Cifra 12 simbolizează un lucru complet, o unitate perfectă și armonioasă. În civilizațiile antice, precum cea orientală sau iudaică, 12 corespunde plenitudinii și integralității unui lucru. În 12 ani, am reușit, împreună cu tine, să facem un FHM armonios, elegant, complet. Nu ne lăudăm singuri, ci stoarcem esențialul din sutele de mesaje pe care le-am primit de-a lungul timpului de la cele 2-3 generații de cititori care ne-au cumpărat lună de lună pentru a fi funny, sexy și useful. Pentru a fi FHM, alături de noi, dându-ne încrederea că, după 12 ani vom putea spune ceea ce citești acum.

După 12 ani, echipa FHM se înclină cu respect în fața sutelor de mii de FHM guys care i-au trecut pragul. Și, cu bucuria unui lucru complet în spate, îți urează un 20..12 perfect pentru un nou început!

Acesta este mesajul meu pentru toți prietenii FHM care, de-a lungul timpului, au cumpărat această minunată revistă. Care este de șase ani și jumătate pe locul 1 în topul revistelor pentru bărbați din România.  12. Complet. Next. Ne revedem în curând.

Fotografia e trimisa de unul dintre fanii FHM, acum 4 ani.

Cred că Elveția e ultima pe lista țărilor europene în care mi-aș face concediile. Sigur, poate că e prima în care mi-aș boteza copiii sau mi-aș citi ziarul în dimineața în care împlinesc 60 de ani, dar mi se pare foarte limpede că acestui țări neutre, cu popor născut neclar din îngemănarea altor trei popoare, îi lipsește ceva-ul primordial, deși are din belșug și vaci mov și orologii care dau întotdeauna ora exactă și brânză topită în ceaun căreia i-au spus fondue și, mai ales, un salon auto care se ține la început de martie și despre care, oameni mai dotați la roți și mai umblați pe la expoziții cu animale dintr-astea motorizate, spun că ar fi cel mai bun. Adică cel mai bine organizat.

Ideea cam asta ar fi: prezența mea la Salonul Auto, despre care nu voi relata ca o Ciuhulească ce transmite de pe bancheta din spate a vreunui SUV (deh, picioarele…) sau ca un am&s-ist cu spirit nemțesc, tobă de cai putere și cilindree. Nu mai fusesem la un salon auto (SIAB-ul nu se pune) dar, ca unul care nu se omoară după mașini, considerându-le fiare de deplasat dintr-o parte într-alta, de preferat să arate decent, l-am abordat relaxat și cu zoom-ul pregătit să fie îndreptat mai degrabă către exemplarele pe care expozanții le așează lângă propriile produse, întru rezolvarea pe cale amiabilă a conceptului femeie-mașină, alăturare născătoare de bancuri misogine pentru unii și imagini sexy pentru alții (mai cu minte).

După două zile de mărșăluit într-un spațiu compact, plin de tot soiul de arătări science-fiction, majoritatea bune de băgat în priză (fiindcă ăsta e viitorul) am sfârșit prin a fi brusc interesat de modelele ce vor intra în producția de serie la Renault, de conceptele Mazda și de combustibilii alternativi pe care-i au în creieri cei de la Mercedes. Probabil că, după două zile în mijlocul unor babuini ți se face fundul roșu. După 48 de ore printre eschimoși începi să te pupi cu nasul. E un microb care te prinde. E drept, te lasă la fel de repede, însă, pe loc, rămâi cu gura căscată și declanșezi aparatul foto ca nebunul, încercând să prinzi unghiuri compleze și detalii clare pentru… arhiva personală a unui alter-ego care și-a ratat cariera neacordând atenție sporită revistelor auto.

Una peste alta, Geneva e salvată de propriul ei salon. Nu găsești în tot orașul ăsta plictisitor viață și culoare așa cum găsești la Palexpo, locul unde, în fiecare an, între 3 și 13 martie, mașinile din lumea-ntreagă transpun visuri în realități, aducându-ți viitorul în buzunar. E ca și cum respiri într-o expoziție de dinozauri ai viitorului, gândindu-te, în timp ce treci pe lângă ei, că acum o sutăcincizeci de ani, patru roți însemnau cu adevărat ceva doar pentru căruțele poștalioanelor.

Am întâlnit-o pe Mădălina o singură dată, cu ocazia unui pictorial pe care l-a făcut pentru FHM în toamna anului 2001. I-am luat atunci un interviu pe care ea însăși avea să-l descrie apoi ca fiind cel mai bun interviu care s-a publicat vreodată cu ea. Era într-o perioadă în care relația ei cu compozitorul Șerban Georgescu părea să scârțâie. Dar Mădălina deborda de optimism și de o poftă de viață care te molipsea. Vroia să cânte, să compună, era fericită că are mulți, incredibil de mulți fani. Păstra o umbră discretă atunci când vorbea despre copilul pe care și-l dorea dar care întârzia să vină, parcă înadins pentru a-i zdruncina relația. Știam că asta e marea problemă a vieții ei. De ani buni, în fiecare toamnă mergeam în Valea Călugărească de unde cumpăram vin, tradiție păstrată de la tata , din curtea lui Tase Manole, unchiul Mădălinei. Cel mai bun vin roșu pe care l-am băut vreodată. Iar Tase, om hâtru și cu știință de struguri, povestea deseori despre dorința ei de a avea copii.

Dispariția Mădălinei Manole, în chiar ziua în care împlinea 43 de ani, e un trăznet care lasă în urmă nu doar lacrimi ci mai ales amintirea unei artiste pentru care viața a fost, mai ales, iubire. Dumnezeu s-o odihnească.

Mai jos, interviul publicat în FHM, octombrie 2001.

Ea a avut curaj!

Pe Mădălina Manole n-aţi mai văzut-o niciodată într-o ipostază atât de sexy. Ea, împreună cu FHM, consideră însă că acum a venit momentul să o cunoaşteţi şi aşa. Şi, veţi fi de acord, nici nu putea exista un moment mai potrivit!

Text: Eduard Ţone

Foto: Ionuţ Staicu

Aşa cum recunoaşte şi ea însăşi, Mădălina este exact genul de persoană pe care o vedeţi pe scenă. Am încercat zadarnic să o încadrez într-un tipar, fie el şi muzical. Mi-am dat seama că nu poate fi asociată cu clasica… #muzică uşoară# românească, dar nici cu stereotipul dance al zilelor noastre. Mădălina este genul de vedetă care a ştiut să-şi ridice cariera într-un mod atât de corect şi cuceritor încât nu i se poate reproşa nimic. Are succes, melodiile ei sunt fredonate de copii, bărbaţi în toată firea sau bătrânei morocănoşi iar cârcotaşii care spun despre ea… #Eh, Mădălina…# descoperă imediat că pot fi cuceriţi de farmecul celei căreia i se spune #fata cu părul de foc#.

¤ Eşti o artistă prinsă, într-un fel, între generaţiile muzicale. Ai debutat în 1988 când se cânta cu totul altceva decât se cântă azi…

Astăzi mă amuz când mă uit la primele mele apariţii TV sau când ascult primele înregistrări. Altele erau vremurile. Dacă mă întrebi acum care este melodia mea preferată din cele 7 albume editate, cu siguranţă că nu voi alege una din primele două ci, de pildă, Tu n-ai avut curaj, de pe ultimul. Aşa şi trebuie să fie. Trebuie să ţii pasul cu ce se întâmplă în jurul tău iar eu am încercat asta cu fiecare album. E o chestie de respect: faţă de tine şi faţă de fanii tăi. În plus, posibilităţile tehnice – studioul de înregistrări – sunt altele şi artistul trebuie să lucreze cu cele mai bune. Eu aşa am făcut. Şi atunci şi acum.

¤ În ce stil te-ai încadra?

Cred că tot în stilul pop. Dar melodiile diferă, unele spre pop-rock… Echipa noastră – soţul meu, Şerban, şi textiera Roxana Popescu – a încercat mereu ca pe fiecare album să existe măcar o melodie nouă pe care să se regăsească multă lume. Publicul meu e foarte larg; şi ca vârstă şi ca pătură socială. Indiferent dacă intru în căminul cultural de nu ştiu unde, în Mariott sau pe stadion. Fraza e aceeaşi: #A venit Mădălina noastră!#.

¤ A existat vreun loc unde ai simţit că nu eşti primită bine?

Nu, nicăieri! Dar am un moment mai diferit de care îmi amintesc cu plăcere. Eram acum câteva luni la Premiile Industriei Muzicale româneşti, unde erau reprezentate absolut toate genurile muzicale, fiecare cu publicul lui. Eu trebuia să cânt şi în momentul în care am ieşit pe scenă am auzit clar dinspre fanii BUG Mafia un cor de fluierături. Nu mi-a picat bine, recunosc. Dar asta mi-a dat putere. Şi, cum cântam live, am interpretat piesa Tu n-ai avut curaj atât de bine încât la final m-au aplaudat absolut toţi. A fost o reacţie incredibilă. M-au acceptat imediat.

¤ E o poveste interesantă cu melodia Tu n-ai avut curaj. Are vreo legătură cu realitatea?

Nu. S-au făcut multe speculaţii pe tema asta. Multe dintre textele melodiilor mele au legătură cu realitatea. Ei îi spun Roxanei ce doresc să spun într-o melodie şi ea se adaptează. Multe sunt stări pe care le-am trăit. Nu şi în cazul ăsta, însă. A fost ideea ei. Mulţi, din dorinţa de a scrie şi a găsi ceva spectaculos, au încercat să sugereze că eu m-aş gândi la nu ştiu cine… Prostii!

¤ E o piesă pentru publicul feminin…

Categoric. Multe m-au sunat după ce au auzit-o şi mi-au spus că le-a mers la inimă. Chiar şi cele mai bune prietene mi-au mărturisit că s-au regăsit în piesa asta.

¤ Ai avut probleme cu fanii, la modul agresiv?

Am avut multe probleme cu fanii. Unele mai delicate, altele mai speciale. Cea mai gravă a fost cu unul de la Iaşi, un om în toată puterea cuvântului, care mi-a creat mari probleme. Venea la fiecare concert de-al meu, îmi aducea flori… La un moment dat a sărit calul. Acum două veri, în timp ce eu eram în turneu pe Litoral, a aflat numărul de telefon al părinţilor mei, care stau în Ploieşti, i-a sunat şi le-a spus să-mi transmită că în ziua de Sfânta Marie eu o să fiu omorâtă. Că s-au strâns bani de la mulţi oameni pentru chestia asta. Îţi dai seama ce a urmat… Încet-încet nebunia asta intră în tine. A trebuit să umblu cu bodyguard până şi în apă. A fost extrem de stresant, la spectacole şi peste tot. După aceea am vorbit cu tipul şi mi-a spus că totul a fost doar o viziune de-a lui, că visase asta. M-au lăsat nervii.

O poveste drăguţă a fost cu un alt fan din Iaşi, un băiat care în timpul liceului făcuse o obsesie pentru mine. La un moment dat el dorea să meargă la Şcoala militară de la Sibiu. Am primit un telefon de la mama lui, care plângea, era disperată şi-mi spunea că el avea corigenţe la toate materiile. Îi era mintea numai la mine, imprima pe video toate apariţiile mele. Săraca femeie mă implora să vorbesc cu el. L-am sunat şi i-am explicat cu multă diplomaţie, fără să-l rănesc sau să fiu dură, că am pretenţii de la el şi că trebuie să-şi termine liceul şi că vreau să mă mândresc cu el. A înţeles, a intrat unde vroia, azi e căsătorit şi mă mai sună din când în când să mă întrebe ce mai fac.

¤ Ai avut vreun moment în carieră în care ai simţit că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui?

Nu. Am avut momente foarte scurte în care simţeam că bat pasul pe loc. Dar atât. Tot timpul am fost ca un avion cu motoarele în plin.

¤ Nu te-a tentat niciodată să faci altceva decât muzică? Să prezinţi emisiuni TV sau să faci teatru, de pildă…

Ba da. Teatru nu, fiindcă nu am o fire teatrală, nu pot juca niciodată teatru, dar să prezint o emisiune de televiziune aş vrea. Şi cât sunt încă în #putere# n-o să renunţ la ideea asta. În faţa camerelor de vederi trebuie să fii extrem de naturală: uită-te la Rafaela Carra, de exemplu. Eu zic că am această naturaleţe, deprinsă în atâţia ani. Nu m-am gândit cam ce fel de emisiune aş vrea să fac, dar în tot cazul una care să atingă coarda sensibilă a publicului.

¤ Ceva de genul #Sex cu… Mădălina#?

În nici un caz n-aş putea să prezint o emisiune dintr-asta! (râde) Există însă un lucru pe care l-am iubit foarte mult şi la care am renunţat pentru muzică. E vorba de meseria pe care am avut-o şi am practicat-o 4 ani la aeroportul Otopeni, una dintre cele mai frumoase meserii din lume. Eram controlor de trafix auxiliar şi, probabil, dacă rămâneam acolo aş fi ajuns controlor de trafic plin. Să dirijezi un avion care zboară la peste 10.000 de metri e fantastic. Eu furnizam informaţii despre fiecare zbor, ofeream date, planuri de zbor… Mi-a plăcut enorm, am învăţat mult pentru asta, am făcut şi un curs special pentru a-mi lua licenţa pe care o păstrez şi acum. E semnată de generalul Puiu. După doi ani de muzică am fost la un pas de a mă reîntoarce la Otopeni.

¤ Dar ai rămas la muzică…

Da. Şi recunosc că-mi place să trăiesc din muzică iar tot ceea ce am făcut, inclusiv casa în care stau de un an şi ceva (până atunci am stat la bloc) şi pe care mi-am dorit-o foarte mult, am făcut din muzică: din vânzări şi concerte. Iar surpriza pe care o pregătesc fanilor mei este că voi scoate un album cu muzica mea. Compusă de mine. O reîntoarcere la prima mea dragoste, folkul. Adaptat vremurilor, desigur…

¤ Ce fel de imagine ai încercat să-ţi creezi?

Eu am vrut doar să fiu percepută exact aşa cum sunt. Imaginea creată nu e diferită de omul care sunt în viaţa de zi cu zi. Şi cred că din cauza asta sunt şi foarte iubită.

¤ Între o imagine sexy şi una cuminte pe care ai alege-o?

Poţi să fii sexy şi cuminte în acelaşi timp. Nu-mi plac oamenii ostentativi şi, implicit, să fii sexy cu ostentaţie. Poţi să fii sexy chemând omul spre tine, nu scoţându-i ochii cu senzualitatea ta.

¤ Ai făcut o şedinţă foto sexy pentru FHM. Cum te-ai simţit?

Am făcut pentru prima dată o asemenea şedinţă şi am făcut-o acum pentru că acum m-am simţit pregătită să o fac. E un lucru pe care l-am făcut cu mare plăcere din două motive: pentru că a fost vorba de FHM şi pentru că a fost prima oară când am arătat-o pe Mădălina Manole ca pe o femeie matură şi pregătită pentru aşa ceva. Dacă mi-aţi fi cerut lucrul ăsta acum doi ani aş fi amânat sau aş fi pozat mai îmbrăcată. Nu mă tem de reacţii, de-abia le aştept şi sunt convinsă că ele vor fi bune.

¤ Ai discutat cu Şerban despre fotografii?

Sigur. I-am arătat câteva polaroide dar fotografiile din revistă vor fi o surpriză. E foarte curios, a zis că de-abia aşteaptă să le vadă.

¤ Crezi că presa te tratează corect? Care a fost cea mai mare aberaţie pe care ai citit-o despre tine?

Oooo, multe aberaţii. Dar cea mai mare a fost acum un an. Eram pe Litoral, aveam multe spectacole şi primeam tone de flori. Un cotidian a scris că Madălina Manole şi soţul ei vând florile la piaţă a doua zi după ce le primesc. Dincolo de tâmpenia şi minciuna ordinară pe care au scris-o, m-a durut că loveau într-unul din puţinele gesturi sublime care mai există azi: acela de a aduce flori unui artist. Altfel, au scris şi alte prostii. Viaţa mea a fost până acum şi sper să şi de-acum încolo, foarte liniştită, fără nimic senzaţional. Sunt căsătorită de ani de zile, lucrez cu soţul meu… Ei mi-au găsit amanţi. În fiecare vară. Am zis ca măcar să-mi găsească pe unii frumoşi dar ei mă cuplau cu te miri ce urâtanii… Mi-a fost greu la început dar acum privesc mai detaşat şi mai lucid totul. E o cruce pe care fiecare artist trebuie să o ducă. Şi am un motto preferat care mă ajută. Aparţine lui Dante, care spune că #iubirea mută stelele#.

¤ Există iubire perfectă?

Da, dar e marfă de contrabandă. Se găseşte extrem de rar. Eu zic că în lumea asta există pentru fiecare o pereche cu care ar putea forma un întreg perfect. Din păcate, foarte puţini au şansa să o găsească.

¤ Ce ar trebui să ştie bărbaţii din România despre tine şi nu ştiu?

Touche! Ca să scap mai uşor mă fofilez şi-ţi spun că ei ar trebui să ştie că nu pot să suport bărbaţii superiori care afişează cu ostentaţie superioritatea şi pe cei care mimează superioritatea. Spun asta fiindcă în ultima vreme mă lovesc mult de aceste situaţii în aşa-zisele cercuri de high-life ale Bucureştiului.

¤ Ce-ai fi făcut în viaţă dacă ai fi fost bărbat?

Dincolo de multele calităţi pe care ar fi trebuit să le am, aş fi fost mereu pe stand-by vizavi de femeia de lângă mine. Adică n-aş avea niciodată încredere totală în femei. Pentru că femeile dacă-şi propun ceva realizează. Toată nebunia e să nu ajungem să ne propunem asta! Suntem mai periculoase ca bărbaţii.

¤ Ce trebuie să poarte o femeie pentru a cuceri un bărbat?

Ciorapi de plasă. Îmi plac mie foarte mult în ultima vreme… (râde) Dar având în vedere statutul meu de soţie nu e cazul să aplic aceste #trucuri#. Asta chiar dacă, sigur, oricărei femei îi place să fie admirată sau dezbrăcată din priviri.

¤ Care sunt armele cu care o femeie cucereşte bărbatul pe care vrea să-l cucerească?

Sunt multe. Una dintre ele ar fi că ar trebui ca la întâlnirea #finală# să vină îmbrăcată în ceva… #dezbrăcabil#. În nici un caz în pantaloni, să zicem…

¤ Îţi mai aminteşti de prima ta dragoste?

Cum să nu? A fost imediat după liceu. L-am cunoscut în Gara de Nord. Eu tocmai veneam să mă angajez la aeroport iar el pur şi simplu trecea prin gară ca să scurteze drumul. Eram amândoi îmbrăcaţi în alb, era septembrie, am simţit că, după ce a trecut pe lângă mine a întors capul şi apoi, când m-am urcat în tren – plecam la Ploieşti şi tot amânam să urc fiindcă realizasem că s-a luat după mine – m-a rugat să cobor şi să discutăm un pic. A fost frumos, a fost ca-n filme.

¤ De câte ori pe zi se gândeşte o femeie la sex?

Păi… depinde de ce drumuri are în ziua respectivă. Uneori poate că nu se gândeşte deloc, alteori se poate gândi de cel puţin 3-4 ori. Oricum, cred că femeile se gândesc la sex mai mult ca bărbaţii!

¤ Ce pasiuni ai?

Îmi place să fac sport. Am făcut atletism la clubul Petrolul câţiva ani buni. Îmi place să mă mişc, fac în fiecare zi gimnastică, oricât de obosită aş fi. Îmi place să mă uit la sport, în special la fotbal. Când joacă naţionala e nebunie pe-aici, ştiu toţi vecinii. Sunt o microbistă înrăită. Altfel, n-am o echipă de club preferată. Din Ploieşti, prefer Astra…

¤ Ce persoană din lumea sportului ai cunoscut şi ţi-a plăcut?

Cornel Dinu, Cristian Gaţu (poate şi pentru că seamănă mult cu tata, e febleţea mea!) şi Cristian Ţopescu.

¤ Cum te distrezi cel mai bine?

Călătorind dar fără să am program de cântat. Îmi place să ies din Bucureşti şi să găsesc locuri mai puţin bătătorite. Îmi place să mă uit la lună şi la stele fără să ştiu ce oră e şi că se apropie concertul.

¤ În străinătate unde ţi-a plăcut cel mai mult?

La Montreal. Am şi o întâmplare simpatică de acolo, unde am întâlnit o fostă colegă de bancă din şcoală. Cu grupul lor am fost la un club unde cânta o trupă şi unde se făcea şi karaoke. La un moment dat prietenii m-au împins să cânt şi eu. Întâmplător era o piesă pe care o ştiam şi am cântat atât de bine încât solistul trupei a rămas cu gura căscată iar ceilalţi au început să urle de-a dreptul, de entuziasm.

¤ Mădălina, dacă ai putea să schimbi ceva la tine, ce-ai schimba?

Aş schimba jumătate din mine. Nu mă întreba însă pentru că nu-ţi spun care jumătate! Dar pot să-ţi spun că cel mai mulţumită sunt de gleznele mele…

10. Nu mânca. Vei dormi mai bine!

Din moment ce tot ai dat o mulţime de bani pe bilet, e pe undeva normal să vrei să beneficiezi de masa “gratuită” pe care ţi-o oferă stewardesa cu ochi albaştri şi zâmbet înţepenit. Dar dacă tot ceea ce-ţi doreşti e să ajungi cât mai repede la destinaţie, atunci mai bine dormi. Şi, pentru asta, sari peste masa din avion. Spune-i vecinului de scaun că nu doreşti să fii trezit şi cuibăreşte-te cât mai confortabil cu putinţă. Vei adormi cu siguranţă iar somnul cu burta goală e cel mai bun.

9. Ia-ţi un abonament de o zi la lounge

Îţi întârzie zborul? Ţi-ai pierdut bagajele? Ai de aşteptat câteva ore bune pentru un zbor de legătură? Cea mai bună idee e să-ţi cumperi un pass de o zi pentru clubul liniei aeriene cu care călătoreşti. Asta îţi va permite accesul în lounge, îţi va oferi un fotoliu confortabil, eventual lângă o priză în care să-ţi înfigi laptopul. Ca să nu mai amintesc de faptul că aici vei întâlni cei mai prietenoşi oameni din aeroport, gata să te servească la cel mai mic gest. Vei sta departe de agitaţie şi vei avea şansa să mănânci bine. E drept… costă!

8.Ai bagaje multe? Trimite-le înainte!

Dacă biletele de avion se ieftinesc din ce în ce mai mult, parşivele companii aeriene scumpesc pe măsură transportul bagajelor. În plus, cei de prin aeroporturi, care se ocupă cu manipularea lor, sunt din ce în ce mai puţin grijulii. Aşa că dacă e nevoie să pleci cu multe bagaje şi, în plus, călătoria e planificată din timp, trimite-le cu curierul, cu poşta, cu poştalionul sau cu soborul de porumbei călători. Probabil vei ieşi mai ieftin şi nici nu vei avea grija lor.

7. Nu rata o toaletă atunci când ai nevoie de ea!

Te-a apucat mersul la sfântul scaun când eşti în aeroport? Îţi dă târcoale aşaaa, un pic? Nu rata oportunitatea de a intra într-un templu al descărcărilor şi a spune tot ce ai pe suflet. Dacă amâni, e posibil să te apuce suferinţele şi spălarea păcatelor exact când te urci în avion, adică în acele 10-20-60 de minute când n-ai voie să te ridici de pe scaun fiindcă trebuie să asculţi cum să-ţi pui vesta de salvare în timp ce stai cu centura de siguranţă lipită cu super-glue.

6. Umple-ţi geanta de scule

În primul rând laptopul. Care ar fi bine să fie cât mai mic şi cât mai plin de filme. Dacă nu vrei ca oamenii de la control să te pună să-l scoţi din geantă de fiecare dată, renunţă la el şi ia-ţi un iPad. Cei care se ocupă cu securitatea în aeroporturi au căzut deja de acord ca tabletele nu trebuie “declarate” prin scoaterea din geantă la trecerea pe la punctul de control. Alte scule de nădejde sunt iPhone-ul sau iPod Touch-ul. Filme, muzică, jocuri. Şi le poţi ascunde uşor în buzunar când stewardesa insistă să închideţi aparatele electronice în timpul decolării. De parcă un biet solitaire ar putea deturna ditamai gigantul.

5.Fă-ţi liste

L-ai văzut pe Clooney în Up In The Air? Omul care îşi trăia mare parte a vieţii în aeroporturi şi avioane îşi făcea bagajul perfect fiindcă avea o listă pe care se aflau toate obiectele de care avea nevoie. Nimic în plus, nimic în minus. Chestia e să nu uiţi să o şi foloseşti. E bine să ai şi o listă de cadouri. Dacă ai uitat să iei tot felul de suveniruri stupide, în aeroport vei găsi din belşug. Doar că în disperarea plecării nu vei mai şti cui trebuie să cumperi.

4.Găseşte o priză în aeroport

Telefonul ţi se poate descărca în cel mai nepotrivit moment: atunci când chiar ai nevoie de el. Unde-l încarci într-un aeroport? Găsirea unei prize poate fi dificilă la prima vedere dar fii sigur că sunt o mulţime de prize, unele dintre ele ascunse acolo unde nici măcar nu te-ai putea aştepta. Pentru mai multe informaţii, ia-ţi ce ai nevoie de aici.

3. Asigură-te că ai cel mai bun loc în avion

Am mai spus-o: evită locul din mijloc! Apoi: nu toate avioanele sunt construite la fel dar, în principiu, unele locuri sunt mai bune ca altele şi, pe de altă parte, ar fi de dorit să ai măcar un loc liber lângă tine. Pentru o probabilitate mai mare în acest sens, cere locuri în spatele avionului. Poate chiar pe ultimul rând. Acolo ai şansa să flirtezi cu stewardeza sau să dormi liniştit. Cei cu picioarele lungi ar trebui să-şi asigure din start un loc pe rândul de la ieşirea de siguranţă. Uite aici un link interesant despre locurile din avioane.

2. Fă-ţi semne de identificare a bagajelor

Ca să nu stai cu sufletul la gură, înghesuit şi agăţat de banda pe care vin bagajele, după aterizare, fă în aşa fel încât să-ţi recunoşti bagajul de la o poştă. O soluţie este să-ţi înfăşori mânerul în sfoară fosforescentă. Astfel, nu-ţi va confunda nimeni traista iar tu o vei recupera cu zâmbetul pe buze. Nu folosi insigne ataşate sau alte asemenea semne, fiindcă ele vor dispărea aproape sigur în timpul manipulărilor de pe pistă.

1.Găseşte un WiFi, orice-ar fi!

De cele mai multe ori, aceasta e o sarcină dificilă. Greu să găseşti un “spot” free în aeroport! Şi cum, după ce ai cumpărat parfumul, vinul sau bombonica de rigoare îţi mai rămân multe minute până la îmbarcare, ce e de făcut decât să-ţi conectezi “scula” (oricare-ar fi aceasta) la internet? Cel mai simplu mod este să cumperi o cartelă şi să te foloseşti de ea. Dacă ţi se pare nedrept să dai bani pe aşa ceva, atunci eşti la mâna norocului: poate-poate prinzi ceva la liber. Dar, atenţie: unele wifi-uri free sunt capcane.

O carte pentru telefoanele mobile conține, de regulă, între 200 și 500 de pagini, fiecare pagină având câte 500 de caractere japoneze. Ele sunt scrise direct pe mobil, pagină cu pagină și pot fi descărcate apoi, pentru o sumă care variază undeva în jurul a 10 dolari. Adolescentele japoneze sunt adevăratele specialiste. Ele scriu pentru publicul lor. În trenuri sau metrouri, cu degetele bătătorite, cu ochii oblici și paloare naturală în obraji. Și au succes în continuare.

Nu sunt sigur că o asemenea modă și-ar găsi echivalentul în România. În metrou, adolescentele noastre ascultă rock în căștile atașate la telefoanele mobile. Multe dintre ele cred că ”mi-au” e sunetul scos de pisică atunci când o lovești cu ceva în cap. Multe citesc doar genericele de la High School Musical și da, știu că sunt rău când spun asta, dar, în aceeași ordine de idei, sunt convins că dacă unele și-ar pune cu adevărat mintea, ar putea transforma sms-urile tastate fugar și împleticit între două acorduri de Rammstein în capitolașe simpatice în care să-și povestească începutul de viață. Mi-aș dori să citesc o carte scrisă pe mobil de către un adolescent din România. Ba chiar aș plăti pentru a o descărca. Se bagă cineva?

Şi pentru că nebunia trebuie continuată în alte planuri, fiecare încearcă să facă parte din universul 3D. Snobul de Pipera se grăbeşte să golească stocurile coreenilor de prin mall-uri. N-are content, n-are ce să vadă, n-are televiziune sau filme dar las’ să fie-acolo, că dă bine – “vecineeee, mi-am luat 3D, bă!”. “Bravo vecine, să-ţi trăiască, îmi iau şi io sâmbătă, da’-mi iau cu diagonală de 300, să-l fac wallpaper pe gazon”. Funcţionarul de Berceni se grăbeşte cu teancul de acte către bancă pentru nişte “nevoi personale”, altele decât acum un an, apoi face o comandă pentru un 3D mai micuţ, de apartament. Necioplitul de Rahova scoate de la geamantan teancul de caragiali făcuţi din spălatul de parbrize şi traseul de Champs Elysee şi porneşte cu cei 14 membri ai familionului să dea o raită la raionul de 3D-uri, mânca-ţi-as. O nebunie.

Ei, în mijlocul acestei nebunii în care România va avea în curând bugetari unidimensionali, citesc o ştire care mă face să râd. Hugh Hefner anunţă că următorul număr Playboy va avea playmate-ul din mijlocul revistei fotografiat(ă) în 3D iar revista se va vinde împreună cu o pereche de ochelari. Senzaţional! FHM România a făcut asta acum 9 ani, fiind prima revistă din Balcani care a oferit content ce scotea nurii domnişoarelor în relief prin intermediul ochelarilor livraţi împreună cu revista. Şi azi ne întrebăm dacă o fi fost vreun cititor atât de entuziasmat încât, după ce şi-a pus ochelarii, să aibă tendinţa de a pune şi mâna. Pe revistă, nu pe pantaloni.

Bullshit! “Anul 3D” o să dispară la fel de repede cum a apărut, lăsând locul unor treburi mai serioase. Cum ar fi… tabletele. Vom vedea transmisii tridimensionale ale meciurilor de fotbal, vom avea filme cât mai reliefate, dar la final, parol!, ne vom plictisi să ne tot punem ochelari, vom zâmbi în colţul gurii şi vom spune, precum Botezatu: “Gata! Next!”.

Nu poţi trece uşor peste gândul că 43 de ani înseamnă nu doar istorie ci şi o cantitate imensă de materiale scrise, bătute la maşină sau, mai târziu, la tastatură, apoi introduse în “pagini” care plecau spre tipografie. 43 de ani ar însemna în jur de 500 de ediţii de Rolling Stone. A face o asemenea arhivă digitală înseamnă a avea la dispoziţie o armată de salahori fără halate, care să reintroducă în computere textele vechi, să scaneze fotografii, să managerieze o imensă cantitate de informaţii. Uite-aşa se digitalizează istoria. Uite-aşa, zecile de mii de copaci tăiaţi de-a lungul deceniilor întru mulţumirea cititorilor, îşi găsesc “salvarea” postumă graţie megabiţilor. O rezolvare echitabilă.

Rolling Stone nu e singura revistă care face asta. Din ce în ce mai multe publicaţii au început sau vor începe să monetizeze conţinutul digital, trecut sau actual. Probabil peste câţiva ani (nu mulţi!) oamenii vor umbla cu tableta în geantă, şi-o vor scoate în metrou sau în tramvai şi vor accesa online orice publicaţie pentru care au plătit în prealabil, lăsând chioşcarii să vândă (cui?) ziare uriaşe şi scumpe, de tip România Liberă, ai căror publisheri încă mai visează la gloria celulozei de odinioară. E clar că, fără a fi de acord cu deja prăfuita sintagmă că “presa scrisă moare”, viitorul aparţine trusturilor de presă cu atitudine digitală. Deşi, în ţara asta cu 303 km de autostradă, atitudinea e din ce în ce mai mult doar un cuvânt ce zace, depresat, prin dicţionare.

Cea mai interesantă twittereală, fără a avea vreo legătură cu luminile pascale, a venit însă de la David Blaine. Magicianul care merge pe apă, taie femeile în două (p-asta trebuie să-l întreb cum o face!) sau umple de bancnote de un dolar oamenii străzii, a făcut o remarcă de om complet ieşit din sfera magică: “iPad-ul e cea mai cool jucărie cu care m-am jucat!”. Într-o perioadă în care drăcia de la Apple isterizează America, dovedindu-se practică până şi pentru un bebeluş de doi ani şi jumătate, cel mai tare magician al momentului găseşte de cuviinţă să-şi dea “girul” asupra ei, de parcă cele peste 300.000 de exemplare vândute în prima zi, cu estimări totale de circa 6-700.000 în următoarele trei  (laolaltă cu cele peste 1 milion de aplicaţii descărcate din AppStore) n-ar fi deajuns. Şi dacă te întrebai când mama naibii o să poţi cumpăra un iPad în România, uite că pe okazii.ro au apărut licitaţii pentru tabletă, la preţuri între 2000 de lei şi 999 de euro. În acelaşi timp cu ştirea că, la Rm Vâlcea a fost încărcat un autocar (!) cu români care dădeau ţepe pe net şi care acţionau prin site-uri de licitaţii. În definitiv, puteau să mai aibă un pic de răbdare până se dumiresc chinezii cum e cu iPad-ul ăsta, la ce foloseşte şi cât de repede se pot produce câteva milioane de bucăţi la preţuri fără concurenţă.

Pe 4 februarie 2004, Mark Zuckerberg, un tânăr de 19 ani, a lansat un site pe care l-a denumit iniţial thefacebook.com şi care a avut un succes instantaneu. Şase ani mai târziu, site-ul lui a devenit unul dintre cele mai vizitate obiective web-turistice din lume: peste 400 de milioane de oameni o fac lunar, după un ritual aproape religios. În 2006, Jack Dorsey avea 30 de ani şi a co-creat Twitter, o reţea de micro-blogging care, se estimează, va atinge pe parcursul lui 2010 18 milioane de utilizatori. Nu ştiu ce-au avut cu adevărat în minte Zuckerberg şi Dorsey când au lansat la apă chestiile astea. Nu ştiu dacă vreunul dintre ei s-a gândit că vor fi mii, zeci de mii, sute de mii de useri care le vor folosi progeniturile pentru activităţi precum cele de mai jos:

9.00 a.m. M-am trezit! Bună dimineaţa!

9.03 a.m. Băi, ce nasol e afară! Ninge iar!

9.07 a.m. Pastă de dinţi Colgate. Mmm, Aquafresh era mai bună.

9.09 a.m. Fac caca.

9.11 a.m. Un pahar cu lapte. Minunat!

9.13 a.m. Telefon lu’ Fane. Mergem să ne tundem!

9.14 a.m. Fane nu răspunde

9.15 a.m. Ce viaţă de rahat!

9.16 a.m. Fane e duşmanul meu

9.18 a.m. Mă doare burta, o fi de la lapte?

9.19 a.m. Din nou pe tron.

9.25 a.m. Fane mi-a tras-o!

9.40 a.m. Mi-e foame, mănând un şniţel făcut de mama. Mmm!

…

11.15 a.m. Din trafic. Ce trafic!

11.20 a.m. Sunt blocat în trafic, plângeţi-mi de milă!

11.22 a.m. Uraaaa,  a venit un poliţist în intersecţie! Ne mişcăm!

…

13. 47 p.m. Mâncăm la La Mama, cu Fane, Miţa şi Pandele. Bună ciorba asta de burtă!

13.51 p.m. Fane râgâie.

13. 55 p.m. A venit nota de plată!!!

13.56 Am plătit nota.

…

16.20 p.m. Ce zi!

16.22 p.m.  Ce zi, băi, ce zi!!!

16.23 p.m. Iar ninge, să nu uit să-mi scot apreschiurile.

16.25 p.m. Blocaj în trafic. O femeie pe trecerea de pietoni.

…

20.23 p.m. Îl sun pe Fane să mâncăm o şaorma!

20.24 p.m. Fane nu răspunde. Eject, Fane!

20.25 p.m. Azi ar fi trebuit să mă tund.

20.33 p.m. Mă uit la televizor.

20.39 p.m. Ah, băi, aţipisem!

20.40 p.m. Ha ha ha! Mh?

…

22.58 p.m. Mă uit la televizor. Bune seminţele astea.

22.59 p.m. Mi-e somn…

…

00.27 a.m. M-am trezit să fac pipi! Noapte bună, România!

Oamenii ăştia ori nu au prieteni, ori nu sunt înţeleşi de nimeni, ori şi-ar ciopli cu mânuţa lor o statuie din bronz pe care ar aşeza-o în Piaţa Revoluţiei (în locul Cuibului din Ţeapă), ori sunt nişte genii neînţelese pentru care domnii Zuckerberg şi Dorsey au devenit zeii la care se ploconesc în culcare şi-n sculare, încingându-le reţelele cu aberaţii. Nu m-am lămurit încă, dar promit să studiez problema cu ochi critic. Ba chiar, filantrop din fire, aş lansa o provocare: vreau să fac un interviu cu un rătăcitor al reţelelor de socializare care are atât de multe lucruri importante de spus. Se oferă cineva? Desigur, nu înainte de a-mi trimite un energy pack în Mafia sau de a-şi termina de cultivat tarlaua cu zambile în Farmville.

Mă consolez însă cu celelalte premii, care de data asta se mulează perfect pe gusturile mele. Jeff Bridges e genial în rolul country-singer-ului puriu din Crazy Heart. Sandra Bullock face cu adevărat rolul vieţii în The Blind Side (un alt film touchy). Mo’Nique nu avea cum să rateze Oscarul pentru “secundar” în Precious, după cum, hehe, Christoph Waltz nu avea cum să nu pună mâna pe premiul similar pentru Inglorious Basterds. Şi peste toate, Oscarul pentru film străin merge la El Secreto de Sus Ojos, o producţie argentiniană de tip policier-romantic pe care o recomand 100%.