpau sub povara nepăsării. Păsărilor le era teamă să mai zboare.

Şi peste toate astea… hohote de râs. Acolo unde era el, se râdea. Acolo unde nu era el, pământul se usca, apoi crăpa, devenind sterp. Clovnul stăpânea copiii oraşului. Doar că atunci când se întorcea acasă, masca se topea, vopselurile erau incolore iar palma grea a tatălui sau ţipetele ascuţite ale mamei deveneau din ce în ce mai dese. Fără publicul său, clovnul era un personaj trist, cu privirea plecată.

Se ridică şi merse la fereastră. Noaptea era tânără ca o virgină pofticioasă. Zgomote îndepărtate îmbiau la dezmăţ. Zâmbi amar. Se liniştise. Şoapta copilului din primul rând se ridicase deasupra oraşului ca un fum ce se încăpăţânează să rămână compact. Îl cunoştea pe acel copil. Îl cunoştea atât de bine…

În manej, un arici se învârtea speriat în cuşca lui. Clovnul se demachie şi plecă. În urma lui, circul rămase mut – animal uriaş, adormit în mijlocul parcului de betoane. “Ajută-mă, clovnule…”

A doua zi, dimineaţă, fata iese din casă cărând aceeaşi inimă uriaşă. O altă zi, o altă perspectivă.

Când Grig a întâlnit-o pe Vinny, inima ei era sub forma unei sticle de plastic. Şi-o căra prin metrouri, afişând-o, goală şi verzuie, ca un recipient de Mountain Dew. Câte un puşti nebun îi mai trăgea un bobârnac, amuzându-se la auzul sunetului sec. “Ce cur mişto ai!”. Poing! Metroul e o junglă cu animale domestice, dar sălbăticite. În unele staţii, inima lui Vinny aproape că nu se mai vedea. Înghesuiala orelor de vârf o strangula. Dispărea sub paltoane, genţi-diplomat, ziare gratuite, mirosuri de transpiraţie, sms-uri disperate, geci de piele scorojite şi parfumuri îndoielnice. Vinny nu era suficient de puternică pentru a-şi susţine inima în negocierea cu taifunul cotidian. Uneori se pierdea. Leşina subtil, scurgându-se pe lângă un scaun. Îşi revenea în câteva secunde, ridicată de vreun crocodil vânjos şi pleca mai departe, târându-şi corazonul cu demnitate.

Întâlnirea cu Grig s-a produs în faţa unei gogoşerii. Fin observator al lumii din jur, Grig i-a remarcat inima verzuie şi şi-a propus pe loc să i-o transforme într-un astru de foc. “Te pot ajuta cu ceva?”. O asemenea întrebare pusă la coadă la gogoşerie pare a nu-şi avea rostul. Iniţial, Vinny nu şi-a dat seama că cineva vrea să o ajute, indiferent ce ar fi însemnat asta. Apoi, simţind o privire înfiptă în ceafă, s-a întors şi a zâmbit timid. Inima i-a pulsat o secundă. Grig a zâmbit şi el. Inima i-a pulsat două secunde. Puntea fusese întinsă. Ce bine că s-a născut omul care să inventeze gogoşile!

În următoarele zile, inima lui Vinny a trecut printr-un frumos proces de re-branding. Dintr-o urâtă sticlă de plastic a devenit un ursuleţ de pluş care nu contenea să crească. Vinny îşi purta ursuleţul prin metrouri cu grijă de mamă, priviri de amantă, gesturi de soţie şi îngrijorare de soacră. Grig avea grijă de ursuleţul ei de la distanţă, prin telefonul mobil sau direct, joia, de la şase la opt, vinerea de la şapte la nouă şi duminica, de la trei la cinci. Grig era Făt Frumos, Prinţ şi Cerşetor, Tom Sawyer, Nică a lui Ştefan a Petrii, Braveheart şi, din când în când, un Banderas năvalnic şi de nestăpânit.

Inima lui Vinny mergea seara la culcare pe ritmuri de rumba. Vreme de o lună, ursuleţul de pluş devenise atât de mare încât nu mai încăpea nicăieri. Vinny a trebuit să-şi cumpere un coş, precum cele de la supermarket, în care să-şi ducă inima. Din cauza ei, nu mai putea face nimic. Fiindcă nu se putea despărţi de ursuleţ, Vinny a trebuit să renunţe la aproape tot. La coafor şi cosmetică nu putea intra cu căruciorul după ea, prin urmare părul a-nceput să-i crească dezordonat, şi nu doar pe cap. La teatru sau cinema nu era lăsată cu ditamai dihania, aşadar viaţa ei culturală, şi-aşa firavă, s-a redus la cititul ziarelor de scandal. Nici măcar cu metroul nu mai putea merge, aşa că pierdea ore preţioase pe străzi. A fost dată afară de la serviciu. A fost somată retoric de administratorul de bloc să-şi sfârtece ursul, fiindcă speria locatarii. A fost interogată de Poliţie, care a văzut în ea o posibilă infractoare. Până şi asistenţii sociali i-au făcut câteva vizite, ca să nu mai vorbim de cei de la protecţia animalelor, grădina zoologică, instituţiile de cercetare a opiniei publice, televiziunile de garsonieră, circurile de cartier şi asociaţiile producătorilor de jucării. Inima lui Vinny devenise personajul principal al oraşului. Fără ca Vinny să facă nimic.

Până într-o zi, când Grig a sunat-o şi i-a spus “Acum, cred că nu mai ai nevoie de nimic. Eşti celebră, tu şi cu ursul tău de pluş”. Şi Vinny, dezolată, a aşteptat degeaba joia, vinerea sau duminica. Nimic nu s-a mai întâmplat. Făt Frumos a fost mâncat de spân. Prinţul a ajuns cerşetorul nevăzut. Tom Sawyer a uitat de Becky şi nu i-a mai dat niciodată să mestece guma lui. Nică a plecat cu pluta pe Bistriţa. Braveheart a fost ucis de englezi. Iar Banderas… ei, Banderas a întors spatele şi nici n-a băgat de seamă explozia care s-a declanşat în spatele lui şi care nu l-a atins nici măcar cu o scânteie.

Încet-încet, ursuleţul lui Vinny s-a micşorat. Din ce în ce mai mult. Până când el s-a transformat la loc într-o sticlă verzuie. “Ce cur mişto ai!”

Poing!

Omul din beţe de chibrituri stătea pe un gard şi puţin îi păsa de gardul de sub el. Avusese o noapte agitată, încărcată de sticle de whisky şi vorbe grele – se vedea asta din cearcăne şi din fosforul cam palid-roşiatic al măciuliilor. Privea în gol şi semăna cu un personaj de reclamă tv aflat în pauza dintre două cadre. Îi lipsea sandvişul şi o atitudine mai puţin obosită. Nimeni nu părea să-l observe, nici măcar căţeii blazaţi care se opreau la marginea gardului să se uşureze de balastul kilogramelor de chappy îngurgitate din castroane caraghioase. Apropiindu-mă de el, îmi spuneam că n-am văzut în viaţa mea un om din beţe de chibrituri atât de distrus. Nu mă întrebaţi câţi oameni din beţe de chibrituri am mai văzut în viaţa mea, pentru că o să vă răspund. Unul singur, pe Lipscani, prin ’90, era vânzător la un dozator de sucuri, o chestie dintr-aia la care veneai cu sticla ta pe care ţi-o umpleau cu licori colorate şi pline de aspartan. Dar ăla era cam plat, cerea sticla, o umplea cu zmeurică, îţi dădea sticla, lua banii, la revedere. Dacă nu erai foarte atent nici nu-i vedeai măciuliile.

Pe bune, ăsta de pe gard era distrus. Şi n-o să mă apuc acum să vă povestesc cum am intrat în vorbă cu el şi despre ce am discutat până când pământul s-a uscat şi a crăpat ca-n pozele alea cu întinderi uriaşe şi aride, de nu vezi nici măcar un amărât de cactus. Viaţa unui om din beţe de chibrituri – a ăstuia cel puţin – e ca un abecedar. Începe cu ana are mere şi se termină undeva între plăcuţele vibrante ale unui xilofon. La sfârşit, după ce am înţeles tot ce i s-a întâmplat, eram precum copiii care învaţă alfabetul dintr-o suflare: abecedeefeghehaşiîjîkalîmînîopechiurîsîşîtîţîuveicsigreczet. Numai că puştii au puterea de a zâmbi după ce înşiră literele, mândri de faptul că l-au spus dintr-o suflare. Eu n-am avut decât lacrimi scurgându-se pe pereţi cu igrasie. Şi m-am răsucit pe călcâie dând să intru în buretele brusc din nou umed. Omul din beţe de chibrituri m-a bătut uşor pe umăr şi am simţit aşchii din lemnul zdrenţuit al degetelor lui cum îmi pătrund delicat în piele.
- Ai un foc?

Da, sigur. Nu fumez, dar am un foc la mine, întotdeauna am un foc la mine.

Din păcate.

Fusese ceva suspect cu petrecerea asta încă din momentul în care mi-a deschis Pearl, asistenta lui Shael, cu faţa ei negricioasă şi rotundă ca un dovleac de Halloween. Veneau numai bazaclâci de oameni dar m-am dus pentru Carla. Vroiam s-o vrăjesc şi toate alea, poate ieşea ceva. O cunoscusem cu două săptămâni în urmă, la o lansare de produs – un rahat făcut de ochii presei pe terasa hotelului Camel, treizeci de etaje, paişpe lasere şi-un cur de muzică fâsâită, toate astea pentru nuşce plasmă care e atât de subţire că dacă o pui pe dungă o confunzi cu o lamă de ras. Carla era piariţă sau ceva, oricum, din firma condusă de Shael, arăta beton, cu o fustă până la gât şi cu ţâţele prin nori, plus un zâmbet rutinat dar plin de esenţe tari. Am schimbat câteva vorbe apoi ne-am dat cu părerea despre cum se sting luminile oraşului şi cât de romantic e să priveşti lucrurile astea de undeva de pe acoperişul lumii, imaginându-ţi că oamenii se bat, mănâncă, se culcă, fac sex, se despart, vomită sau cheamă salvarea în timp ce tu mesteci impasibil şi fericit un crevete imens îmbibat în sos thailandez al dracului de picant. Era haioasă şi părea să-i placă sacoul meu de peşte în dungi, pe care-l pusesem ca să facă amicul Johnny mişto. N-am plecat împreună dar am schimbat lucruri, gen numere de telefon, ba chiar şi lichide la un moment dat, mai pe la spartul târgului, când mi-a înfipt limba ca pe-un paloş, măsluită pesemne de cât Campari Orange turnase pe autostrada propriului gât.

Ca orice fată de multinaţională, Carla vrăjea cu un Mr. Dudă, un chelios de vreo 50 de ani căruia îi mesteca cu graţie averea în timp ce ăla-i promitea continuu că se desparte de nevastă-sa ca s-o ducă pe ea în locuri exotice. Clasic, aş zice, nu mi-am bătut capul, dar am zis că fata merită puţin follow-up aşa că am dat curs invitaţiei lui Shael, şeful ei, pe care-l ştiam de ceva vreme din peisajul relaţiilor de prietenie media-corporate. Stătea într-un studio ridicol, undeva pe la marginea oraşului. Se lăuda că vede câmpul, în loc de alte betoane, de parcă i-ar fi mirosit macii zi de zi. Nu-mi plăcea personajul, însă el părea să fi avut un coup de foudre vizavi de rânjetul meu politicos, aşa că am decis să-i acord o şansă pe care s-o iau în folosul meu: un bun prilej pentru o re-socializare cu Carla. Nu că n-aş fi sunat-o între timp, dar mi s-a părut cam miorlăită. O dădea pe treabă multă şi final de campanie şi alte pârţuri corporatiste, aşa că am lăsat-o moale până la regizarea unei întâlniri neprevăzute, la Shael. Mă despărţisem de vreo lună de Raphaella şi mi se părea că păsările zboară mai jos şi luna nu mai e aşa ascuţită. Vroiam tâmpenii, nopţi pierdute, drinkuri şi trabucuri, clacări dramatice şi răsturnări spectaculoase, sex anal şi poveşti de groază. Aveam un miserupism periculos vizavi de orice, de la vasele nespălate din chiuvetă până la neonul din bucătărie, care pâlpâia ca un muribund. Carla părea un teren de joacă perfect aşa că i-am făcut cu ochiul lui Pearl, i-am pasat sticla de vin pe care dădusem 23 de euro şi m-am strecurat în camera ce se umpluse deja de fum şi fumuri.

Băgaseră rock psihedelic sau ceva american, oricum era ca dracu’, abia dacă te-auzeai. Shael mi-a văzut movul de pe cămaşă şi m-a salutat de la distanţă. Părea luat deja, probabil băgase nişte ecstasy – aflasem că o comitea din când în când, dar avea grijă să păstreze misterul. Am scanat rapid încăperea în căutarea Carlei şi m-am panicat scurt în primă fază, nezărind decât nişte fufe frumos îmbrăcate care-şi ţuguiau buzele încercând să dea în pornache, că tot eram la after-hours. Am găsit-o în trei secunde, pe balcon, de fapt ditamai terasa cu vedere la câmp. Se plictisea în compania unui pigmeu care încerca să-i prindă privirea cu poveşti de când era el mic şi făcea caca în pantaloni. I-am smucit-o intelectual şi-am adus-o într-o zonă mai destinsă, atacând-o intim, la corazon, cu fraze de golan care-şi alege cu grijă victima. Părea decisă să intre în joc, habar n-am dacă pigmeul avusese vreo contribuţie la asta. I-am dat de băut şi am trecut şi eu pe Smirnoff-uri, deşi-mi jurasem să beau numai whisky sec. Petrecerea părea să treneze, nici nu m-am chinuit să-nţeleg de ce strânsese Shael vreo cinşpe inşi pe un spaţiu relativ mic, fiindcă mă simţeam bine cu coapsa lipită de-a Carlei. Abia auzeam ce-mi spune, fiindcă trecuse la tonuri joase iar muzica nu părea dispusă la nici un compromis: continua să ne toace nervii. Nu o ascultam neapărat, dar mă prefăceam bine. La un moment dat am întrebat-o de prietenul ei. A dat din mână a lehamite, gen “ne-am despărţit, dă-l dracu’” sau “a murit idiotul”, oricum ceva pe-acolo.

Vroiam să ne cărăm, mi-o şi imaginam goală pe canapeaua mea portocalie, păstrându-şi totuşi pantofii roşii cu tocuri cui. Pornet total, mă golisem de fineţuri şi mă excitase câmpul lui Shael. Oricum se făcuse destul de târziu şi misiunea pentru care venisem era pe cale să fie îndeplinită: de data asta Carla nu părea să-şi amintească de bullshit-uri de prin birouri şi-şi exprima disponibilitatea cu naturaleţe. Depăşiserăm glumiţele sexuale, era punctul culminant de trecere către un next level ce implica schimbarea de decor şi liniştirea muzicii întru împlinirea “spirituală” a trupurilor. Am vrut s-o iau de mână şi s-o ştergem englezeşte când s-au aprins luminile şi l-am văzut în mijlocul camerei pe Shael, urcat pe o masă, cu paharul în tavan, cu ochelarii cu rame groase aşezaţi cam şui şi cu intenţia clară de a spune câteva cuvinte importante.

Atunci mi-am blestemat lipsa de atenţie pentru momentul în care fusesem invitat la party şi mi se comunicase şi motivul pentru care Shael dădea chermeza. Nu reţinusem o boabă, ştiu doar că mă sunase Pearl şi-mi comunicase locul şi ora, până la urmă asta era important, nu?, pe lângă motivul suficient că urma să vină şi Carla. Pesemne însă că trebuia să existe o explicaţie, numai că nu simţeam nevoia urgentă să o aflu chiar în clipa în care mă pregăteam să fur “mireasa”. Dar n-aveam loc de-ntors, aşa că m-am proptit într-un calorifer, aşteptând nerăbdător să-şi verse omul amarul, toastul sau ce naiba avea în guşă.

“Am să încep… ăăăă… da, o să fiu scurt, oameni buni. Ştiu că v-aţi, ăăăă, gândit de ce v-am chemat la petrecerea asta. Nu că n-aş da multe petreceri – una la doi ani – dar de fiecare dată vă chem cu un scop, măcar că ăla sunt cei 20 de anişori… ăăăăă… pe care i-am împlinit, nu râde Pearl, că aşa mă simt. Deci, waw, mă-nsor!”

Lumea a-nceput să aplaude, m-am simţit dator să bat în palma cu care ţineam paharul, mă plictisisem şi aflasem şi motivul – urma să-i iau un cadou de nuntă ceva, un Ferrari în miniatură, o brichetă de aur, o pisică persană, Shael era snob şi diliu dar trebuia să am grijă de el: era un foarte bun advertiser pentru trustul de presă în care lucram.

“Da, ştiu că vă bucuraţi şi aşteptaţi de mult acest moment. Ei bine, nici eu n-aş fi crezut că o voi face din nou, după trei divorţuri, dar viaţa, my friends, is blowing in the… ăăăă… wind, aşa că daţi-mi voie să v-o prezint pe viitoarea mea soţie: CARLA!”

Nu ştiam să mai fie o altă Carla în încăpere dar coincidenţe există, la urma-urmei. În noua rundă de aplauze m-am întors să-i şoptesc Carlei cu care flirtasem toată seara despre noul trend parental în numele de botez ale copiilor numai că ea nu mai era de mult lângă mine. Se urcase pe masă, alături de Shael, şi zâmbea prietenos mulţimii care ajunsese să-i aclame şi să-i umple de “felicitări” greţoase. M-am mai uitat o dată în dreapta mea, ca să fiu sigur, apoi am dat pe gât o serie de şapte Smirnoff-uri, asta în loc de clasica ciupitură prin care-ţi dovedeşti rapid că totul e aievea. Pe urmă a urmat faza cu veceul, ba chiar la un moment dat Carla parcă revenise lângă mine şi mi s-a părut cel mai natural lucru din lume să-i pun o mână pe fundul perfect pe care-şi mulase o rochie scurtă şi neagră şi să-i şoptesc libidinos “O facem acum sau după nuntă?”.

Rock-ul lui Shael mi-a zdruncinat serios simţurile şi, până dimineaţă, am pivotat prin încăpere, luând la mişto matracucele ce se piliseră zdravăn şi abia aşteptau să se dea cineva la ele. Am simţit aerul înţepător al dimineţii de noiembrie cum mă loveşte la ieşirea din bloc şi am ştiut că mă pândise undeva pe câmp toată noaptea. I-am chemat un taxi piţipoancei în roz care vroia morţiş să-mi facă orale sau alte chestii la ore matinale, am expediat-o la adresă uluind-o în timp ce închideam portiera, apoi m-am târât către canapeaua mea portocalie şi-am dormit toată ziua ca un pelican întors din turul lumii şi cu câteva geamuri de zgârie-nori la activ luate fix în cioc. Spre seară l-am sunat pe Shael, i-am mulţumit pentru petrecere, l-am felicitat perfect lucid şi i-am cerut cu nesimţire 50 de miare din bugetul campaniei pentru televizorul-biscuit. A acceptat bucuros iar eu am închis telefonul zâmbind, uşor deranjat de o oarecare aromă de Smirnoff ce mi se aciuase printre măsele.

Acum însă, reuşise să ajungă în preajma Reginei de Negru, chiar la ea în iatac. Venea după o bătălie grea, în care capturase un Cal de Negru şi scăpase dintr-o capcană pusă la cale de Nebunul advers împreună cu doi Pioni. Era obosit, aproape sfârşit şi mai avea doar o pătrăţică până la transformare. Simţea că e momentul lui de glorie dar nu prea mai avea putere pentru a-l trăi aşa cum visase în nenumărate rânduri, când stătea cuminte şi aliniat pe H2-ul lui, în aşteptarea declanşării măcelului.

Dintotdeauna avusese un respect deosebit pentru Regina de Negru dar nu spusese asta nimănui, nici măcar vecinului său de pe G2. Ca să nu fie bănuit de trădare. Toate piesele albe erau devotate Regelui Alb şi Reginei de Alb. Numai că Regina de Alb nu-l băga niciodată în seamă, era arogantă şi distantă şi mirosea întotdeauna a parfum dulce, ba chiar greţos de dulce. Regele Alb nu ştia ce să-i mai facă pentru a-i intra în voie şi chiar dacă nu-şi ducea mereu misiunea la îndeplinire, Regina de Alb îl tolera şi-l apăra de Mat cu un fel de zeflemea izvorâtă din sentimentul de datorie şi nu din alt fel de sentimente. Dacă era vorba de sacrificii, Regina de Alb nu ezita să se debaraseze de Pionul de pe flancul drept. Aşa că, în afară de respectul pe care era obligat să i-l arate, Pionul Alb nu dădea pe dinafară de servilism în faţa propriei Regine. În schimb, cu Regina de Negru era altceva. O privea de la distanţă ore în şir, îi admira zvelteţea trupului de abanos, atitudinea de învingătoare, felul blând dar hotărât în care se purta cu supuşii, curajul pe care-l arăta în luptă… Îi admira până şi modul în care-i spunea Regelui de Negru – un fricos fără pereche! – că lucrurile vor fi ok şi că n-are de ce să se teamă pentru că ea veghează în permanenţă ca Rocada să-l protejeze la maxim. Şi-ar fi dorit să fie de partea ei, să fie măcar o dată Pion Negru care să se transforme pentru a căpăta un zâmbet de bunăvoinţă din partea Reginei de Negru. Lupta gândindu-se că va veni şi ziua în care va ajunge în faţa ei, poate chiar va fi capturat, şi atunci, cine ştie, poate va avea suficient curaj să-i propună să facă parte din armata ei. Deşi nu mai auzise niciodată ca astfel de transferuri să fie posibile, Pionul de pe H2 îşi ducea fantezia până la capăt visându-se în postura de Pion de D7, adică exact în faţa Reginei de Negru. Pentru el, D7 era cea mai râvnită pătrăţică de pe tablă şi îl invidia pe pionul care o ocupa în prezent, un beţivan bătrân care cădea întotdeauna la datorie fără cel mai mic licăr de mândrie în ochi. O, dacă ar fi fost el acolo şi-ar fi apărat frumoasa regină din toate puterile lui de pion – o piesă “mică” dar atât de importantă câteodată.

De fapt, respectul faţă de Regina de Negru se transformase în timp într-o mare iubire. Platonică, frustrantă, refulată. O iubire de care nu ştia nimeni – nici măcar el – şi pe care nu avea cum s-o demonstreze. O iubire fără ieşire din labirintul în care se născuse.

Acum, Pionul Alb de pe H2 ajunsese în faţa Reginei de Negru. Lupta de azi era tensionată şi echilibrată, dar Albul avea un uşor avantaj. Regina de Alb nu-l mai sacrificase ca de obicei ci, surprinzător, îi dăduse mână liberă iar el avansase, avansase, capturase şi iată-l în faţa femeii pe care o venera. Pionul nu prea ştia ce înseamnă dragostea şi, chiar dacă mai discuta uneori cu Tura din spatele lui despre asta, nu reuşea să-şi imagineze ce chip are. Oricum, Tura era o fiinţă rece şi fără sentimente şi vorbea despre dragoste cu aerul unei baborniţe cârcotaşe aşa încât ceva îi spunea Pionului că nu trebuie să se încreadă prea tare în vorbele ei. Se zvonea că Tura se iubise în tinereţe cu Nebunul din stânga Reginei de Alb însă acesta a părăsit-o după doar două bătălii, spunându-i că e prea nebun şi prea plimbăreţ în diagonalele lui pentru a-i fi fidel. Tura a avut un şoc şi a decis să arunce sentimentele din turnuri. Sentimentele s-au spart cu zgomot pe tabla de şah şi au declanşat mânia Reginei care a izolat-o vreme de câteva bătălii, atribuindu-i roluri de complezenţă.

Dar acum, când a ajuns în faţa Ei, şi-a dat seama imediat cum stă treaba cu dragostea. Nu îndrăznea să ridice privirea. Îi privea pantofii negri, eleganţi, în total contrast cu atmosfera impusă de bătălia de pe tablă, şi gândul de a deschide gura pentru a-i propune să-l ia în armata ei îl seceră dintr-o dată, ca o ghilotină. Se afla pe o pătrăţică învecinată şi Regina de Negru îl ataca automat. Era însă în siguranţă: un Cal Alb îl apăra suficient de bine cât să nu fie capturat imediat iar o combinaţie diabolică pusă la cale de cele două Ture Albe făcea în aşa fel încât peste două mutări să transforme. Acum. Sau niciodată.

Ridică privirea:
- Bună ziua, Doamnă!

Surprinsă, Regina de Negru avu o ezitare. Piesele inamice nu vorbeau între ele decât rareori, şi atunci când se propuneau remizele. Cu atât mai mult, era total de neconceput ca un pion să se adreseze unei regine. Pe tablă se aşternu liniştea. Caii se opriră din fornăit, pionii din fojgăială, până şi nebunii încetară să-şi rotească ameninţători ochii.
- Îmi cer scuze pentru această ieşire nelalocul ei. Dar eu… vă iubesc!
…şi avea vocea subţire şi tremura şi i se părea că are capul mai chel ca niciodată…

Mai trecură cinci secunde până se auzi primul hohot de râs. Regele Alb râdea zgomotos, în “o”. Imediat îl urmară şi celelalte piese, albe şi negre. Mai puţin Regina de Negru.
- …şi aş vrea să vă rog să mă înregimentaţi în armata dumneavoastră. Aş putea fi un strălucit pion de D7 şi vă asigur că v-aş apăra de fiecare dată până la sacrificiu…

Dar continuarea nu mai fu auzită de nimeni. Isteria care se declanşase pe tablă era prea mare. Pentru câteva minute toată lumea uitase de eternul război. Toată lumea râdea, râdea, iar Pionul s-a simţit dintr-o dată mic. Mult prea mic. A coborât privirea, cocârjat de haosul din jur, aşteptând o insulă de linişte.

***

A doua zi, Pionul de pe H2 a fost înlocuit de un pion mai tânăr. A fost dorinţa Reginei Albe care nu i-a putut ierta trădarea şi care imediat, în timpul bătăliei, a ordonat Calului ce-l apăra pe Pion să se retragă, lăsându-l fără apărare. Pionul a fost capturat imediat de către Regina de Negru şi, chiar dacă pentru o clipă i s-a părut că aceasta i-a zâmbit cu îngăduinţă, a ştiut că făcuse ultima lui mutare pe o tablă de şah.