Cea mai cool parte a unei vizite în Dublin este că ştii de la început un lucru cert: capitala Irlandei e plină de pub-uri. În pub-urile alea e plin de bere şi whisky. Prin urmare, dacă ţi se întâmplă să te sperii de celebrii spiriduşi irlandezi – foarte verzi şi cu ochii prea bulbucaţi – cel mai bun refugiu este un pub. În care poţi să bei până îţi mor spiriduşii şi îţi învie toată istoria Dublin-ului, al cărui prim punct de reper se pare că ţine de înspăimântătorii vikingi. Irlandezii sunt ai naibii de simpatici. De regulă, îi descoperi prin filmele americane: e imposibil să nu apară unul pe-acolo, asta dacă nu cumva totul se desfăşoară În numele tatălui. Dacă nu eşti cinefil, cu siguranţă că ai măcar un irlandez care să şi se fi lipit de suflet din punct de vedere muzical.

Amsterdam e un oraş care-ţi permite să te simţi bine. Nu din cauza coffee-shop-urilor – nu-ţi trebuie musai câteva fumuri pentru a simţi că urbea îşi transferă energiile asupra ta. Nici din cauza lui Red Light District, în care blondele cu ţâţe mari au zâmbetul de vinilin şi vino-ncoa-ul de du-te-ncolo. Nici măcar din pricina minunatelor fripturi argentiniene şi a restaurantelor indoneziene, a lebedelor de pe canale, care se strâng seara la şuete albe şi ireale, sau a miilor de biciclete – animale urbane de-a dreptul periculoase dacă nu te uiţi pe unde mergi. Ci din cauza tuturor acestora şi a multor altora.

E aproape obligatoriu ca, dacă te afli în sudul regiunii Algarve, să faci un drum pe coastă, către Sagres şi Cabo de Sao Vicente. Este cel mai sud-estic punct al Portugaliei, locul de unde oceanul şi se deschide cu mărinimie, făcându-te să visezi către “titanice” drumuri transatlantice. Locul de unde Europa îşi ia rămas bun cu eleganţă şi măreţie. Cabo de Sao Vicente îşi are naşterea undeva pe la 1415, când prinţul Henric Navigatorul a întemeiat Şcoala de Navigaţie din Sagres, lăcaş de învăţământ în care a adunat cei mai potenţi astronomi, cartografi şi creatori de nave din Europa. Aici, de pildă, s-a inventat caravela, celebra ambarcaţiune revoluţionară cu care navigatori de renume, precum Cristofor Columb, au spintecat oceanele în căutarea de noi ţinuturi.

Străzile din Faro sunt înguste. Casele au ceva din mahalalele Bucureştiului de altădată. Unele sunt de-a dreptul în ruine, parcă-s lăsate special în paragină pentru a fi fotografiate de turişti. Prin Faro treci aproape obligatoriu dacă ai drum prin Algarve, regiunea din sudul Portugaliei pe care lusitanii şi-o promovează cu mândrie atunci când vine vorba de turism marin. Cobor în mica piaţă din faţa bisericii Nossa Senhora do Carmo. Am ajuns aici mânat de dorinţa de a vedea Capela dos Ossos, o capelă laterală a bisericii, cu motive decorative făcute din oasele călugărilor morţi, dezgropate în secolul 19 din cimitirul adiacent bisericii şi pietrificate pe ideea că toţi suntem muritori. Şi poate ne-ajunge capul într-un perete, aş adăuga.

Compania aeriană KLM împlineşte azi 90 de ani de existenţă. O vârstă venerabilă pentru olandezii ale căror iniţiale – pentru cunoscători – se “traduc” în Koninklijke Luchtvaart Maatschappij (Royal Aviation Company). Un motiv suficient de bun pentru ca azi, şi numai azi, KLM să aibă o ofertă specială: 90 de euro biletul pentru Amsterdam, dus-întors, cu toate taxele incluse. Dacă te gândeşti că pentru un drum în ţară pe calea aerului plăteşti mai mult, n-ar trebui să stai pe gânduri să-ţi cumperi un bilet pentru a vedea (sau revedea) o capitală în care bicicletele şi buna dispoziţie fac legea.

Mi-e greu să așez Berlinul pe un loc anume în ”topul orașelor” în care am fost. Am tendința să-l pun foarte sus, însă îmi dau seama că nu am încă suficiente date pentru asta. E a doua oară când merg în Berlin și când mă întorc – după o ședere foarte scurtă – cu sentimentul că nu am apucat să-l respir suficient și că aș mai fi stat, pe lângă cele două zile, încă măcar două, dacă nu cumva încă două săptămâni, două luni sau doi ani. Îmi place Berlinul, fiindcă e un oraș cu unghiuri, culori și sentimente.

În Roma, maşinile par să se fi înmulţit. Se circulă din ce în ce mai greu. Se parchează din ce în ce mai şui. Smart-urile se pun perpendicular pe bordură. Sunt multe şi mici – soluţie înţeleaptă pentru capitala în care parcatul dublu sau chiar triplu, poate genera blocarea străzii. Şi asta fie şi pentru un espresso, băut în fugă la tejgheaua unei cafenele. “Vin acum, de ce vă agitaţi? Unde vroiaţi să parchez? Porca miseria!”. Dar nu despre cafea e vorba acum. Am alergat prin toată Roma, de lângă Tibru până în Piazza Republica, pentru un tricou de-al lui United. Ştiam magazinul cu tricouri oficiale de pe Via Nazionale. Nu pot intra pe Olimpico, pentru finala Champions League dintre Man United şi Barcelona fără să port o “replică” de-a diavolilor. Numai că până la startul meciului mai sunt 7 ore şi oraşul e plin de englezi.

Istanbul poate fi un oraş-surpriză. Mai ales pentru cei care nu i-au bătut bazarul la începutul anilor ‘90, cu baxuri de ţigări în serviete diplomat şi cutii de rulmenţi în buzunare. E surprinzător fiindcă atunci când te aştepţi mai tare să dea cu balcanismele în tine, îţi trimite un damf de civilizaţie care te ameţeşte. Iar când începi să te consolezi cu ideea că nu vei (mai) găsi pe malurile Bosforului acea minunată poartă spre exotism, te tulbură cu dans de cadână, miros de kebab şi ispită de aur revărsat indecent din tejghele.

Vântul călduţ răvăşeşte penele pălăriilor fistichii. Doamnele îşi scutură cu graţie rochiile roz. Domnii îşi aranjează discret cutele sacourilor sclipitoare. În zonele V.I.P. se râde mult, se vorbeşte tare, se mănâncă sandvişuri cu somon şi se bea whisky de calitate. În tribune, lumea se agită. Pe o scenă improvizată, câteva dansatoare frumoase, îmbrăcate sclipitor, prestează graţios pe melodia „It’s raining men”. Gazonul verde tremură în aşteptarea copitelor care-l vor sfredeli întreaga zi.

FERMA DE FLUTURI ŞI ALTE MINUNĂŢII

Dincolo de palpitanta viaţă de noapte pe care ţi-o oferă Patongul, există multe alte lucruri de făcut şi văzut în Phuket. Două dintre excursiile cele mai populare ţintesc insule. Phi Phi Island, situată la 40 de kilometri sud-est e recunoscută pentru oferta fabuloasă făcută pasionaţilor de snorkeling. Pe de altă parte, James Bond Island (nord-est), botezată astfel după faptul că unul dintre filmele celebrei serii – The Man With A Golden Gun (1974) – a fost „tras” acolo, e situată într-un decor de vis.

Odată ce „evadezi” din liniştea plajei Mai Khao, primul loc ce te atrage ca un magnet este celebra plajă Patong. Patongul este echivalentul noţiunii de distracţie phuketiană. Tatăl orgiilor. Mama patimilor. Sora nebuniei. Fratele haosului. Cumnatul lui Bachus. Bunicul sexului. Mama-marea pierzaniei. Imaginează-ţi un fel de Eforie Nord în care adaugi următoarele elemente: mii de curve, sute de tarabe cu produse contrafăcute, zeci de restaurante cu excelentă mâncare thailandeză, multe saloane de masaj, nenumăraţi englezi şi englezoaice care abia-şi mai găsesc drumul prin aburii beţiei, o atmosferă euforică şi, o, da!, celebrii ladyboys. Dar despre ei, mai târziu.

Înainte să ajungi în Phuket, te rogi să nu te lovească vreun tsunami. Îndată ce ai ajuns, o lume ciudată, contrastantă şi savuroasă te face să uiţi de valurile uriaşe pentru a te arunca în braţele primitoare ale Thailandei. Şoferul de taxi întinde cartea de vizită şi bâlguie ceva în engleza de baltă pe care o folosesc toţi thailandezii şi care include un maxim de 20 de cuvinte. „Dacă vreţi mâine taxi, sunaţi”. Are ochelari de soare Armani şi ceas Cartier. Falsuri rezonabile. Mă uit pe bucata de carton. „Mr. Porn”. Nu-mi pot stăpâni un zâmbet dar pot stăvili hohotul de râs care mi se declanşa instant. „Mr. Porn, nice name!”. „Thank you!”. Nici o urmă de ironie. Thailandezii nu-şi permit ironii, nici măcar când vine vorba de şoferii de taxi.ata de carton. „Mr. Porn”. Nu-mi pot stăpâni un zâmbet dar pot stăvili hohotul de râs care mi se declanşa instant. „Mr. Porn, nice name!”. „Thank you!”. Nici o urmă de ironie. Thailandezii nu-şi permit ironii, nici măcar când vine vorba de şoferii de taxi.

Ce faci când eşti într-un compartiment de tren şi trenul întră în tunel? Întuneric brusc, beznă totală. Depinde ce vecini ai, nu-i aşa? Şi depinde din ce regiune a ţării eşti. Bancurile pe tema asta sunt destule. Dar ce faci dacă eşti nevoit să iei cina într-o încăpere în care nu există nici cea mai mică rază de lumină?

Să fiu mai explicit. Am fost la Praga să iau cina în întuneric. Ăsta e sinopsisul. Lumea se duce de regulă în Praga ca să viziteze oraşul (care e chiar drăguţ!) sau să facă biznisuri.

Fellini. Lupoaica. Spaghetti. Modă. Seducţie. Omul vetruvian. Veneţia. Către ce converg aceste şapte elemente? Evident, către Italia. Şi, mergând mai departe, care este punctul lor de plecare? Răspunsul e unul singur: calendarul Lavazza 2009.

Anul trecut, echipa FHM pleca în Egipt împreună cu trei fete sexy, finalistele campaniei Covergirl. Acolo, Gilda, Simona şi Raluca au înnebunit tutankamonii şi le-au turtit piramidele cu farmecul lor. Pentru că Africa are o chemare aparte, care te seduce şi nu te lasă până nu-i întorci favorurile, anul acesta am ales pentru şedinţa foto cu cele trei “gazele” ajunse în finala Covergirl o altă locaţie cu iz de deşert şi aromă de curmale: Tunisia.

Amatorii de vinuri se simt în elementul lor pe Valea Loirei, o adevărată mină de aur viticol, în special datorită podgoriilor din partea de est, de lângă oraşul Sancerre. Din păcate nu am ajuns până acolo dar am apucat să mă bucur un pic de vinurile de Chinon, foarte bune în toate cele trei versiuni: albe, roze şi roşii. Cu precădere ultimele. Despre Chinon însă, povestea e mai lungă şi mai frumoasă. Fiindcă e un orăşel şarmant şi delicios. Şi asta nu doar pentru faptul că aici s-a născut scriitorul Francoise Rabelais sau pentru că are, ca orice oraş de pe valea Loirei, un castel spectaculos (în care n-am apucat să intru fiindcă am ajuns după ora închiderii).

Înainte de a continua traseul către alte castele, n-ar fi rău să amintesc despre un fel de mâncare descoperit în Franţa şi pe care vi-l recomand… dacă aveţi duşmani de moarte. Se numeşte andouillette, şi este unul dintre puţinele lucruri din carne de porc pe care le-am întâlnit în timpul periplului “loirez”. Andouillette-ul arată ca un cârnat gros şi, în condiţiile în care chiar ţi-e foame, aspectul lui te face să-l arăţi cu degetul şi să spui fără ezitare: “dintr-ăsta vreau!”. Numai că vei regreta aceste cuvinte imediat după ce vei fi servit cu respectivul preparat.

Uitaţi-vă cu atenţie la poza alăturată. Ghiciţi ce reprezintă dunga aceea albă! Unu, doi, trei… Probabil că logo-ul de pe fundal vă oferă un mic indiciu. Vă mai ofer eu unul: 8 milimetri!

Valea Loirei (sau a Loarei cum scriu unii) este una dintre destinaţiile de vacanţă pe care ai avea tendinţa să le amâni pentru o vârstă mai înaintată. Adică am auzit persoane care spuneau că o vacanţă pe valea Loirei e boring şi că şi-o rezervă pentru bătrâneţe fiindcă, la urma urmei, castelele Franţei s-au ridicat acum mai bine de vreo 500 de ani şi tot acolo sunt şi vor fi şi în următorii 500. Alţii însă, printre care am decis cu bucurie să mă număr şi eu, cred că valea Loirei poate fi oricând o excelentă destinaţie de vacanţă. Nu neapărat datorită castelelor ci a întregului “concept” ambiental, care include, păduri pline de vânat, vinuri de cea mai bună calitate, mii de feluri de brânzeturi şi oameni civilizaţi şi prietenoşi, care trimit la colţ zicala (de multe ori adevărată) care spune că “Franţa e o ţară minunată, păcat că-i locuită”

Ce pot face aproape 200 de oameni din întreaga lume „paraşutaţi” în mijlocul savanei? În principiu, partea cool este că aici poţi vedea animalele de pe Animal Planet (fiindcă cele de la Zoo Băneasa sunt surogate) în mediul lor natural. În 1979, sudafricanii au declanşat Operaţiunea Genesis. Au înconjurat rezervaţia cu garduri şi au adus în interior toate speciile de mamifere care se întâlnesc în sudul continentului. Aşa se face că acum, în Pilanesberg sunt peste 7000 de animale care includ ceea ce africanii numesc cu mândrie şi respect, „the big five”. Cele 5 mari specii: leul, leopardul, rinocerul, elefantul şi taurul (buffalo). Pe lângă drăgălaşii aceştia, poţi vedea la tot pasul reprezentanţi ai celor 103 specii de mamifere, 350 specii de păsări, 18 amfibieni sau 65 de reptile.

Tânărul absolvent Dustin Hoffman cade în plasa maturei Anne Bancroft şi îi devine amant. And here’s to you, Mrs. Robinson / Jesus loves you more than you will know. Dintre toate filmele din listă am ales Absolventul, ca preludiu pentru un somn de 9000 de kilometri, Londra – Johanessburg. Boeingul 747 al companiei British Airways toarce în noapte, deasupra Saharei. Gândurile îmi zboară mai rapid ca aeronava, către savana Africii de Sud. Între timp, Hoffman se îndrăgosteşte – c-aşa-i în tenis – de fiica lui Bancroft. Şi viaţa curge în sens normal. „What would you like to drink, sir?”. Stewardezele englezoaice sunt standard. Figuri de fete de la pagina 3 – blonde şi foarte albe – dacă le dezbraci ai mici şanse să-ţi tresară sternocleidomastoidianul. Şi nimic mai mult. „Wine, please! White”. „French or South African?”. Aleg un Sauvignon alb, sud-african. Vinurile lor sunt celebre. Aromă de citrice şi iarbă proaspăt cosită. Noaptea devine brusc mai suavă.

Am fost trei zile la Zürich, unde Puma a lansat noile echipamente pentru echipele calificate la Euro şi, evident, sponsorizate de producătorul german. Adică Italia, Elveţia, Austria, Polonia şi Cehia. Evenimentul ar fi trebuit centrat, evident, pe campioana mondială.

Cele trei finaliste Covergirl de anul acesta au fost Gilda, Simona şi Raluca. Răsfoiţi revista şi veţi vedea fotografii minunate cu ele, în locaţii superbe. Hotelul Grand are o grădină atât de frumoasă încât îţi …

Bun, hai să povestesc ceva despre Egipt, adică despre ceea ce a însemnat finalul campaniei FHM Covergirl 2007. Multe lucruri le veţi găsi în numărul FHM din Noiembrie, care va fi pe piaţă la începutul …