Irlandezii sunt ai naibii de simpatici. De regulă, îi descoperi prin filmele americane: e imposibil să nu apară unul pe-acolo, asta dacă nu cumva totul se desfăşoară În numele tatălui. Dacă nu eşti cinefil, cu siguranţă că ai măcar un irlandez care să şi se fi lipit de suflet din punct de vedere muzical. Ai de unde alege, de la Bono la Sinead O’Connor, de la Chris de Burgh la Thin Lizzy. Şi dacă nici meloman nu te-ai definit vreodată, atunci poate ai pus vreodată mâna pe o carte scrisă de James Joyce, Samuel Beckett sau ai recitat vreunei piţipoance din versurile lui Yeats, fără ca blonda făptură să ştie că nu e vorba de Minulescu.

Dublin, din Guinnes Store

Cu alte cuvinte, irlandezii sunt prezenţi peste tot. Fiindcă sunt mereu bântuii de nelinişti, nu prea stau în ţara lor aşa că împânzesc lumea. Asta li se trage de pe vremea când se temeau atât de tare de vikingi că plecau de nebuni unde vedeau cu ochii. Apoi au avut perioade în care ţara le-a intrat într-un faliment atât de mare încât trebuiau să meargă în locuri unde să aibă şi ei ceva de mâncare. Aşa se face că astăzi Dublinul numără în jur de 600.000 de suflete, nu cine ştie ce, la prima vedere. Dar sufletele astea sunt foarte mari şi încape foarte multă bere în ele.

De fapt, berea i-a salvat pe irlandezi. Şi salvatorul a purtat un nume pe care în ziua de azi îl vezi „autografiat” în aproape fiecare irish pub: Arthur Guinness. Domnul Guinness, pentru cine nu ştie, a fost un vizionar, un filantrop dar mai ales un antrepreneur, care a trăit între 1725 şi 1803. Treaba e că înainte până la jumătatea secolului, irlandezii beau de rupeau. Străzile erau pline de oameni băuţi, căzuţi pe la colţuri, violenţi şi turbulenţi. Motivul? Cidrul. O băutură prea tare, din care se „făceau” instant. Ei, Guinness i-a salvat. A pus bazele unei fabrici de bere şi a inventat, practic, berea în Irlanda. Oamenii puteau să bea în voie. Erau necesare muuulte halbe pentru ca efectul bahic să-şi facă prezenţa. Guinness a devenit în scurt timp un zeu. Unul care se bătea cu taxele locale dar care era venerat. Ca fapt divers, a avut 21 de copii. Toţi, cu o singură femeie, Olivia Whitmore. Nu am aflat câţi dintre ei au fost făcuţi la beţie dar ştim cum siguranţă că doar 10 au ajuns la maturitate.

IRISH ALL OVER

Revenind la irlandezi, după ce că-i descoperi la tot pasul prin filme, muzică, teatru şi carte, o să fii surprins să afli că aproape fiecare preşedinte american a avut origini irlandeze. Mai precis – 28 (între care, ultimii 9). Şi, da, însuşi Obama e irlandez pe undeva, fiindcă străbunii mamei lui, născute în Kansas, au venit din verzile plaiuri irlandeze. Şi acest fapt le conferă un soi de mândrie, deloc condescendentă. Mai ales când vorbesc, de pildă, despre Trinity College, universitatea plasată fix în centrul Dublinului, pe la care au trecut oameni de seamă, precum Jonathan Swift (cu tot cu Gulliver), Bram Stoker (cu tot cu Dracula) sau Oscar Wilde (cu tot cu Dorian Gray). Trinity College arată precum Politehnica din Bucureşti, doar că e încărcată de istorie (1592), are clădiri impunătoare şi emană un entuziasm molipsitor: aproape că-ţi vine să faci un credit pentru a te înscrie la cursuri.

Trinity College

În Dublin, oamenii poartă întotdeauna după ei două accesorii esenţiale: umbrela şi ochelarii de soare. Sunt umbrele peste tot: când plouă, le găseşti până şi în coşurile de gunoi. Funcţionale. Şi plouă mult. Treaba cu ploaia în Dublin e cam aşa: te trezeşti, te uiţi pe geam şi afară e senin. Te duci să te speli pe dinţi. Te întorci şi arunci din nou o privire pe geam: plouă de rupe! În rafale! Ieşi în oraş, încercând să faci faţă vântului şi stropilor, de ţi sen-toarce pe dos umbrela şi dacă e făcută din tablă. În zece minute, surpriză! A ieşit soarele. E frumos, ai impresia că lumea se pregăteşte de plajă. În noiembrie, oamenii umblă în mânecă scurtă. Intri să mănânci apoi, la ieşire, plouă din nou. Nu te plictiseşti niciodată cu vremea în Dublin.

În mod ciudat, irlandezilor le place frigul. În casele lor e frig şi geamurile sunt aproape veşnic deschise, indiferent de temperatura de afară. Ei au credinţa că frigul ucide germenii şi atunci s-au obişnuit, de secole, să stea în frig. Acesta e şi motivul pentru care vezi, seara, la o temperatură de câteva grade, femei în maieu şi cu fusta scurtă, fără ciorapi, bând bere în faţa pub-ului. Imaginea asta aproape că te zdruncină, „temperaturiceşte” vorbind. Pune o româncă în situaţia asta şi în trei minute se va plânge de cistită! Dar despre femei, ceva mai încolo.

CELE MAI FRUMOASE UŞI

Usile colorate ale orasului

Arhitectura Dublinului e adorabilă. Casele în stil victorian domină peisajul – nici o surpriză. Ferestrele sunt înalte şi înguste. Cele de la parter sunt cele mai înalte, apoi la etajul unu şi doi ceva mai joase. Construite special pentru a da clădirii senzaţia că e mai înaltă decât în realitate. Iar îngustimea lor vine de la o lege stupidă care impunea aşa numita Light Tax, taxa luminii pe care trebuia să o plătească fiecare cămin din Dublin, în funcţie de numărul de ferestre avute şi de mărimea acestora. Un motiv pentru ca să vezi prin oraş unele clădiri ale căror geamuri au fost efectiv zidite, întru evitarea taxei. Haioase sunt culorile uşilor caselor. Fiecare uşă e colorată diferit: sunt albe, roşii, portocalii, galbene, vezi, albastre… Istoria spune că cele care colorau uşile (din timpul epocii georgiene) erau femeile, aflate în aşteptarea bărbaţilor care erau plecaţi la cârciumă. Aceştia erau atât de beţi când se întorceau acasă încât o uşă colorată era un excelent punct de reper. Trebuiau doar să reţină culoarea. Asta fiindcă nu vezi două uşi colorate la fel, una lângă cealaltă. Şi, lucru de luat în seamă, unele uşi sunt adevărate opere de artă: arată genial.

Oraşul e marcat de două elemente esenţiale. Primul e spiritul Sfântului Patrick, care patronează aproape orice e verde. Domnul Patrick, cel în cinstea căruia curg în fiecare an fluvii de bere în toată lumea, pe data de 17 martie, cunoscut şi ca „episcopul şi iluminatorul Irlandei”, a fost fiul unui colector de taxe roman, născut undeva în Ţara Galilor. Când avea 16 ani a fost prins de piraţi şi vândut ca sclav în Irlanda, unde a fost pus să lucreze ca porcar pe muntele Slemish. Acolo a stat vreme de şase ani, timp în care Patrick a avut două viziuni: una că se va întoarce acasă, a doua că vaporul e pregătit deja. Lucru care, evident, s-a şi întâmplat: el a revenit acasă însă într-o noapte a avut un vis în care se făcea că irlandezii îl cheamă înapoi. A devenit misionar, propovăduind vocea Evangheliei şi s-a întors în Irlanda unde a dus o amplă acţiune de botezare a locuitorilor şi unde a construit o mulţime de biserici. Chiar dacă au fost destui cei care au încercat să-i pună piedici, lui Patrick i-a ieşit cam tot ce şi-a propus. Şi a rămas în istoria Irlandei, căreia i-a dăruit simbolul trifoiului (doctrina Sfintei Treimi) dar şi ciudata idee că a scăpat insula de şerpi (este deseori reprezentat ţinând şerpi în braţe) deşi aceste creaturi nu au avut niciodată tupeul să populeze un teritoriu atât de nordic şi înfrigurat. Catedrala St.Patrick (construită în 1191) a devenit în mod logic unul dintre punctele de referinţă ale capitalei, purtând totodată şi titulatura de „catedrală naţională”

GUINNESS STOREHOUSE

Guinness Storehouse, atractia turistica

Al doilea element care defineşte Dublinul este Guinness Storehouse. De fapt, acesta e principalul obiectiv turistic al întregii ţării: fabrica de bere Guinness (4 milioane de vizitatori anual, din toată lumea). Dacă Irlanda îl are ca patron spiritual pe St.Patrick, categoric că Guinness este patronul ei „cultural”, din vremea în care a început să producă bere, în zona St James’ Gate. Adică din 1759. Un calcul simplu arată că în 2009 irlandezii au sărbătorit 250 de ani de bere neagră marca Guinness. Şi asta le dă dreptul să o ţină într-o sărbătoare totală. Storehouse-ul arată într-un fel aparte: e în formă de pint (pentru novici, pint-ul e halba de bere britanică), pe 7 nivele. Începe cu parterul, unde se află magazinul de suveniruri, plus expoziţia „introductivă” în cele patru ingrediente ale berii Guinness (apa, orzul, hameiul şi drojdia de bere) şi se termină cu Gravity Bar-ul de la ultimul nivel, de unde poţi savura panorama oraşului, în timp ce deguşti o bere „de la mama ei”. Între acestea, vizitatorul ia parte la procesul de producere al berii Guinness şi, pe deasupra, face cunoştinţă cu al cincilea şi cel mai important ingredient: Arthur Guinness însuşi. De asemenea, cei care doresc, pot învăţa cum se toarnă o bere în halbă în mod corect, eventual cu „brodarea” unui trifoi din spumă la final.

Pe etajul imediat inferios Gravity Bar-ului se află un restaurant unde poţi servi mâncăruri preparate cu bere. O tocăniţă de vită cu Guinness, la care se asortează nelipsitul piure de cartofi, e o experienţă culinară de-a dreptul interesantă. Şi, revenind la parter, e imposibil să nu te minunezi de magazinul din care pleacă spre întreaga lume, în geamantanele turiştilor, zeci de mii de produse pe care e trecut numele Guinness, de la muştar la ciocolată, de la tricouri la tablouri, de la cărţi de joc la pălării haioase.

PUB MANIA!

Dublinul se animă brusc sâmbătă seara. Principala distracţie a oamenilor, ca în orice teritoriu britanic sau vecin cu cel britanic, este ieşitul în pub. Dacă ajungi în capitala Irlandei şi nu apuci să faci un tur al pub-urilor e ca şi cum ajungi pe Amazon şi nu apuci să fii mângâiat de un piranha. Irish pub-urile emană două lucruri esenţiale: istorie şi bere. Cele două se completează atât de bine, încât la un moment dat nici nu mai realizezi care e una şi care cealaltă. Până şi îndemnul de „drink responsibly” se disipă într-o altă sintagmă, mult mai apropiată de adevăr: „Corect! Fii responsabil! Ai grijă să nu verşi băutura!”.

Merry Ploughboys - niste oameni veseli

Poţi începe turul la Merry Ploughboy. Ăsta e un pub cocoţat pe o colină (numită, de fapt, Muntele Dublin), despre care toată lumea ştie că oferă un spectacol unic. Mai întâi datorită trupei… Merry Ploughboys, ai cărei componenţi, culmea!, sunt şi proprietarii localului şi care sunt împreună din 1989, când erau studenţi. În timp ce mănânci un delicios irish beef, băieţii ăştia patru îţi cântă de mama focului, trecându-te prin cea mai pură tradiţie muzicală irlandeză. După care pe scenă apar dansatorii (şi dansatoarele) care ţopăie în stil michaelflatley-ist de nu-ţi poţi stăpâni picioarele pe sub masă. Iar dacă se întâmplă să ai masa lângă scenă, poţi avea surpriza să fii invitat să ţopăi împreună cu ei. Show-ul e interactiv şi “colorat” de Plougboys cu premii oferite clienţilor şi alte gimmick-uri care, la ieşirea din pub, te vor face să rămâi cu senzaţia că vrei să intri imediat la loc.

[stextbox id="info" color="ffffff" bcolor="003300" bgcolor="006633" float ="true" width=260]

10 LUCRURI COOL PE CARE LE POŢI FACE ÎN DUBLIN

¤ Să te cazezi la un castel. Clontarf Castle (www.clontarfcastle.ie). E un loc şic, primitor şi, culmea!, fără fantome.

¤ Să înveţi să torni bere în halbă. O poţi face la Guinness Storehouse. (13.50 euro biletul de intrare).

¤ Să agăţi irlandeze bete. Locul perfect: The Wright Venue. Atenţie: taxiul până acolo costă în jur de 30 de euro.

¤ Să bei câtă bere vrei, din dozatorul de pe masă. La Baggot Inn.

¤ Să colecţionezi spiriduşi. Celebrii “leprechauns” se găsesc la orice pas. Uneori sunt vii. Mai ales după ce ai băut prea mult.

¤ Să asişti la un dans irlandez tradiţional care nu e cu nimic inferior dansurilor lui Michael Flatley. În pub-ul Merry Ploughboy.

¤ Să mergi pe o bicicletă cu ghidonul invers. Dacă reuşeşti, tipul din faţa pub-ului Temple îţi va da 20 de euro!

¤ Să iei masa într-o biserică. În The Church. Alege mielul: e delicios!

¤ Să-ţi cumperi o casă pe malul Mării Irlandeze. Peisaj superb, preţ: 2 milioane de euro. Negociabil, că e criză.

¤ Să te înscrii la Trinity College. Nu întreba de preţ!

[/stextbox]

Continuarea e aproape obligatoriu să o faci în cel mai vechi pub din Irlanda. Se numeşte Brazen Head şi îşi are originile hăt, în 1198. Dacă te gândeşti un pic ce se întâmpla în România în anul 1198 te ia ameţeala: nimic! În Dublin însă, se deschidea primul pub. Atât de celebru este Brazen Head încât a fost menţionat şi de James Joyce în celebra şi complicata lui carte Ulysses. Şi asta pentru că atât el, cât şi alţii precum Jonathan Swift, Michael Collins, Robert Emmet sau Daniel O’Connel au socializat aici de-a lungul timpului. El nu a fost ocolit, în zilele noastre, nici de muzicieni cunoscuţi, care n-au ezitat să se producă, spre încântarea clienţilor: The Dubliners, Van Morisson şi Garth Brooks sunt cele mai cunoscute nume. O remarcă despre pereţii din Brazen Head: sunt tapetaţi cu bancnote de un dolar, pe care cei care au trecut pe-acolo şi-au scris numele şi câteva cuvinte. O istorie vie a clienţilor.

Pentru următoarele pub-uri, inspiraţia ar trebui să joace un rol major. O variantă foarte bună este John Mulligan, pub (înfiinţat în 1782) care îşi asumă că era locul favorit al lui James Joyce. Din astfel de locuri afli câte ceva despre cum se păstrează acel „aer” unic şi fascinant al unui irish pub. De pildă, culoarea pereţilor. De multe ori, în trecut, proprietarii localurilor treceau prin perioade în care nu aveau bani pentru o zugrăvire completă. Şi atunci pereţii fie îşi luau culoarea de la fumul de ţigară pufăit de zecile de mii de clienţi, fie erau acoperiţi cu tot felul de afişe şi obiecte care, rămase acolo atâţia ani, participă activ la construirea atmosferei. În alte pub-uri – precum Mulligan – pereţii au fost acoperiţi, în timp, de peste 50 de tapeturi făcute dintr-un material aparte.

Aceeaşi atmosferă, dar în stil victorian, în O’Neills’ Townhouse, unde ai surpriza să descoperi că în anumite încăperi ale acestor tipuri de pub există biblioteci cu cărţi. Iar oamenii – aşa cum se întâmpla în trecut – chiar vin să bea bere, să citească şi să discute. Fiindcă, aşa cum stă scris pe bar, „A bird is known by it’s song. A man by he’s conversation”. („O pasăre o recunoşti după cântecul ei. Un bărbat, după conversaţia pe care o face”).

The Temple Bar - loc de pierzanie

TEMPLUL ŞI BISERICA

Dacă nu cumva ai pierdut deja şirul pub-urilor, nu e rău să te îndrepţi către The Temple Bar. Asta e zona din Dublin în care pierzania poate deveni cel mai bun prieten al tău. Sunt atât de multe pub-uri şi restaurante între străzile Dame, Westmoreland,  Liffey şi Fishamble, încât îţi trebuie literalmente o hartă a lor. Celebru este, desigur, The Temple (450 de feluri de whisky!!!). Dar nici Oliver St. John Gogarty, the Turk’s Head, Czech Inn sau the Quays Bar nu sunt de ocolit. În unele dintre ele, muzica tradiţională este cântată live. În majoritatea, atmosfera este apoteotică. Nu găseşti un loc să stai liniştit dar poţi să bei în picioare, cântând de nebun cot la cot cu turiştii, poţi socializa cu turistele sau poţi opta pentru a bea în faţa localului, alături de femei în mânecă scurtă care te vor înfrigura cu siguranţă.

În fine, dacă totuşi ai impresia că nu eşti servit cu suficientă rapiditate de către barmani, du-te în Baggot Inn. E mai degrabă un bar-club, dar are câteva mese în mijlocul cărora tronează dozatoare de Guinness şi Carlesberg. Nu ai de făcut decât să-ţi torni singur câtă bere vrei, de câte ori vrei: dozatoarele vor înregistra şi vei plăti la final. Iar dacă nici asta nu e suficient pentru a-ţi completa o experienţă irish-pub-istică de neuitat, mergi în The Church! Este un pub-restaurant amenajat într-o fostă biserică. St. Mary church a fost construită la începutul secolului 18 şi şi-a stins menirea în 1964. Câţiva ani buni spaţiul nu a fost folosit la nimic, apoi a fost cumpărat de actualii proprietari care i-au dat un sens logic: băutură şi mâncare pentru oile Domnului! Totul, într-un decor catolic 100%, orga inclusă.

În principiu, berea care se bea în Dublin e Guinness. Dar, pe lângă Regina Neagră, sunt multe brand-uri ce merită încercate. Dacă ajungi pe-acolo, testează Curva lui Galway (Galway’s Hooker). S-ar putea să te îndrăgosteşti de ea. Dar, în acelaşi registru, poţi pune gura şi pe-o Harp, pe-o Smithwicks, pe-o Cafrey’s sau pe-o Kilkenny. Toate sunt la fel de respectabile şi duc către acelaşi loc.

Video: Dublin, oraşul pub-urilor

FEMEI, FEMEI

OK, hai să vorbim şi despre femei, dacă tot am epuizat discuţiile despre bere. Irlandezele nu au voie să facă avorturi? Cum, nu asta vroiai să ştii? Atunci, află! Legea interzice avorturile iar dacă Doamne fereşte i se-ntâmplă cuiva să rămână fără să vrea, face un drum până la Londra. Asta e partea ciudată. Partea şi mai ciudată e că irlandezele nu sunt urâte ca englezoaicele. Ba dimpotrivă: procentual, frumoasele O’Hara le surclasează pe frumoasele Smith. Şi mai e un capitol la care le surclasează: numărul de femei bete pe metru pătrat. Nu cred că vezi undeva în lume mai multe femei bete ca-n Dublin. Poate doar la Ibiza, dar acolo condiţiile sunt speciale şi oricum, alea tot brit-irlandeze sunt. Aproape că nu-ţi vină să crezi: în cluburi (de pildă în The Wright Venue, cel mai mare şi mai şmecher club din Dublin, aflat undeva în afara oraşului) după ora 12 noaptea distracţia este să numeri irlandezele care merg în patru labe, care se lovesc de tine în mod voit (sau nu) şi care nu ezită să agaţe bărbaţi prin conversaţii ruşinoase. Don’t try this at home!

Una peste alta, Dublin e un oraş fascinant. Are o boemie de student pus pe şotii, care provine dintr-o familie aflată timp de secole undeva la marginea nobilimii. E un oraş care pare să râdă în permanenţă. Chiar şi atunci când e “plouat”. E un oraş care cântă, îndrăgostit, şi chiar dacă toate cântecele lui de dragoste sunt tragice, iubirea pare s-o ia întotdeauna de la capăt. E un oraş viu şi boem. Dublin e oraşul în care nu-ţi vine să te duci la culcare.

]]> http://eddie.ro/2010/01/irish-cream/feed/ 0 http://eddie.ro/2009/12/amsterdam-si-farmecul-berii/ http://eddie.ro/2009/12/amsterdam-si-farmecul-berii/#comments Tue, 15 Dec 2009 08:06:19 +0000 Eddie http://eddie.ro/?p=3156

Amsterdam e un oraş care-ţi permite să te simţi bine. Nu din cauza coffee-shop-urilor – nu-ţi trebuie musai câteva fumuri pentru a simţi că urbea îşi transferă energiile asupra ta. Nici din cauza lui Red Light District, în care blondele cu ţâţe mari au zâmbetul de vinilin şi vino-ncoa-ul de du-te-ncolo. Nici măcar din pricina minunatelor fripturi argentiniene şi a restaurantelor indoneziene, a lebedelor de pe canale, care se strâng seara la şuete albe şi ireale, sau a miilor de biciclete – animale urbane de-a dreptul periculoase dacă nu te uiţi pe unde mergi. Ci din cauza tuturor acestora şi a multor altora.

Dar nu vreau să fac apologia Amsterdamului: în definitiv, fiecare loc din lume are farmecul lui. Că unele-s mai fermecate ca altele, e altă poveste. Am fost în capitala Olandei într-o vizită la fabrica de bere Heineken. E impropriu spus fabrică, mai degrabă e un muzeu cu tot ce-i trebuie. Înveţi despre istoria berii cu steluţă roşie, care începe în 1863, de la scrisoarea lui Gerald Adriaan Heineken către mama lui, în care îi povestea că are de gând să cumpere o berărie pe nume Haystack, într-un moment în care industria berii din Olanda era în total declin. Heineken vroia să introducă o cultură a berii în oraş şi să facă din berea produsă de el un element caracteristic pentru elita artistică şi intelectuală a epocii. Și a reuşit, când, patru ani mai târziu, prima fabrică de bere Heineken începa să producă. Cele patru ingrediente – apa, orzul, malţul şi drojdia de tip A, produsă în laboratoarele Heineken – păstrează şi azi compoziţia unei beri care la începuturile istoriei sale avea să fie cunoscută mai bine în America şi Africa decât în Europa. Fapt interesant, în 1971, Heineken avea o cotă de piaţă de doar 2,8% pe propriul său continent. Curând însă, avea să înceapă expansiunea.

Trecând de capitolul istoric, care e pigmentat cu multe lucruri spectaculoase, o vizită la Heineken’s Bierbrouwerij Maatschappij e o adevărată experienţă, inclusiv de tip multimedia. Mai exact: oamenii nu te lasă să te plictiseşti. Pe lângă aflarea procesului de producere a berii în sine, dai peste o mulţime de elemente: admiri caii din grajdurile atent îngrijite (pe vremuri şi, uneori, chiar în zilele noastre, foloseau caii pentru a încărca lăzile de bere), trăieşti din interior ”aventura” procesului de fabricare a berii într-un filmuleţ excepţional, presărat cu senzaţii tari, afli cum se bea o Heineken direct de la ambasadorii gustului, îţi creezi propria sticlă de bere, cu numele tău gravat pe ea, dai o tură prin galeriile de artă sau priveşti din fotolii comode istoria reclamelor TV, îţi faci poze şi chiar filme şi le trimiţi pe loc, prin email, prietenilor din întreaga lume sau, în final, bei cu poftă câteva beri în barul aflat chiar înaintea magazinului de souveniruri. Olandezii au ştiut să facă din cea mai cunoscută bere a lor, pretext pentru un loc în care să împărtăşească spiritul generat pe vremuri de Gerald Heineken.

În final, Heineken este un alt element care dă farmec Amsterdamului. Localnicii îşi privesc fabrica de bere aflată în centrul oraşului cu mândrie, ca pe un obiectiv turistic ce n-ar trebui ratat. E şi ăsta un semn de respect faţă de locul în care te-ai născut. Și, în definitiv, faţă de tine însuţi.

[slideshow id=63]

Pe stâncile de la Cabo de Sao Vicente găseşti Fortaleza de Sagres, un fort construit în 1793, blindat în ziduri masive. Nu departe de el, tronează un far care are a doua cea mai puternică lampă din Europa (în fapt, sunt două lămpi de către 1000 de watt-i fiecare, ce pot fi văzute de la o distanţă de 60 de kilometri de pe ocean). Clădirea farului a fost ea însăşi pe vremuri o fortăreaţă. Peisajele sunt năucitoare. Stâncile se înalţă vertical la zeci de metri deasupra unui ocean albastru şi rece, pictând panorame superbe. Romanii numeau pe vremuri acest loc Promontoriul Sacru. Ei îl considerau un loc magic în care apusul era mai spectaculos ca în oricare altă parte, crezând că soarele pur şi simplu se scufundă în ocean delimitând capătul lumii. Legenda spune că numele locului este legat de o poveste din secolul 4 care îl are ca personaj principal pe călugărul martir St. Vincent, al cărui trup a fost adus şi îngropat aici, lângă mormânt construindu-se un templu care era vegheat permanent de corbi. Regele Afonso Henriques a exhumat trupul călugărului în 1173 şi l-a adus în Lisabona, acompaniat, de asemenea, de către corbi.

[slideshow id=61]

Portughezii sunt oameni calzi. Nu te loveşti de ei ca de stâncile nemţeşti, nu te privesc cu condescendenţa britanică şi nici nu te ameţesc cu ipocrizia franceză. Sunt un fel de spanioli moldovenizaţi, în fapt limba le sună la fel. Dacă asculţi portugheza în surdină, la început ai impresia că vorbeşte cineva într-o limbă slavă. Apoi, cavalcada de ş-uri şi j-uri rotunjite şi alunecate, se transformă într-un cântec ciudat şi curgător cu care te obişnuieşti rapid. Obrigado-n sus, obrigada-n jos… uite-aşa, din mulţumire-n mulţumire ajungi să-i cunoşti şi să-i apreciezi: oameni cu faţa către Ocean, care conduc molcom pe autostrăzi deloc aglomerate dar foarte bine puse la punct (şi care… costă), pe străzi liniştite, cu multe sensuri giratorii, ca în orice ţară vest-europeană care se respectă. Dacă până acum o vreme Portugalia se ruşina cu ideea că e cea mai săracă ţară a Uniunii Europene, vremurile alea au apus. Nu simţi sărăcie nici măcar atunci când vezi o casă dărăpănată. Fiindcă şi o casă dărăpănată portugheză (cum am văzut în Faro) ştie să-şi păstreze demnitatea.

Pentru gurmanzi, e de reţinut că în Portugalia se mănâncă bine. Bucătăria lusitană are un specific aparte, chemat din istorie, şi, ca orice ţară răsărită lângă o mare întindere de apă, îşi creionează meniurile pe preparate din peşte şi fructe de mare. În special în Algarve, unde restaurantele (marisqueiras) te îmbie de la intrare cu imaginea a tot felul de vietăţi marine care abia aşteaptă să fie puse, într-o formă sau alta, în farfurie. Nu e nevoie să mergi în localuri scumpe şi de fiţe pentru a mânca bine. O doradă, un lup de mare, un ton sau nişte delicioase sardine se găsesc la tot pasul, chiar şi în tavernele fără pretenţii dar foarte prietenoase pe care le întâlneşti la tot pasul. Poţi începe masa cu gustările tradiţionale – între care o brânză în coajă groasă, extrem de puturoasă dar cu un gust fantastic, eventual pate de sardine sau diverse cocktailuri de caracatiţă şi alte fructe de mare – apoi e musai să continui cu un peşte, oricare ar fi acesta. În Algarve există diverse metode tradiţionale de preparare a lui, sosurile alăturate creaturii marine făcând diferenţa. Porţiile sunt mari şi relativ ieftine. Poţi asorta un vin alb sau rose de calitate – de multe ori “vinul casei” e foarte bun. Ca aperitiv, e recomandabil un vin de Porto alb (soi rar în afara Portugaliei) iar la desert, în caz că te dai în vânt după dulcituri, un vinho de Porto clasic sau, pentru cei cu gusturi pretenţioase, un licoros de Madeira. Au şi portughezii “ţuica” lor: se numeşte aguardente şi e un fel de coniac, care uneori e din cireşe, alteori din smochine. Dacă e prea cald afară şi te trage aţa către bere, încearcă fără grijă o Sagres sau o Super Bock.

Am vizitat, pentru doar câteva ore, şi Lisabona, oraşul despre care legenda spune că ar fi fost fondat de Ulise, aflat în veşnicele sale peregrinări. Nu ştiu dacă e locul să scriu aici despre capitala Portugaliei, fiindcă nu am avut timp să-i simt cu adevărat parfumul. Am avut senzaţia că oraşul tramvaielor galbene şi al cocoşului de ceramică e un amestec de stiluri şi “simţiri”. De la modernismul din zona portuară, ce te întâmpină cu Parco das Nacoes şi al său vizitat Oceanarium imediat după ce treci magnificul pod Vasco da Gama (17,2 km, cel mai lung pod din Europa), şi până la străzile înguste din istoricul cartier Alfama (pe care taximetriştii se strecoară ca nişte şopârle viclene), Lisabona îşi arată puterea de seducţie dar şi o oarecare plictiseală ale cărei origini nu le-am dibuit. În tot cazul, zona dealurilor ce străjuiesc râul Tejo, cu străzi în pantă şi tramvaie micuţe, mi s-a părut a fi definitorie pentru un oraş colorat, un fel de Barcelonă ce n-a avut norocul de a da peste un Gaudi care să-i injecteze geniu. Sigur, Lisabona trebuie văzută şi trăită intens în toate zonele ei – Baixa, Belem, Chiado, Bairro Alto – dar am rezervat pentru altă ocazie această plăcere. Totuşi, m-am străduit să aflu care e povestea cocoşului pe care îl întâlneşti ca suvenir la tot pasul (alături de tramvaiele galbene, acele americanos importate în secolul 19 din Statele Unite).

[slideshow id=62]

Cocoşul portughez are diverse culori – galben, roşu, negru – şi este simbolul oficial adoptat de către Oficiul de Turism din Portugalia. Originile lui vin din Barcelos, un oraş din nord-vestul ţării în care, pe vremuri, locuitorii erau terorizaţi de un lung şir de crime ale căror autor rămânea necunoscut. Într-o zi, un călugăr care se afla în drum spre Santiago de Compostela, a fost suspectat de comiterea crimelor şi arestat. Călugărul nu a putut dovedi că nu este el vinovatul şi a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare. În timp ce îşi aştepta sentinţa, el se ruga Fecioarei Maria să aibă posibilitatea de a mai ajunge o singură dată în faţa unui judecător. Acest lucru s-a întâmplat şi, în vreme ce călugărul urma să fie audiat, judecătorul se afla la masă, unde se pregătea să mănânce un cocoş, împreună cu prietenii. Călugărul şi-a expus încă o dată nevinovăţia şi, spre amuzamentul celor prezenţi, a arătat către cocoşul din farfurie şi a zis: “Sunt atât de sigur că sunt nevinovat încât cocoşul ăla va urla în momentul în care voi fi spânzurat!”. Toată lumea a râs dar nu s-a atins nimeni de cocoş. Şi ceea ce părea incredibil, s-a întâmplat: înainte de momentul spânzurării călugărului, cocoşul s-a ridicat de pe masă şi a-nceput să cânte. Nimeni nu s-a mai îndoit de inocenţa omului, care a fost eliberat şi lăsat să plece. Cocoşul a rămas de atunci un simbol naţional pe care portughezii îl expun prin casele lor în forme ceramice şi nu numai.

Portugalia e o ţară în care “e de mers”. BlueAir e singura companie aeriană locală care operează zboruri directe cu Lisabona iar biletele nu mai sunt atât de scumpe ca altădată. Luat din timp, un bilet dus-întors ajunge la 250 de euro. Merită. Merită să guşti din tot ceea ce are mai bun de oferit această ţară cu care Europa îşi deschide bogăţiile în faţa “păgânilor” de peste Baltă. Iar dacă la întoarcere vrei să iei ceva din Portugalia, ceva care să-ţi rămână pe veci în inimă, ia o “bucăţică” de fado. Fie că poartă amprenta celebrei Amalia Rodrigues sau a excepţionalei Mariza, acultând fado vei simţi ce adevărat parfumul unei ţări (şi al unui popor) de care e posibil să te îndrăgosteşti.

Montaj video, Portugalia, septembrie 2009 (muzica – Mariza):

Algarve – Regina Portugaliei (1)

Sinistru? Poate. Dacă aş reuşi să o văd, cu adevărat. Din păcate, biserica e închisă, fiindcă e duminică. Adio oase în ziduri! Mă mulţumesc cu micuţul talcioc din faţa bisericii. Pe tarabe generoase, femei cu zâmbetul pe buze vând dulciuri tradiţionale, păpuşi sau flori. Lumea cumpără, molcom. E duminică la prânz: oraşul e sufocat de moleşeală. Pe strada ce mărgineşte piaţa bisericii, un grup de copii ciudat îmbrăcaţi aşteaptă să participe la un soi de festivitate pe care un individ cu părul vâlvoi o pregăteşte pe treptele igrejei manevrând de zor nişte boxe şi un microfon. Copiii au o nelinişte care răzbate din emoţii. Oare ştiu versurile cântecelor? Lângă ei, o bătrână îmbrăcată impecabil în port popular, respiră un aer condescendent. Trecând pe lângă ea, am impulsul de a-i spune “bom dia, senhora!”, înclinându-mă respectuos în faţa aroganţei sculptate în durere. Ceva mai târzu, din maşină, străzile înguste ale oraşului încearcă să gâtuie un trafic liniştit. Încerc să-mi amintesc cum se numeşte echipa de fotbal de aici. Farense. Şi dacă a fost vreun român care a jucat pentru ea. Da, prin ’99, Lucian Marinescu, rapidistul osos care a făcut parte din lotul României la Mondialul francez. Marinescu o fi văzut vreodată Capela dos Ossos?

[slideshow id=58]

Plaja din Faro – aflată în afara oraşului – nu e altceva decât o întindere de nisip sindicalistă. Atipică pentru Algarve. Lungă şi îngustă. Oamenii beau bere, multă bere Super Bock, în sticle mici care costă puţin. Pe sandvişuri se pune unt. Casele de vacanţă se întrezăresc de-a lungul fâşiei de pământ. Nu-mi place. Dar nu aceasta e noţiunea de plajă algarveză. Faro e doar un pretext pentru a povesti despre plajele din sudul Portugaliei. Unele de care, dacă le calci o dată pentru a le sorbi din priviri soarele şi stâncile, rămâi îndrăgostit pe veci.

De pildă, Praia da Rocha, din zona Portimao. Cea mai veche staţiune din Algarve unde, prin anii 30, scriitorii britanici veneau să-şi încălzească trupurile palide şi să-şi întâlnească muzele, adăpostindu-se de bombele celui de-al doilea Măcel Mondial. Dintr-un loc liniştit şi boem, orăşelul s-a transformat într-un Babel arhitectural, în care blocuri înalte, hoteluri spectaculoase şi restaurante zgomotoase se întrec să găzduiască şi să hrănească turiştii. Ceva aici pare să aibe un aer de Las Vegas mat. Plaja e mărginită în partea estică, de Fortaleza de Santa Caterina, construită în secolele 17-18 din ordinul lui Joao de Castro, guvernatorul Regatului Algarve. Construcţia s-a săvârşit în timpul domniei regelui Filip al treilea, pe locul în care se afla o micuţă capelă ridicată în cinstea Sfintei Caterina.

În 1969, portughezii şi-au dorit să facă în Portimao o plajă despre care să se vorbească peste mări şi ţări. Aşa că au adus un milion de tone de nisip şi le-au presărat  de-a lungul a patru kilometri, împingând, practic, oceanul, căruia i-au răpit astfel câteva zeci de stânci ce au rămas izolate pe plajă. Praia da Rocha – plaja stâncilor. Cobor pe o interminabilă scară de lemn până pe nisipul care se pregăteşte de atingerile de catifea ale soarelui ce se pregăteşte să apună. Cu spatele la Apollo, îmi fotografiez cea mai lungă umbră pe care am avut-o vreodată. Lumina este incredibilă. Portocaliul are esenţă de aur topit. Stâncile ce se iţesc din nisipul fin par nişte uriaşi colţuroşi şi blajini, străjeri pentru pescăruşii care-şi caută odihna pe unghiurile lor. Ai căutat vreodată definiţia cuvântului “romantism”? În caz că n-ai aflat-o încă, o găseşti pe Praia da Rocha, când apune soarele.

[slideshow id=59]

Există însă şi alte variante. De pildă, Lagos şi Praia da Luz. Lagos e cel mai mare oraş din vestul regiunii şi el poartă în atmosferă o istorie ce datează de pe vremea fenicienilor şi, mai recent (secolul 15), din cea a exploratorului Henric Navigatorul, care stabilise Lagosul ca punct de plecare în expediţiile sale. Iar dacă Lagosul e o mică bijuterie turistică (ce include printre altele o piaţetă în care, între 1444 şi 1756, a funcţionat cel mai mare târg de sclavi din Europa) despre faleza oraşului se poate spune că ocroteşte câteva plaje perfecte. Una dintre ele, Praia de Dona Ana, pare o pictură realizată de un fotograf modern care şi-a abandonat obiectivul în favoarea penelului. Grupuri de stânci ce răsar din apă, peşteri, coloane naturale printre care se plimbă leneşe iahturi sau caiace rapide ce transportă turişti hămesiţi să se bucure de invenţiile naturii. Pentru cei care-şi doresc să se aventureze ceva mai mult există Ponta de Piedade, o formaţiune de roci roşcate, în mijlocul oceanului, expuse de secole eroziunii cauzate de apă şi vânt şi transformate într-o fascinantă locaţie de încântare a sufletului. Poţi ajunge la Ponta de Piedade cu o barcă de viteză sau cu ajutorul pescarilor locali.

Am stat în Praia da Luz, o staţiune liniştită şi cochetă, plină de vile cocoţate pe dealul ce păzeşte cu stoicism oceanul. Praia da Luz poate fi punctul de plecare perfect către o plimbare de o zi către cel mai sud-vestic punct al Europei: Sagres şi al lui minunat far (Algarve – regina Portugaliei (2)).

[slideshow id=60]

KLM a fost fondată pe 7 octombrie 1919 şi este cea mai veche companie aeriană din lume care încă operează sub numele original. Primul zbor KLM a avut loc pe 17 mai 1920, de pe aeroportul londonez Croydon, spre Amsterdam, în el aflându-se doi jurnalişti şi o mulţime de ziare. În anul 1920, KLM a transportat în total un număr de 440 de pasageri şi 20 de tone de materiale. Până în 1926 compania avea deja oferte de zbor către Amsterdam, Rotterdam, Bruxelles, Londra, Bremen, Copenhaga şi Malmo, utilizând avioane Fokker F2 şi Fokker FIII.

Ieri, KLM a prezentat în Piaţa George Enescu din Bucureşti Camionul Inspiraţiei, construit special pentru evenimentul aniversar de către specialiştii companiei Boeing. În interiorul acestuia, pe o suprafaţă de 90 de mp, doritorii au putut afla informaţii despre evoluţia companiei şi au experimentat toate etapele unei călătorii cu avionul, de la planificarea acesteia şi până la sosirea la destinaţie.

Îmi place Berlinul, fiindcă e un oraș cu unghiuri, culori și sentimente. E un malaxor istoric în care te rotești îmbibat de un romantism ciudat, evident de origini ”estice”, de rigoarea proverbială dar și de o lejeritate surprinzătoare, care-i conferă un cosmopolitanism pregnant. Dacă exact acum un an am apucat să bat timid la poarta Brandenburg și să constat rapid, într-o plimbare de seară, că emană o fascinație dietrich-modernistă, de această dată i-am captat pulsul din betoanele lui Postdamer Platz, locul în care bate una dintre inimile Berlinului, cea mai nouă, fiindcă piața a fost (re)construită în totalitate după 1990, când turiștii puteau ”admira” cum evoluează cel mai mare șantier al Europei (care a costat circa 17 miliarde de euro). Denumită după orașul Postdam, aflat la circa 30 de kilometri mai la sud, piața era în trecut unul dintre locurile de maxim trafic înspre și dinspre zidurile Berlinului. Poate de aici i s-a tras treaba cu semaforul. Se pare că primul semafor electric din lume a fost instalat de către Siemens în Postdamer Platz, în 1882. Insuficient, pentru traficul nebun pe care nu mai puțin de 11 polițiști încercau să-l dirijeze, cocoțați pe platforme de lemn. Acum, semaforul, refăcut în varianta veche, veghează din mijlocul unei piețe înconjurate de clădiri ce-și cocoață sticlele și betoanele spre nori, cu o condescendență mai degrabă jovială.

Postdamer Platz marchează o zonă cultural-turistică, bine îmbibată cu restaurante, multiplexuri, magazine sau cazinouri, totul într-un ansamblu care nu deranjează ochiul, ba dimpotrivă, invită. Am ținut să mănânc ceva specific berlinez și am ales un Eisbein, adică un ciolan de porc colosal, servit cu cartofi, piure de mazăre și nelipsita varză murată Sauerkraut. Fiindcă am nimerit la Casa celor 100 de beri, am asortat o bere Baltika, rusească și destul de neinspirată (pentru doritori, meniul include și beri din Australia, China, Jamaica, India sau alte tărâmuri în care oamenii știu ce să facă din malț și hamei). Eisbein-ul nu reprezintă o experiență culinară foarte reușită, fiindcă e greu să-ți convingi stomacul că varza, cartofii, mazărea și grăsimea îmbuibatului de porc merg foarte bine laolaltă, dar atâta vreme cât nu abuzezi, vei ieși teafăr și oarecum învingător. Partea frumoasă a acestui restaurant stradal (care se numește, de fapt, Mommsen-Eck) este că are venerabila vârstă de 104 ani și că știe perfect ce înseamnă o bere perfectă.

Pentru că trebuia să existe și un scop, acesta s-a numit IFA, tîrgul de consumer electronics ce se desfășoară anual  în capitala Germaniei, și unde Philips și-a prezentat noua ”colecție” de lucruri cu butoane care fac viața mai frumoasă, mai ușoară și mai veselă. Fără a insista aici asupra modelelor de televizoare, combine, blu-ray-uri, mp3 playere, aparate de ras, periuțe de dinți, obiecte de bucătărie sau chiar jucării erotice cu care compania olandeză și-a năucit și anul acesta vizitatorii (și pe care le voi diseca în altă parte) e de spus că încă o dată am realizat că Philips e un brand excepțional, ale cărui produse nu sunt, din păcate, apreciate în România la valoarea lor. Pe de-o parte fiindcă multe nici nu ajung aici, pe de alta fiindcă brand-awareness-ul este sub cel al competitorilor deși, de multe ori, calitatea mărfii este net superioară.

Am încheiat scurtul tur berlinez cu un alt exercițiu de admirație, și anume Kaiser Wilhelm Gadachtnis Kirche (Doamne, ce limbă imposibilă!), biserica memorială aflată în ruină în capătul de vest al orașului, cunoscută sub numele de ”dintele găunos”, datorită avariilor provocate de raidurile aeriene din 1943. Construcția (realizată  în 1895 în stil neo-roman și închinată împăratului Wilhelm I) a scăpat de la demolarea pe care Senatul german a vrut să o realizeze ca măsură de siguranță, grație unui referendum în urma căruia locuitorii Berlinului au decis că nu vor să se despartă așa ușor de unul dintre simbolurile orașului. Drept pentru care, alături, arhitectul Egon Eiermann, a construit în anii 50 o altă biserică, intenția fiind ca noua construcție să o înglobeze pe cea veche. Rezultatul… e un fel de struțocămilă ciudată, care place sau nu, în funcție de așteptările peisagistice ale privitorului. Și care adaugă Berlinului un plus de savoare pe care orașul o emană oricum, din plin.

[nggallery id=57]

În Roma, maşinile par să se fi înmulţit. Se circulă din ce în ce mai greu. Se parchează din ce în ce mai şui. Smart-urile se pun perpendicular pe bordură. Sunt multe şi mici – soluţie înţeleaptă pentru capitala în care parcatul dublu, sau chiar triplu, poate genera blocarea străzii. Şi asta fie şi pentru un espresso, băut în fugă la tejgheaua unei cafenele. “Vin acum, de ce vă agitaţi? Unde vroiaţi să parchez? Porca miseria!”. Dar nu despre cafea e vorba acum. Am alergat prin toată Roma, de lângă Tibru până în Piazza Republica, pentru un tricou de-al lui United. Ştiam magazinul cu tricouri oficiale de pe Via Nazionale. Nu pot intra pe Olimpico, pentru finala Champions League dintre Man United şi Barcelona fără să port o “replică” de-a diavolilor. Numai că până la startul meciului mai sunt  7 ore şi oraşul e plin de englezi. Care, probabil, vor şi ei un tricou cu orice preţ.

Mă reped către colţul cu merchandising drăcesc. Răscolesc printre tricouri. Nimic roşu. Doar albe şi albastre, echipamente de deplasare. Mustăciosul înţepat de la casă e patronul magazinului. Îl ştiu de astă toamnă, când am cumpărat de la el un breloc “roman” pentru un prieten. “Nu aveţi tricouri roşii?”. Bate din palme, cu satisfacţie. “Nimic. Sold out. Mai sunt doar câteva, pentru copii. Dar Manchester va juca în alb mâine”. Ştiu. Dar nu-i reprezintă. Mă învârt prin magazinul mustăciosului plin de… draci. Aş lua o şapcă, dar mintea setată pe nebunia suporterului caută rapid o soluţie. Tricou oficial. De unde? United joacă în echipament Nike. Am nevoie de un magazin Nike. Cât am bătut Roma la pas n-am văzut nici un Nike. Puma, Lotto, Adidas… toate mi-au sărit în ochi, agresându-mă cu ofertele. Noroc că există internet. Pe telefonul mobil. Google search: “Nike store in Rome”. Este. Cel mai aproape, la 1,2 km. Adică… în gară! Adio, “mustaţă”! O să dai faliment cu magazinul tău rămas în pană de tricouri roşii ale celei mai bune echipe din lume.

Gara Termini musteşte de suporteri. Barcelonezii par mai numeroşi aici. Invazie de tricouri blau-grana. Messi peste tot. Nu înţeleg de ce se tot face comparaţia Messi – Ronaldo. Sunt din filme diferite. Dar, ştim, ziarele au mereu nevoie de comparaţii la nivel înalt. Doar nu-l vor compara pe Xavi cu Carrick. Şi totuşi, Xavi… Găsesc magazinul. Ronaldo şi Messi, faţă în faţă, mai mari ca mărimile lor naturale. Greetings from Heaven. Prezentare impecabilă: echipamentul roş-albastru al Barcelonei, faţă în faţă cu echipamentul alb al lui United. Tricourile oficiale ale finalei. Alb? Iar alb? Nu. Nike se respectă şi scoate la vânzare orice fel de tricou. Pun mâna pe unul roşu, apuc şi-un fular ca bonus şi gata, fanul din mine îşi cere, satisfăcut, dreptul la bere. Câţiva paşi mai încolo, în plină gară, berea îşi cere şi ea dreptul la imagine. Un Colosseum imens, făcut din sticle de Heineken, personalizate în verde şi roşu pentru marea finală. La storia si decide a Roma. History is made in Rome. În vremea asta, la adevăratul Colosseum, trofeul Champions League e expus fanilor din toată lumea care-şi doresc o poză cu el. Roma respiră fotbal printre vestigiile ei antice. Dacă împăraţii romani, în frunte cu Cezar, ar fi avut inspiraţia să lase la o parte investiţiile în legiuni şi să îşi adauge în lista de hedonisme un sport pe care le-ar fi stat la îndemână să-l inventeze, probabil că astăzi arheologii ar fi găsit bilete de piatră de la meciul SS Gladiatorii Lazio – AS Senatorii Roma, desfăşurat pe Stadio Colosseum, 50.000 spectatori, decis în prelungiri de un gol la vinclu reuşit de talentatul fiu al lui Marc Aurelio.

34 de grade se revarsă asupra oraşului. Fontana di Trevi îţi face cu ochiul invitându-te la o scaldă istorică, în amintirea Anitei Ekberg din La Dolce Vita lui Fellini. Englezii şi spaniolii par a se-nţelege la cataramă. Respectul e reciproc, chiar dacă înţepăturile nu lipsesc. Unii, cu spirit întreprinzător, au venit cu geamantane pline de tricouri ieftine, imprimate special pentru finală. 10 euro. Se vând sute, mii. Din când în când, se aud corurile ad-hoc. Glory Glory Man United versus Cant del Barca. Ce va fi peste doar câteva ore… La terase, berile curg în stomacurile fără fund ale britanicilor. United nu are renumele unei echipe cu fani periculoşi. Cel puţin nu cei care merg la meciuri. E drept, după finală, un suporter nigerian din Lagos a trecut cu maşina peste vreo patru suporteri catalani. Dar aia avea să fie o “afacere” africană.

Drumul spre stadion se aglomerează din ce în ce mai tare. Cu o seară în urmă, la petrecerea dată de Heineken la Villa Miani, situată pe una dintre cele mai frumoase coline ale oraşului, Roma părea încremenită în istorie. Văzută de sus, urbea e fascinantă. Capitoliul, Colosseum-ul, coloanele, acoperişurile clădirilor vechi, pâlcurile de copaci care le separă din loc în loc, Tibrul nu foarte curat dar de o originalitate aparte cu-ale sale poduri inconfundabile – senzaţia unei picturi pre-renascentiste care respiră linişte.

În Hospitality Village, aflat lângă stadion, în apropierea celebrului Foro Italico realizat de marele iubitor de sport şi sânge Mussolini, intri direct în Roma Antică. De-a lungul covorului roşu te întâmpină tot felul de legionari romani, gladiatori şi alte asemenea personaje care probabil se sufocă în armurile pe care le poartă, dar care găsesc puterea să respire când le faci o poză. Dincolo de intrarea oficială – o mulţime de “statui” vii şi foarte foarte albe, care-şi trag seva încremenirii din cursurile de yoga.  Puterea organizării unui eveniment de talia finalei Champions League vine din forţa financiară a celor cinci mega-sponsori principali. Fiecare cu spaţiul lui, fiecare cu surprizele lui. Heineken te invită să bei responsabil într-o zonă “verde” în care, printre alte minunăţii, o domnişoară cocoţată într-un bar de tip dj-cabin, îţi coboară paharele de bere cu ajutorul unui lift. După ce pierzi numărul “heinekinelor” ce curg în valuri, îl descoperi şi pe Frank Rijkaard, fostul mare fotbalist, fostul antrenor câştigător de Ligă cu Barcelona, parlamentând cu oficialii olandezi. Frank, stai la o poză? Desigur. Dacă nu-l trage de mână turnul de control feminin cu care explorează zona.

O nigeriancă zăbăucă trage de fanii lui United să facă poze cu ei. Îşi împinge sânii spectaculoşi în umărul meu şi-şi etalează cu graţie lănţişorul format din propriul nume: Omahi. “Omahi loves United!” Uuuuuha! Ceva mai încolo, două diavoliţe suple îşi plimbă coarnele de colo-colo. Par a fi din Peru sau Bolivia, în tot cazul una e foarte frumoasă: ai face pe dracu’n patru să-i atingi podoaba. Dungile barceloneze sunt şi aici la tot pasul: nu există dezechilibru între fani. Parmezanul e delicios. Carpaccio e delicios. Fructele de mare sunt delicioase. Totul e delicios. Eleganţă şi bun gust la propriu. Fotbalul e o industrie cu ştaif. La alţii. Nu şi în România. Unde, cu atât mai mult, acest sport se numeşte altfel: gigism, borcism, miticism, ferefism. Oricum, alt film. De categoria D, uneori X.

Intrarea pe stadion e “ceva” mai lină ca la Urziceni. Biletele sunt, în fapt, carduri cu chip care oferă posesorului nu doar accesul pe stadion ci şi transport gratuit în Roma, cu metroul, autobuzul sau tramvaiul şi intrare la câteva muzee. Ajung în tribuna Tevere şi mi se ridică părul pe cap de parcă m-a înfipt cineva pe post de bec în nocturnă. În peluza din dreapta, fanii lui United. În cea din stânga, suporterii Barcei. Câte 20.000 de fiecare parte. Rând pe rând, cele două peluze îşi etalează repertoriul. “Ce mănâncă englezii ăştia de urlă aşa?”. E o-ntrebare, într-adevăr. Echipele sunt la-ncălzire, Sir Alex Ferguson mestecă veşnica gumă, lucrurile par sub control. Fluturaşi ciudaţi bântuie prin tribunele lui Olimpico, ca la începutul unei poveşti de dragoste. Pe ce stadion din lume mai vezi fluturi defilând printre ovaţii? 62.467 de suflete salută fluierul de start al elveţianului Bussaca.

United începe în forţă, Ronaldo catapultează o lovitură liberă respinsă în faţă de Valdes iar Park Ji-Sung reia incredibil peste poartă. Îi facem ţăndări? Nu. Pentru că, după 10 minute de forţă, United intră la vestiare. De unde nu mai iese decât după fluierul final, pentru a-şi clăti ochii cu Michel Platini care acordă medaliile şi trofeul unei echipe care a jucat singură. Şi care a câştigat meritat, întru delirul unor fani care vor face apoi, de bucurie, baie la propriu în Fontana di Trevi.

E greu de explicat ce înseamnă cu adevărat perfecţiunea, atunci când vine vorba de o finală Champions League. Sunt lucruri care trebuie simţite şi apoi aplaudate. Nu degeaba toată Europa fotbalistică tânjeşte după ascultarea live a imnului acestei competiţii, o adaptare a bucăţii Zadok the Priest din Coronation Anthems a lui Handel. Nu degeaba păleşte până şi interesul pentru echipele naţionale atunci când vine vorba de Champions. Aici există totul: spectacol, respect, bani, adulaţie, bucurie, culoare şi emoţie. Fiecare piesă din acest puzzle imens, pe care fiecare dintre voi l-au văzut la televizor, măcar în trecere, minunându-vă de amploarea unui fenomen până la urmă atât de simplu la origini, e aşezată la locul potrivit. Îmbinările sunt perfecte. De la zâmbetul unui copil îmbrăcat în tricou roşu, care declară în Piazza Spagna că cel mai bun fotbalist din lume e Ronaldo şi până la băiatul care poartă o tavă cu pahare pline de Heineken rece, spre desfătarea celui care urmează să intre pe stadion.

Roma înghite în noaptea-i fierbinte fericire şi amar deopotrivă. Olimpico îşi digeră ecourile cu graţie. Tot el camp es un clam / Som la gent blau-grana / Tant se val d’on venim / Si del sud o del nord / Are estem d’acord… O ultimă bere, în tricoul roşu, înainte de plecarea spre hotel. Un indian cu acelaşi model de tricou, mă strânge de braţ şi-mi şopteşte cu un zâmbet trist. “Nu-i aşa că la anul vom lua noi Cupa?”. Îi răspund din mers: “La anul, sau altădată. Bucuria e aceeaşi”. Reflectoarele se sting, încet. Fluturii de pe Olimpico îşi sting şi ei viaţa, fericiţi.

Am fost la “Stambul”, invitat de Carlsberg, să-l văd pe “nea Mircea” cum devine “ţiganul” favorit al Europei (Italia, ce metafore ai în tine!) după o victorie normală a Şahtiorului său în faţa muzicanţilor din Bremen. Probabil că oraşul în care fotbalul se mănâncă în chifle şi se bea în ceai tare la orice oră, şi-ar fi dorit alte echipe în finala ultimei Cupe UEFA. După ce au trăit acel Liverpool – Milan de poveste, turcii nu s-au entuziasmat la fel de tare pentru un Şahtior – Bremen mai degrabă banal. Străzile s-au colorat verde-oranj, fanii şi-au văzut de treabă iar tricourile şi fularele de conjuctură şi-au vândut lipsa de originalitate la preţuri de nimic. Suveniruri de-o zi pentru o finală la capătul căreia am văzut nemţoaice în lacrimi şi nemţi cu nervii la pământ după 90+30 minute în care s-au isterizat inutil. N-a fost o finală la care să simţi fotbalul ca fenomen. Dar a fost una la sfârşitul căreia steagul tricolor pe care Mircea Lucescu şi l-a pus pe umeri te făcea să te simţi solidar cu echipa de mineri a unui miliardar blond, cu cărare bine pieptănată.

Trei zile de Istanbul nu-ţi trezesc simţurile poetice dar ţi le adâncesc pe cele meditative. O plimbare cu vaporaşul pe Bosfor e ca o trecere prin fundalul unui film de acţiune. Palatele somptuoase de pe maluri, vilele de milioane care-şi lâncezesc ferestrele către apa tulbure, podul leit Brooklyn Bridge, pe sub care dacă îţi pui o dorinţă când treci, ea se va împlini, trecerea euro-asiatică în privelişti de cartiere-stup care stau să se prăvălească peste kebabul de miel pe care-l savurezi în farfurii mari, asortat la ardei iuţi şi vin alb care pofteşte la şpriţ – toate, piese dintr-un puzzle care nu-ţi lasă dreptul la tihnă. Oraşul îşi seacă şi el energiile cu turişti din toate părţile, de la indieni cu punct în frunte la chinezi cu mâinile înţesate de aparate foto (aţi remarcat ce serioşi stau chinezii la poze?), de la români care-şi transpiră manelismele prin bazar la italieni ce par rătăciţi într-o lume de neînţeles. Sfânta Sofia, cu sobrietatea, gigantismul şi generozitatea pe care i-o dau cei 1500 de ani de istorie îi primeşte pe toţi, aruncându-i apoi spre palatul Topkapî, simbolul Imperiului Otoman, punct de echilibru între Cornul de Aur şi Marea Marmara, în care diamantele, săbiile bătute în pietre preţioase şi aurul indecent provenit din birurile sultanilor lacomi nasc invidii cu rădăcini în veacurile trecute. În apropiere, Moscheea Albastră (prea puţină faianţă bleu pentru o asemenea denumire), îşi întinde spre nori minaretele aflate parcă în căutare de ageamii buni de tras  în ţepe dar care, în acelaşi timp, şochează simţurile olfactive cu mirosul de picioare impregnat de atâţia ani în mochetele din interior. În fine, bazarul, marele bazar, cu ale lui negocieri interminabile, sport naţional din care turcii doar îţi dau impresia că ieşi învingător, ca o caracatiţă cu fesurile colorate întinse într-un “a la turca bre” de toată splendoarea.

În orice oraş ajungi îţi pui la un moment dat întrebarea dacă ai vrea, mai devreme sau mai târziu, să locuieşti în el. Dacă ţi-ai petrece ani din viaţă prin parcurile, pe asfaltul sau printre statuile lui. Dacă ai fi fericit să-i respiri aerul, să-i auzi copiii plîngând, să-i simţi zbaterea de 12 la prânz şi gemetele de 12 noaptea. Probabil că Istanbul nu este un asemenea oraş. Trezirea în cânt de muezin sau traficul dement, extremizat prin blocaje rutiere care nu-ţi pun doar nervii la-ncercare ci şi existenţa, nu sunt elemente care să facă oraşul dezirabil pentru un trai cotidian. Dar farmecul ce răzbate atât din istoria mândră cât şi din prezentu-i eliberat în mare parte de închistările lumii arabe (trăiască Ataturk!), la care se adaugă extraordinara charismă a turcilor – popor primitor şi săritor – aproape că te vor obliga să revii cu plăcere printre “arakadaşi” şi baclavalele lor.

[nggallery id=54]

Vântul călduţ răvăşeşte penele pălăriilor fistichii. Doamnele îşi scutură cu graţie rochiile roz. Domnii îşi aranjează discret cutele sacourilor sclipitoare. În zonele V.I.P. se râde mult, se vorbeşte tare, se mănâncă sandvişuri cu somon şi se bea whisky de calitate. În tribune, lumea se agită. Pe o scenă improvizată, câteva dansatoare frumoase, îmbrăcate sclipitor, prestează graţios pe melodia „It’s raining men”. Gazonul verde tremură în aşteptarea copitelor care-l vor sfredeli întreaga zi.

Speakerul anunţă startul primei curse. Oamenii se înghesuie şi mai tare la ghişeurile de pariuri. Pe capetele favoriţilor curg ranzii sud-africani. Pocket Power, Great Rhythm, Dancer’s Daughter? Sau poate Mother Russia? Cine va fi marele câştigător al acestui an? La Kenilworth, lângă Cape Town, e pe cale să înceapă cel mai mare eveniment monden al anului. J&B Met nu e doar o cursă de cai. E o stare de spirit a oraşului, pe care lumea bună din cea mai cosmopolită urbe a Africii de Sud aşteaptă un an întreg pentru a o trăi la cote maxime. Şi J&B Met mai reprezintă ceva: cel mai potrivit prilej pentru a începe o petrecere. Cea mai tare petrecere!
În 1749, Giacomo Justerini, un italian din Bologna, a făcut o călătorie la Londra pentru a o aplauda şi în special curta pe celebra cântăreaţă de operă Margherita Bellino. Fascinat de ceţoasa capitală britanică, şi totodată refuzat de frumoasa divă, Justerini a decis să mai rămână o vreme pe meleagurile Tamisei şi a înfiinţat, împreună cu George Johnson, partenerul său, un magazin de vinuri în Pall Mall. În timp, Johnson & Justerini su devenit principalii furnizori de vinuri ai regelui George al III-lea. În 1779, în ziarul The Morning Post apare prima reclamă pe print din istorie, în care  Johnson & Justerini făceau referire la vinurile lor dar şi la Usquebaugh, numele original al whisky-ului. 52 de ani mai târziu, un anume Alfred Brooks cumpără afacerea şi redenumeşte compania Justerini & Brooks. Astfel aveau să se pună bazele celebrei mărci de whisky J&B.
Începând cu anii ’30, J&B a devenit o băutură de mare succes atât în America abia ieşită de sub “deşertul” prohibiţiei cât şi în Europa. 42 de whisky-uri reunite într-o combinaţie subtilă şi complexă, rafinată de aromele fructate oferite de licorile din gama Speyside Malt – acestea sunt ingredientele prin care J&B a fost, încă de la naştere, un party starter perfect.

O CURSĂ DE MILIOANE

Începând cu anul 1976, J&B s-a asociat cu evenimentul care avea să devină, de-a lungul celor 32 de ani scurşi, cea mai mare petrecere outdoor din Africa de Sud: The Met. Cursele de cai de la Kenilworth au captat an de an atenţia lumii mondene sud-africane. Animat de un nou concept, răzbătut din vioiciunea scotch-ului scoţian, şi anume “Glitz and Glam”, J&B Met-ul din 2009 a fost declarat de mass-media locală drept cel mai tare eveiment care a avut loc vreodată la Kenilworth. 40.000 de oameni, între care 5000 de invitaţi speciali, au creat o atmosferă de spectacol de-a lungul unei zile călduroase.
În fapt, întreaga arenă a fost colorată de tema acestei uriaşe petreceri, transformându-se într-un imens catwalk pe care au defilat cele mai neaşteptate, sclipitoare, elegante şi bizare creaţii. A existat şi o competiţie, al cărui mare premiu era un sejur de o săptămână în Mauritius, plus vouchere pentru bijuterii în valoare de 10.000 de ranzi: “Cea mai bine îmbrăcată persoană”. Creatorii de modă au avut de lucru la greu pentru vedetele care au luat cu asalt locul evenimentului. Însuşi vice-primarul Grant Haskin a fost nevoit să declare presei că a apelat la croitorul său personal din Turcia pentru costumul pe care l-a purtat. E adevărat, unul gri, extrem de elegant, care aproape că făcea notă distinctă pe lângă paietele din sacourile domnilor cu pălării, asortate la pantaloni scurţi şi mulaţi şi la ciocate impecabil şlefuite. Dacă e să fie fashion, să fie până la capăt!

Arena de la Kenilworth a fost inundată de steaguri şi bannere J&B. Petrecerea a început la prânz şi s-a sfârşit la miezul nopţii, după nu mai puţin de 8 curse de cai în timpul cărora s-au consumat tone de mâncare şi băutură şi s-au pariat milioane de ranzi. Pentru prima oară în istoria evenimentului, un cal a câştigat trei curse. Fericiţii care au pariat pe Pocket Power su stat minute bune să-şi numere câştigurile, la final. Mirror Ball, celebra sferă sclipitoare care a marcat muzica disco a anilor ’70, a fost laitmotivul petrecerii. Ce putea fi mai… „glitz”? Şi mai „glam”?

LIFESTYLE SUD-AFRICAN

Cape Town e un oraş imens. Capitala legislativă a Africii de Sud aglomera, în 2007, nu mai puţin de 3,5 milioane de locuitori. O simplă plimbare prin jurul oraşului deasupra căruia Table Mountain tronează ca un zeu tăios cioplit în stâncă, trezeşte întrebarea unde începe şi unde se termină urbea? Fiindcă pare nemărginită. Locuinţele de tip favelă de pe marginea autostradei din drumul spre aeroport te lasă înmărmurit: e imposbil ca cineva să trăiască aşa, în secolul 21. Dar cinci minute mai târziu, centrul oraşului, apoi zona portuară Victoria & Albert Waterfront, ca şi plajele ce se înlănţuie superb ca nişte „charlizetheroane” îmbietoare, fac din Cape Town o copie exotică a Rivierei franceze.

Mai mult decât atât, Cape Town este un oraş extrem de viu, în care oamenii ştiu să se distreze la cele mai înalte cote. Metropola e plină de cluburi elegante, care mai de care mai trendy, în care lumea se înghesuie afişând o poftă de viaţă de invidiat. Mult mai sigur ca alte oraşe sud-africane, precum Johannesburg sau Durban, Cape Town e un loc în care verbul “a petrece” se conjugă în doar câteva minute la prezentul a zeci de mii de oameni. Un party se poate încinge imediat pe o stradă care se închide şi în capătul căreia se pune o scenă de pe care să se producă cei mai tari DJ-i ai ţării (ai auzit de Lady Lea, DJ Monde sau DJ Fresh? ar trebui!). Sute de party-guys vor crea o atmosferă electrică, amplificată, eventual, de paharele de J&B, un scotch perfect pentru tot felul de mixuri care să-i desăvârşească subtilu-i caracter.

HAPPY HIPPOS!

Dealtfel, în Africa de Sud până şi fiarele par să petreacă. O vizită la Capul Bunei Speranţe sau la Cape Horn, te pune faţă în faţă cu unele ditre cele mai drăgălaşe creaturi ale ţării: babuinii. “Babuinii sunt periculoşi Nu le oferiţi hrană!”. E un mesaj pe care îl vezi scris pe marginea drumului înainte de a da cu ochii de maimuţele obraznice care patrulează fără jenă pe marginea drumului, neezitând să ceară de mâncare sau chiar să se caţere în autoturismele ai căror pasageri au făcut greşeala să lase geamurile deschise. Atunci când nu se scarpină unul pe altul sau când nu au curiozitatea de a face o fotografie cu aparatul tău de turist, babuinii sunt nişte petrecăreţi perfecţi. La fel stau lucrurile şi cu pinguinii de la plaja Boulders. Aceşi jackass-i parcă decupaţi din filmul de animaţie Madagascar vin să facă plajă pe stâncile scăldate de Oceanul Atlantic, nepărând a le păsa de ameninţările focilor, mari amatoare de carne proaspătă de Mumble. Ceva mai la nord, în savană, hipopotamii petrec şi ei, la un loc cu struţii, bivolii kudu, rinocerii, antilopele, girafele, leii timizi sau elefanţii care, în mod surprinzător, îşi pot arăta oricând pornirile gay – asta dacă nu au în preajmă (a se citi rezervaţie) măcar una bucată elefănţică dornică de o petrecere erotică.

Iar dacă ţii neapărat ca petrecerea să cuprindă şi un moment ceva mai burghez, te poţi opri pentru o degustare de vinuri la marginea uneia dintre vastele vii sud-africane – Constantia sau Stellenbosch. În Groot Constantia, de pildă, un Gouvernours Chardonnay, un Chiraz din 2006 sau un rosé Blanc de Noir îţi vor încânta papilele gustative şi te vor pregăti pentru o nouă noapte fierbinte şi albă, în care muzica bună şi băutura fină te vor purta pe culmile distracţiei.

FERMA DE FLUTURI ŞI ALTE MINUNĂŢII

Dincolo de palpitanta viaţă de noapte pe care ţi-o oferă Patongul, există multe alte lucruri de făcut şi văzut în Phuket. Două dintre excursiile cele mai populare ţintesc insule. Phi Phi Island, situată la 40 de kilometri sud-est e recunoscută pentru oferta fabuloasă făcută pasionaţilor de snorkeling. Pe de altă parte, James Bond Island (nord-est), botezată astfel după faptul că unul dintre filmele celebrei serii – The Man With A Golden Gun (1974) – a fost „tras” acolo, e situată într-un decor de vis. O plimbare cu canoea prin peşterile de lângă Hong Island poate fi un bonus extraordinar.

Dacă nu vrei însă să te aventurezi într-un periplu maritim, poţi alege să închiriezi un taxi pentru întreaga zi şi să te plimbi pe insulă. Taxiurile se închiriază ca şi fetele. Pentru opt ore, dacă negociezi bine, poţi plăti mai puţin de 50 de dolari. Sumă care oricum e foarte mare pentru şofer, având în vedere că, naiba ştie de ce, un litru de benzină în Phuket e doar 70 de cenţi americani! Taximetriştii sunt foarte amabili şi te aşteaptă oriunde te duci. Trebuie doar să le dai traseul. Dacă ai noroc, cu unii poţi face şi conversaţie, în limita a 30 de cuvinte în engleză (spre deosebire de 20, cât e media generală a cunoştinţelor limbii lui Shakespeare printre siamezi). Am avut senzaţia că taximetriştii chiar primesc mici bonusuri dacă aduc turiştii la puncte de interes. Într-o zi, în timpul periplului la diverse obiective, m-am trezit abandonat brusc de taximetristul meu la o fabrică de pietre preţioase! „Ten minutes, coffee!”, a spus şi a demarat în trombă. O tanti frumos îmbrăcată m-a condus în interior şi m-am regăsit imediat într-o făbricuţă de manufactură a pietrelor preţioase, de la safire şi rubine la diamante. Apoi, tanti, căreia i s-a alăturat un domn la costum, m-a condus într-o hală imensă în care se comercializau giuvaerurile lucrate de muncitori. Raiul pe pământ! Bani să ai!

Un traseu de-a lungul insulei trebuie să includă câteva puncte esenţiale. De pildă, ferma de fluturi de lângă oraşul Phuket. Cu alte cuvinte, un imens Fluturariu şi Insectariu în care la început afli despre toate drăciile de gândaci care populează Thailanda, apoi iei cunoştinţă despre viaţa fluturilor. În Thailanda, fluturii sunt mulţi şi minunaţi. Şi lumea îi iubeşte. 40 de specii de fluturi îţi trec prin faţa ochilor, într-o spectaculoasă grădină tropicală. Într-un loc special amenajat, poţi intra pentru a lua contact direct cu ei. Sunt atât de prietenoşi încât se aşează pe tine şi aproape îţi cer din mâncarea pe care ar trebui să ai inspiraţia să o iei la intrare.

Ferma de fluturi din Phuket:

Vechiul oraş Phuket nu e  spectaculos dar oferă o lecţie despre cum trăiesc locuitorii insulei. Case ciudate, construite din cărămizi incredibil de subţiri, cu igrasia care se târăşte lacomă de-a lungul pereţilor. Nu ai sentimentul mizeriei, dar nici al celui mai curat loc din lume. Există, totuşi, o decenţă acceptabilă care face ca oraşul Phuket să-şi exercite fără probleme patronatul asupra insulei. Aici vezi cum trăiesc zi de zi oamenii care seara se îndreaptă spre locurile de pierzanie din Patong sau de aiurea, unde pun umărul la ridicarea turismului thailandez.

[nggallery id=48]

Mai la sud de Phuket drumul te duce către Aquarium & Marine Centre. Acvariul e destul de mic, cu toate că găzduieşte câteva specii interesante de peşti exotici. Lângă el însă, un muzeu marin în aer liber întregeşte peisajul întrucâtva „tsunamic”. Într-un bazin imens, broaşte ţestoase de diferite mărimi, de la cele mai mici la unele de aproape un metru, înviorează atmosfera. Există şi un centru de cercetare a vieţii marine precum şi o zonă de prezentare a vieţuitoarelor acvatice pe cale de dispariţie.

Acvariul din Phuket:

Urci apoi peninsula dintre golfurile Phuket şi Chalong, pentru a ajunge la Wat Chalong, cel mai important dintre cele 29 de temple budiste din Phuket. Templul este un omagiu adus unor venerabili călugări budişti, Chuang şi Chaem, care prin cunoştinţele lor legate de medicina naturistă au ajutat răniţii unei rebeliuni din anul 1876. Locul este, în fapt, o adunătură de mai multe temple. Fără a jigni pe cineva, senzaţia e mai degrabă de kitsch. Templele viu colorate, geamuri de termopan, ornamentele zurlii, desenele naive, poleiala aurită a statuilor… Interesant este modul prin care budiştii cheamă la rugăciune: ei nu trag clopotele ci bubuie artificii într-un fel de cuptor. Înainte de intrarea în templu trebuie să te descalţi iar una dintre reguli este că femeile nu au voie să atingă călugării. Pe care, de asemenea, nu ai voie să-i fotografiezi, în special în timp ce se află în exerciţiul funcţiunii.

[nggallery id=46]

Nu departe de Wat Chalong, pe dealurile Nakkerd, se află imensa statuie a lui Buddha. Cu zece ani în urmă, un grup de prieteni care mergeau prin pădurile dintre Chalong şi Kata, au dat de un loc care oferea o privelişte magnifică asupra ambelor părţi ale insulei:  plaja Kata Noi (una dintre cele mai frumoase din Phuket) şi Marea Andaman. Ei s-au gândit că acesta ar fi un loc perfect pentru un viewpoint din care turiştii să privească apusul soarelui, aşa cum o fac din Promthep Cape – cel mai sudic punct al insulei. Ideea, discutată din ce în ce mai mult, avea să evolueze în timp, transformându-se într-un proiect ambiţios: o statuie uriaşă care să-l reprezinte pe Buddha şi care să devină un loc de pelerinaj pentru budişti din întreaga lume. Extrem de greu de pus în practică, datorită faptului că trebuia săpat în munte şi trasat un drum printr-o pădure tropicală virgină, proiectul a depăşit în cele din urmă faza hârtiei şi construcţia a început, finanţarea fiind realizată exclusiv din donaţii. Ea nu este încă gata, dar statuia a fost ridicată şi urmează să fie cât de curând terminată. Mai exact, placată cu acel auriu caracteristic religiei. Şi, într-adevăr, priveliştea este fabuloasă. În plus, Big Buddha se vede din multe colţuri ale sudului insulei, ca un garant al celor patru adevăruri nobile care se desprind din învăţătura budistă.

Big Buddha şi Wat Chalong:

PEŞTE PE SĂTURATE

După „purificarea” budistă ţi se face automat foame. Şi nu există loc mai bun unde să iei masa decât la ţiganii pescari din zona Rawai Beach. De-a lungul acestei plaje se întind numeroase taverne care la intrare expun cu generozitate tot ceea ce-ţi poţi dori în materie de peşte şi fructe de mare. Îţi alegi delicatesele direct din coşuri şi masa e pregătită fără farafastâcuri pe un grătar, la vedere. Salată de crabi, frigărui de baracudă, homar, stridii cu condimente locale, peşti pe alese, ale căror nume e greu să le reţii, caracatiţă, creveţi uriaşi (tiger prawns) şi aşa mai departe – un festin marin care-ţi lasă stomacul într-o admiraţie năucă. Cu greu să găseşti undeva un loc atât de minunat în care să-ţi satisfaci fanteziile culinare legate de creaturile adâncurilor. Oricum, în general vorbind, bucătăria thailandeză e delicioasă. Unii o pot găsi prea picantă, însă e un chilli-friendly, atâta vreme cât nu te aventurezi prea tare. Fructe de mare cât cuprinde, tăiţei (noodles) preparaţi în toate felurile, supe ciudate (unele cu lapte de nucă de cocos), legume din belşug – peste toate multă bere, Singha, Chang sau Tiger, de preferinţă prima.

Fish dinner in Rawai:

În fine, pentru a termina perfect o zi perfectă, trebuie să ajungi la Promthep Cape înainte de ora şase. Dacă ai noroc şi cerul e senin, vei avea parte de unul dintre cele mai frumoase apusuri de soare din lume. Pe drumul de reîntoarcere spre Patong treci pe lângă plaja Kata Noi, aşa cum spuneam, o bijuterie a ţărmurilor Phuketului. Apa turcoaz, nisipul fin dar şi staţiunea Kata Beach Resort, mult mai elegantă decât Patong, îţi vor deschide o altă pespectivă asupra posibilităţilor acestei insule superbe.

[nggallery id=47]

Toyota lui Mr. Porn a devenit un punct negru pe şoseaua şi-aşa destul de aglomerată a Patongului. Seara se lasă brusc peste Phuket. Pe Bangala Road începe în curând show-ul. Poate că Phuketul e un loc prea turistic. Prea comercial. Un colţ de Thailandă invadat de aburii alcoolicilor britanici sau de bliţurile occidentalilor fermecaţi de savoarea insulei. Poate că Phuketul nu e Thailanda 100%. Dar este 200% a tot ceea ce poate oferi Thailanda pentru ca ţara să poată respira. Un loc al distracţiei, al reveriei şi al zâmbetului permanent. Un loc în care să ajungi, măcar o dată-n viaţă.

[nggallery id=49]

Phuket, plămânul thailandez (2)

Phuket, plămânul thailandez (1)