UN STROP DE PERICOL

Noaptea era lungă şi se pregătea să se desfăşoare înaintea insomniacilor precum un covor roşu, gata să se lase călcat de picioare grăbite, tropăind spre aventuri de nepovestit nici măcar în miez de zi. Se lăsase liniştea peste Oraş. Câini hămesiţi se loveau de tomberoane într-o împerechere perpetuă. Cutii goale de bere dansau un tango demenţial pe trotuarul proaspăt udat de veşnica ploaie de seară. În barul Submarinul mov, în colţul cel mai ascuns, la ultima masă lipită de peretele din cărămidă, ascunsă de un val de fum, Lisamona aştepta. Purta o rochie roşie mortală, fără spate, peste veşnicul ei tricou alb. Aruncase adidaşii în schimbul unor tocuri cui. Sorbea dintr-un pahar cu lapte cu aroma de migdale. Din boxele ascunse sub frunze false de palmier se revărsa muzica. Într-o altă lume, într-un alt timp, totul ar fi arătat altfel: un bar cu clasă, măsuţe intime, clienţi fideli şi mulţumiţi, o dizeuză cu o voce languroasă ar fi încălzit atmosfera. Muzica i-ar fi copleşit pe toţi, i-ar fi învăluit şi ameţit mai tare ca orice cocktail. Lisamona ar fi fumat dintr-un portţigaret şi ar fi privit puţin alarmată la ceas. Nu va veni. Simte că aşteptarea era în zadar. Părea un bărbat de încredere, cam protocolar dar ea spera că în timp lucrurile se vor aşeza pe ceea ce s-ar putea numi un traseu clasic. Îşi aranja puţin rochia pest egenunchii rotunzi. Priviri ar fi sclipit de la mesele vecine. O femeie singură. O femeie frumoasă.

Şi un bărbat oprindu-se în faţa ei. La timp.

Doar că, în timpul real al Lisamonei, lucrurile stăteau cu totul altfel. Îi mai dădea numai 5 minute şi dacă Malicius nu apărea, asta e, va găsi ea altă soluţie la criza lui Paco, îl va găsi ea singură pe nemernicul ăla de raton, chiar de va trebui să răscolească fiecare centimetru de oraş. Sau la o adică, îi va cumpăra altul şi cu asta basta.

Şi în timp ce-şi sorbea netulburată laptele, umbra care se apropiase de ea lăsă să îi cadă pe masă un trandafir roşu ca sîngele, dar pălit. Se scurse pe scaun, cu ochii ţintă la femeia care cu ceva timp în urmă îi turnase foc în loc de sânge. Şi care îl părăsise în secunda următoare pentru primul venit. Pentru Paco.

- Bună seara! (Cum ai putut?) Nu m-ai aşteptat mult, sper! (De când te aştept eu…)

- Vreau să mă ajuţi! Nu pot sta mult azi, promit însă că mă voi revanşa!

Lisamona se aplecă spre el şi îl trase aproape.

- Aş vrea să ştiu dacă ratonul este la Arden. L-ai văzut?

- (Voi femeile cum sunteţi, mereu puse pe interes. Unde sunt iubirile romantice de altădată?) Eu nu am văzut nimic. Nici că am fost vreodată atent la creaturi care nu trec de înălţimea genunchiului meu. Sau care nu zboară.

- Mă ajuţi?

- Lasă-mă să mă dumiresc. Îţi voi da de ştire!

Lisamona se gândi că o promisiune nu îi era de-ajuns, aşa că se apropie de el şi îi trânti un sărut lung pe buzele subţiri. Efectul păru să fie halucinant. Malicius semăna cu şarpele Ka din Cărţile Junglei – ochii îi jucau în cerculeţe concentrice şi colorate.

- Îţi voi da de ştire. Te voi căuta. (Te voi visa, te voi visa.)

Se ridică fără să mai adauge o vorbă şi se topi în întuneric, ca un delicvent prin în fapt de o patrulă neoficială. Malicius era punctul slab. Lisamona ştia asta şi mai ştia că un sărut care să-i reamintească de vremea când mergeau împreună la picnic, duminica, şi îl lăsa să-i bage mâna sub tricou, îl va transforma pe amicul lui Arden într-un căţeluş a cărui lesă o poate manevra fără prea mare greutate. În definitiv, dragostea pe care i-o purta lui Paco merita un astfel de sacrificiu. Ce e un sărut, folosit ca armă, ca argument, ca mijloc?

Lisamona sorbi şi ultima picătură de lapte apoi făcu un semn discret chelnerului şi comandă un Blowjob. Simţea nevoia de ceva mai tare. Când eşti în mijlocul acţiunii se trăieşte periculos. Iar Lisamonei i-a plăcut dintotdeauna ca, atunci când credea că e mai liniştită, să-şi condimenteze viaţa cu un strop de pericol.

Într-un ritm despre care nu putem spune deocamdată foarte multe, vom posta episoade din Pacoland. De reţinut: capitolele sunt scrise alternativ – cele cu soţ de către Dana, cele fără soţ de către mine.

Let’s rock!

Pacoland (1)

Pacoland (2)

Pacoland (3)

Pacoland (4)

Pacoland (5)

Pacoland (6)

Pacoland (7)

Pacoland (8)

Pacoland (9)

Pacoland (10)

Pacoland (11)

Pacoland (12)

Pacoland (13)

Pacoland (14)

Pacoland (15)

Pacoland (16)

CAPITOLUL 15

POLEIALĂ

 Zeci de mii de oameni din toată lumea pun la cale o campanie de „cumpărături de morcovi în masă”, iniţiată pe un site de reţele sociale.
Peste 100.000 de membri CarrotLink s-au constituit într-un grup pe celebrul site de socializare online, cu scopul de a atrage cât mai mulţi oameni care să participe la un soi de „misiune imposibilă”. Într-o zi prestabilită, toţi membrii grupului vor merge să cumpere toţi morcovii din supermarket. „Toată lumea trebuie să vineri şi să cumpere morcovi din panică!”. Grupul de pe CarrotLink a fost înfiinţat la începutul anului şi atrage peste 10.000 de membri zilnic, în ultimele zile, după ce a captat atenţia mass-media. „Dacă toată lumea va face asta, putem să provocăm o criză globală de morcovi exact în perioada lor de recoltă”, scrie Cleopatra Bernabellis, iniţiatoarea grupului.

Pe măsură ce citea ştirea abia apărută, un zâmbet se lăţea pe faţa lui Arden. Cleo îşi făcuse datoria. O cunoştea pe Cleo din şcoala primară. Crescuseră împreună, în aceeaşi curte mizeră, plină de şobolani şi de tomberoane. Erau amândoi născuţi în aceeaşi zi, aşa că atunci când au împlinit 12 ani s-au sărutat, prima şi ultima oară. Cleopatrei i s-a părut scârbos, lui Arden lipicios. Dar au rămas prieteni iar peste o vreme, când lui Cleo i-au crescut sânii peste măsură, Arden a regretat că i-a jurat într-o noapte cu lună plină că nu se va atinge niciodată de organele ei mai mult sau mai puţin sexuale. Poate tocmai din această cauză, Cleopatra şi-a sacrificat viaţa personală în slujba a tot felul de comunităţi pe care, împreună cu amici obscuri, le înfiinţa şi le desfiinţa după bunul ei plac. Fusese, rând pe rând, iniţiatoarea unor planuri care făcuseră înconjurul planetei: Campania de înmulţire şi protejare a buburuzelor galbene. Campania “Nu mai abuzaţi scorburile copacilor mai vechi de 300 de ani“. Campania ecologică de împachetare a fumului scos de fabricile de pisat usturoi. Campania “O mamă pentru fiecare sconcs“. Şi aşa mai departe. Ziarele scriau în mod constant despre ea. Presa îi era la picioare. Cleopatra era o femeie încântătoare: frumoasă ca o zi de primăvară când se pornesc inundaţiile şi volubilă ca un difuzor de trupă rock aflată în delirium tremens. Marile personalităţi ale lumii i se alăturau, indiferent de proiect, şi era deajuns să mişte un deget pentru ca lucrurile să o ia la vale sau la deal – depinde de interesele de moment. Cleopatra era un fel de Maica Tereza a campaniilor de tot felul iar în momentul în care o sunase, Arden a ştiut că merge la sigur. Cleopatra îi păstrase o oarecare simpatie în amintirea anilor în care omorau şobolani cu bolovani îmbrăcaţi în poleială (“Poleiala îi sperie de moarte, Arden!”), în plus Arden avusese inspiraţia să păstreze legătura cu ea, trimiţindu-i în mod constant, în fiecare an, câte o felicitare de Crăciun în care îi ura câte-n lună, în soare şi-n Jupiter, în stilul său libidinos-creativ.

După ce i-a ascultat rugămintea cu privire la o eventuală campanie de cumpărături demorcovi în masă, Arden a simţit cum pe chipul Cleopatrei Bernabellis se lăţise un zâmbet maliţios.

- Şi de ce vrei ca lumea să cumpere morcovi, Ardy? a întrebat ea după câteva secunde în care rumegase ideea.
- Ei, e poveste lungă, Cleo. Poveste de viaţă şi de moarte. Un duşman de-al meu a pus o recompensă în morcovi pentru un raton pe care l-a pierdut şi care…
- … şi care e la tine, nu-i aşa?
Ştiuse întotdeauna că admirabila lui prietenă din copilărie avea o minte sclipitoare. Aşa că acum, ajungând la finalul ştirii care apăruse în cele mai importante ziare, se felicită pentru ideea de a apela la ea. Desigur, Cleo nu făcea nimic pe gratis, însă era sificient de bine crescută încât să treacă astfel de lucruri în cont iar contul să-l deschidă mai târziu. Mult mai târziu.

- Să-l vedem pe mister Paco pe unde scoate cămaşa în caz că se găseşte cineva să i-l aducă pe afurisitul ăla de raton! A nu plăti o astfel de recompensă echivalează cu o sinucidere. Pe care va trebui să şi-o facă în direct, în propria lui emisiune. Apoi ghici cine rămâne cu audienţa totală! Ghici, ghici! Sunt bun, nu-i aşa?
Şi Arden se ridică. Urechile-i mici aproape îi zbârnâiau pe ţeasta-i lucioasă iar fusta cu carouri albastre pe care şi-o asortase la un sacou oribil, în dungi maronii, îi jucă sprinţară pe picioarele de gnom, ca un şarpe fără clopoţei dar cu suficient venin cât să omoare o cireadă de vaci nebune.
- Vremurile se schimbă, baby. Vremurile se schimbă…

¤¤¤

(file din jurnalul Prietenului Imaginar)

Nu-mi place haosul. Îl detest. Sunt un pacifist şi aşa voi muri: liniştit. Îmi vor cânta lieduri în susur de fântână. Aş vrea să fie cald, să plutească tăcerea peste oraş iar copiii să meargă la plajă pe câmp, senini, cu dor de joacă şi înălţat zmee.

Nevroza mea e o aparenţă. Am învăţat să mă joc cu ea, ca şi cum m-aş distra într-o sală de jocuri mecanice. Bag fisa, apăs maneta şi în faţa ochilor mi se rostogolesc trei fulgere micuţe. Bip-bip! Încăperea sună de clinchetul metalic al descărcărilor electrice care mi se produc în suflet. Şi uite-aşa, sunt din nou senin, ca după o masturbare psihotică menită să te lase cu ochii în cerculeţe. Vă mai amintiţi de şarpele Ka? El te făcea să ai ochii în cerculeţe, muream de plăcere când îl vedeam. Vroiam şi eu să fiu ca el, să fac oamenii să aibă ochi în cerculeţe colorate, hipnotizaţi de tot felul de idei generoase. Daaaa. Sunt generos. Aş ucide ca să fie linişte. Aş răni ca să aud paşi greoi de furnică întoarsă de la muncă.

Eu nu m-am îmbătat niciodată. Am uitat să beau absint atunci când delirul era cu sonorul la maxim. Am uitat să ciocnesc pahare atunci când cristalul lor suna mai bine ca o cascadă prăvălită peste timp. Ce mi-a mai rămas? Mă părăsesc animale cu blană, ciclopi fără minte îmi susură otrăvuri în urechi iar lumea mi-e strâmtă şi parcă prea puţin rotundă. Să plec? Mi-e frică. Să stau? Mă doare. Doar Raco ştie ce vreau.

¤¤¤

Plecat din mediul său călduţ, Raco constatase că simte un inconfort permanent şi că nu mai e stăpân pe propria lui viaţă. Judecând la rece, evadarea lui fusese un gest inconştient, de oarecare frondă la adresa plictiselii care se instaurase în căminul deloc conjugal al stăpânilor săi (mă rog, prefera să le spună aşa). Judecând la rece, minus câteva grade, adică undeva aproape de limita îngheţului, Raco îşi dădea seama cu fiecare minut care trecea că se află într-o situaţie ingrată. Plimbat de colo-colo, prin coşuri de rafie, prin case cu personaje nesuferite (un anume Boo-Boo îl trăsese la un moment dat de coadă, lucru inacceptabil pentru orice raton de viţă nobilă), ajuns în dormitorul unei femei care-i jignise existenţa numindu-l sconcs, în gâtul lui Raco se formase ditamai nodul. Şi trebuia să scape urgent de el, însă mintea lui mereu pusă pe agăţat ratoane sau pe mâncat măsline, nu-i oferea un răspuns viabil. Era la mâna altora şi tot ceea ce-i rămânea de făcut era să aştepte.

Femeia slabă care-l băgase sub duş într-un mod foarte brutal şi care îl hrănise cu – puah! – praz nespălat, îl luă de ceafă (“Arghhhh!”) şi-l trânti la loc în coş. Apoi se simţi ridicat şi purtat ca într-un zeppelin de rafie undeva spre… cine ştie ce altă destinaţie absurdă.

PLANURI

Iepurele Gras se strecură pe uşă, cu un zâmbet larg lipit pe botul lui roz.

- Ce faci, amice?

Dinspre Paco se auzi un mormăit înfundat.

- Ce spui, amice? A, toate bune! Super tare ultima emisiune, pun pariu că ai mai furat trei ascultători pe puţin şi audienţa e dincolo de cer. Un maestru eşti, stii că eu sunt cel mai mare admirator al tău.

Lisamona îl dădu la o parte din prag pe Paco.

- Mai termină cu aiurelile! Nu vezi că nu e nimeni acasă? E dus, a plecat. Nu ştiu unde dar ăsta nu e Paco şi mie nu îmi mai convine situaţia asta.

Asta era Lisamona, femeia vorbei directe, a lucrurilor clare şi tăioase. Paco se trântise înapoi pe fotoliu, în faţa televizorului.

- Un raton, un nenorocit de raton îmi face mie zile fripte. Uită-te la el. Măcar să se fi umplut de resentimente şi de furie. El face pe deprimatul, auzi, că se sinucide. Nici dacă îl părăseam eu nu se pleoştea în halul ăsta.

- Nici eu nu mai înţeleg nimic, şopti conspirativ Iepurele Gras. Raco nu e decât un animal puturos, nici măcar nu inspiră mare încredere.

- Acum a mai promis şi recompens aia ridicolă. Iar tâmpitul de Arden şi-a mobilizat ascultătorii la război. Se pare că băieţii mari vor să se joace iar eu mă voi alege cu dureri de cap şi manichiura neîngrijită. Trebuie să fac ceva.

Se învârtea de colo-colo, cu gândurile vâjâind în cap. Se apropie de Iepurele Gras, îl prinse de guler şi îl zgâlţâi bine:

- Promite-mi că mă ajuţi!

Acesta ar fi vrut să îi răspundă dar îl strângea cam tare. Reuşi să gâlgâie un da acolo. Desigur că dorea să îşi ajute prietenii, însă mirajul acelor morcovi picaţi din senin îi cam fura minţile.

- Trebuie să îmi faci un serviciu. Găseşte-l pe unul dintre acoliţii lui Arden. Amărâtului i se aprinseseră călcâiele după mine cândva. Poate dacă promit că îl sărut, îmi va spune mai multe. Găseşte-l pe Malicius şi spune-i ca vreau să îl văd. E important şi e secret, pe deasupra! Mă bazez pe tine, Iepure, să nu mă dezamăgeşti. Niciodată!

Îl răsuci şi îl azvârli pe uşa pe care abia intrase.

Acum, orice prieten aflat în situaţia lui nu ar fi avut de ales şi nici nu ar fi avut curaj să iasă din cuvântul Lisamonei. Ştia pe unde îşi pierdeau vremea oamenii lui Arden dar, la fel de bine ştia că, dacă punea chiar şi o umbră de picior acolo, era ras, tuns şi frezat permanent. Îi era frică, îngrozitor de frică şi nici recompensa şi nici teama de scatoalcele Lisamonei nu îl puteau convinge să fie el mesagerul direct.

Iepurele Gras o luă deci la goană.

Malicius era, ca de obicei, la sala lui preferată de bowling, una frecventată de toţi fiţoşii momentului. Când nu era în coada lui Arden, arunca bilă după bilă, în aplauzele anemice ale celor de pe margine.

Iepurele Gras se opri la intrarea clubului. Avusese ceva de înotat printre gunoaiele urbane, motoarele, scuterele, limuzinele parcate pe trotuare. Printre acestea mişuna o întreagă faună nocturnă, astfel că prietenul nostru scăpă pentru moment neobservat. Din când în cand se deschidea uşa şi cei de pe stradă erau izbiţi ori de zarva vocilor încinse de joc şi ceva alcool light, ori de fumul gros ca de tavernă de mahala.

Nu, nu putea intra, se apropia, începea să tremure, se zvârcolea sufletul în el, dar nu putea păşi înăuntru.

În acel du-te vino îi căzu privirea pe o vânzătoare de flori blegite. Era o zgripţuroaică cu 4 dinţi în gură, care încerca să îşi ademenească viitorii cumpărători prin bolboroseli care ei probabil i se părea incitante:

- Ia floarea de trifoi, norocul să ţi-l înmoi!! Ia laleaua si garoafa, femeia să-ţi mânce leafa! Ia bujorul, tămâioara, fetii să-i frângi inimioara!

Un fel de Horror Valentine’s Day, pentru că bătrâna era îngrozitoare în halatul verzui, de sub care atârnau rămăşiţele unei rochii de bal. Iar vocea? Hârâia precum un fierăstrău mânuit de doi leşinaţi de foame.

Iepurele Gras putea trece peste asta. Se duse ţintă la ea şi îi şopti la ureche un mesaj. Plăti un trandafir roşu ca sângele şi apoi începu să îi şoptească ceva iarăşi.

Apoi, se întoarse pe călcâie şi îşi luă tălpăşiţa, fără să mai apuce să prindă zâmbetul viclean al zgripţuroaicei.

CRIZĂ DE MORCOVI?

Praf aşezat în straturi. O disecţie în praf ar releva trecerea artistică a timpului. Praf de culoare albastru sau verde, după cât de ecologici au fost anii. Mobilă atât de veche încât pare incredibil cum de mai stă verticală. Scaune luate de prin gropile de gunoi, şifoniere dosite la miez de noapte din parcările în care le abandonaseră oamenii care-şi schimbaseră mobila, mese găunoase şi scrijelite cu cuţitul, cufere decupate din poveştile cu vrăjitoare, până şi ghiveciuri care şi-au aşteptat o viaţă florile dar au sfârşit prin a fi umplute cu pământ viermănos şi sterp. Câteva cărţi aruncate ici şi colo, pentru a marca o atmosferă neglijent intelectuală. Un frigider ruginit, cu freonul aproape dus, în care se odihnesc chifteluţe din carne de cal ce urmează a fi mestecate încet, în ritm de una pe zi. Două busturi albe, gemene, care străjuiesc intrarea întortocheată: capete de bărbaţi distinşi, cu bisturiul după câte o ureche şi cu gâturi de şarpe solzos. Pe undeva pe sub patul dubios de curat pentru contextul general, un telefon auriu al cărui abonament nu fusese plătit niciodată dar care funcţiona în mod curios, la perfecţie. Pe o policioară de sticlă, la loc de mare cinste, un pickup antic şi câteva discuri mult prea zgâriate. Nici o fereastră, prin urmare un întuneric lipicios, deranjat timid de becul unei lămpi fără abajur şi personalitate. În fine, aer încărcat cu muzica strivită de difuzorul îmbâcsit al unui aparat de radio imens, cu butoane foarte mari şi foarte rotunde.

-         Îi fac eu să înţeleagă… porco alu minutor… ambalingus jup… grrrlamentata tribent… Îi fac eu să înţeleagă…

Bătrâna îmbrăcată într-un capot verde-nchis, tivit cu găurele mici şi pricopsit cu un buzunar veşnic ocupat cu o fotografie alb-negru străbate încăperea cu paşi mici şi rapizi, dintr-o parte în alta. Părea că gândeşte intens, bolborosind printre cei patru dinţi rămaşi, cuvinte în marea majoritate neinteligibile.

Dintr-o dată se opreşte şi scoate fotografia din buzunar. Un chip de bărbat blond cu plete lungi şi zâmbet zeflemitor, cu cămaşa deschisă suficient cât să i se vadă câteva fire de păr tulburător. Pentru unii.

-         Ahhh! Iubirea mea, tu mă linişteşti întotdeauna!

Baborniţa se aşează pe marginea patului şi începe să plângă liniştit. Lacrimile i se scurg pe obrajii scorojiţi, alunecă pe capotul verde, tocit, şi sfârşesc pe pardoseala năclăită de timp. Plânsul dură cinci minute, suficient pentru ca pe jos să se formeze o băltoacă neregulată în care o furnică se înecă instantaneu într-un mod pe care tabloidele, dacă le-ar fi păsat, l-ar fi denumit „tragic”.

În Văgăună se făcuse prea cald. Lucretzia îşi îndreptă cocoaşa şi puse mâna pe telefon. Trebuia să ia măsuri împotriva acestei nebunii. De când o părăsise Logifer făcuse alergie la morcovi. Instant. Dacă vedea un morcov îi ieşeau bube. Dacă mirosea un morcov îi creşteau mânuţe dubioase pe spate. Dacă gusta, prin întâmplare, un morcov, murea. Morcovii erau marea problemă a vieţii ei, de după Tragedia cu Logifer. Şi acum, nenorocitul ăsta simpatic de Paco punea recompensă pentru ratonul lui jerpelit… MORCOVI? Formă numărul de la Radio ICS şi îşi pregăti vocea de zile mari. Planul ei era într-un oarecare impas. Dar lucrurile aveau să se îndrepte cât de curând.

- Paco. Paco. Paco.

 ¤¤¤

Iepurele Gras îşi îmbrăcă fracul, îşi pieptănă cu atenţie părul imposibil (din pricina celor 44 de vârtejuri), aruncă o ultima privire nemulţumită în oglindă, termină de ronţăit un morcov şi ieşi din casă cu cele mai bune gânduri. Trebuia să-l liniştească pe Paco – prietenul lui era aproape de pragul nebuniei de când îl pierduse pe Raco.

Cu câteva minute înainte răscolise internetul pentru a afla despre efectele depresiei cauzate de pierderea unui raton. Ceea ce citise a avut darul de a-l îngrijora: un studiu făcut de cercetătorii pakistanezi rezidenţi în Carolina de Sud releva faptul că 79,45 % dintre persoanele care îşi pierd ratonul sfârşesc legate de lanţuri în ospicii obscure. Restul de 20% îşi pierd luciditatea pe perioadă nedeterminată, iar un procent infim, de 0,55%, supravieţuiesc, motivul fiind unul singur: vroiau de mult să scape de ticălosul de raton şi nu ştiau cum.

Cu siguranţă, Paco nu se încadra printre cei 0,55% şi ceea ce-l îngrijora pe Iepurele Gras era faptul că va trebui o viaţă întreagă să-şi viziteze prietenul la ospiciu, aducându-i prăjituri greţoase şi încercând să se acomodeze cu o privire goală şi lipsită de orice sentiment. De aceea, trebuia să facă ceva. În plus, subconştientul îi transmitea semnale ciudate. Paco pusese o recompensă în morcovi. 25.000 de morcovi i-ar fi ajuns pe o perioadă foarte mare de timp. Se şi vedea împachetând vegetalele în punguţe transparente, câte 5 în fiecare, pe care să le pună în congelatoare uriaşe, astfel încât ar fi fost lipsit de grija morcovilor pentru o perioadă îndelungată de timp. Ochii îi sclipeau la gândul prăjiturilor cu morcovi, a sucului de morcov care să-i curgă la robinet, a salatelor de morcov şi a tuturor celorlalte bunătăţi care i-ar fi făcut existenţa portocalie o vreme îndelungată. Paco era prietenul lui, dar dacă el, Iepurele Gras, i-ar fi găsit ratonul, era sigur că ar fi primit recompensa. Şi aşa ar fi împuşcat doi… Doamne iartă-mă!, iepuri: scăpa de coşmarul mersului la ospiciu şi scăpa de grija achiziţionării de morcovi, o legumă din ce în ce mai rară. A, şi mai era ceva, un amănunt deloc liniştitor. Dacă altcineva l-ar fi găsit pe Raco, altcineva ar fi primit recompensa, prin urmare rezervele de morcovi din zonă ar fi scăzut dramatic. Înfiorător!

Trebuia să înceapă cercetările şi asta cât mai urgent! Dar mai întâi trebuia să-i vorbească lui Paco. Lisamona îl sunase în cursul dimineţii şi îi spusese despre gândurile suicidale ale lui Paco. Come on, nu trebuia mers atât de departe numai de dragul audienţei… Iepurele Gras opri un taxi şi în zece minute sună la uşa prietenului său. Îi deschise chiar Paco. Sau o creatură care semăna întrucâtva cu cel care fusese cândva Paco…

VORBEŞTE CU EA!

 Se lăsase liniştea în clădirea radioului Ygrec, ca o pâclă, ca o pânză aruncată de un super-păianjen prost dispus şi de partea răului. Cele trei secretare ale lui Arden se pregăteau sufleteşte: rămăseseră numai 5 minunte până la startul emisiunii lui, iar acesta trebuia să îşi facă apariţia din clipă în clipă în maniera prea cunoscută. Imprevizibil, furtunos şi mai ales dureros. Avea superstiţii şi tabieturi. Una dintre secretare se strecură la toaletă sub pretextul că trebuie să-şi pudreze nasul, alta încerca din răsputeri să se ascundă în spatele maşinii de bătut, cât despre Casta, aceasta îşi pilea impasibilă unghiile lungi şi sângerii, în aşteptarea a ceea ce oricum avea să se întâmple.

Arden era în mare formă, o simţea prin toţi porii lui dilataţi. Seara asta urma să fie primul lui pas spre victorie. Ultimul Pacoshow era dovada clară: Paco se ducea în jos, aluneca încet şi sigur iar Arden plănuia să îi dea şutul final şi fatal din preferinţele locuitorilor oraşului. El, Arden, va avea satisfacţia de a-şi lustrui cizmele pe gâtlejul lui Paco.

Îşi flexă mai întâi degetele, apoi genunchii, îşi trozni gâtul şi execută trei flotări amărâte. Apoi deschise cu olovitură de picior uşa studioului. Trăznită, secretara mică pică de pe scaun. Din toaleta doamnelor se auzi un ţipăt scurt, urmat de zgomotul oglinjioarei pentru pudră spărgându-se în treişpe bucăţi pe gresia roz. Casta ridică sprânceana stângă.

- Felicitări, ai nimerit şi de data asta uşa. 999 de dolari.

Arden era, aşa cum se aşteptau cu toţii, şi în seara asta o apariţie: bocanci de munte, boxeri în culorile oraşului (vai ce patriot, numai de i-ar şi spăla mai des…), o mantie roşie şi lungă de mătase şi, obiectul de care nu se dezlipea la nicio emisiune – cartuşiera cu trabucuri. În spatele lui, cu mutrele războinice pregătite, Pardoseală şi Malicius încercau să intre pe uşă, în acelaşi timp.

- Bambolinelor, sunt aici!

O pescui pe cea mică de sub birou şi o strânse drăgăstos în braţe. Tzoc tzoc tzoc tzoc şi o ploaie de inimioare roz în jurul lor. Arden îi dădu drumul, călcă inimioarele în picioare, urlă la uşa toaletei „Eşti concediată!!!” şi se opri în faţa Castei.

- Ravisanta, tulburătoarea, virginala Casta!

Îi sărută vârful unghiilor.

- Always, toujours!

Căpăţâna  lui Arden lucea şi mai tare.

- Doamnelor, sunt nevoit să îmi smulg hoitul de lângă minunatele voastre făpturi şi să încep dracu’ emisiunea…

în cinci

patru

trei…

Jumătate din populaţia trează a oraşului a început să caute frecvenţa pe care emitea radio Ygrec. Din difuzoare se revărsau ultimele acorduri ale jingle-lui de început.

- Sunteţi acolo, şopârlelor atomice? Cu toţii? Fiecare moluscă underground a mocirlitului ăsta de oraş! V-aţi lipit urechile uleioase de boxe?Ar fi bine aşa să fie, pentru că în seara astea vor cădea bombe, veţi muri în flăcări, va fi emisiunea vieţii mele!!  Mă rog, la fel ca toate celelalte.

Vocea lui Arden hârâia de parcă înghiţise 3 lămâi una după alta. Era agitat, se plimba de colo-colo prin cabina strâmtă, executa mişcări de karate şi:

- Eii, şi care mai e viaţa voastră? Aţi câştigat potul cel mare sau aţi dat faliment? Ce e nou azi în lume? Aştept să îmi povestiţi. Între timp aflaţi că împăratul Isaac Laviniu al Regatului Obscur de Vest a dat ordin ca victimele uraganului Vestala să fie transmutate în Siberia. Călătorie plăcută, să vă înmulţiţi şi să pregătiţi răzbunarea. Războiul mondial V. O să murim în flăcări.

Tot din actualitate, regina Maria a III-a a Scoţilor este din nou în pericolul de a fi decapitată, aşa cum cere tradiţia. Lăptarii ameninţă cu grevă. Ha ha. Una şi mai tare: un meteorit de o tonă ameninţă să facă praf statuia Libertăţii. Francezii. Ha ha. Pun pariu că face multă umbră. Voi, şobolanilor, voi reptilienilor, sunteţi pregătiţi? Ţi da. Iată primul cîine în direct. Salutare Jacob, eşti pregătit să mori în flăcări azi?

- Arden, frăţioare, eşti tare, o arzi bine în seara asta. Când îţi pui mutra pe Hall of Fame? Dar statuie?

- Jacob, târâtură, gândeşti cum îmi place mie. Să ai gura aurită. Şi scoate-ţi-l din direct, fundul meu este destul de fierbinte şi fără pupăturile tale. O avem acum cu noi pe Mary din Virginitas. Tu, floare, mai ai surori? Vă vrem pe toate cele din Virgi…

- Bună seara bună seara, vai cât de mult mi-am dorit să prind linia liberă. Ştii eu…

- Da da ştim, mai avem una în birou. Nu ştiu ce aveţi în cap. Vine apocalipsa şi voi o aşteptaţi virgine. Credeţi că scapaţi? Mai bine daţi iama în şobolanii ăştia de ascultători până nu …taie-o!

Arden se lăsă pe spate.

- La naiba lume, treziţi-vă, scuturaţi-vă mătreaţa de pe umeri. Pe cine avem pe fir?

- Are importanţă numele?

Era o voce piţigăiată şi enervantă la culme. Arden era sigur că mulţi fluierau deja ca la piesele proaste de teatru

- Nu are, porumbiţă. Ai ceva să ne spui?

- Apropo de lighioane, Arden, ai auzit ultima bombă? Tot oraşul bârfeşte. Se pare că Paco a rămas fără raton. Ce spui de asta?

Din birou se auzi o bunfnitură.

- Mii de fulgere globulare, femeie, vrei să pui mâna pe recompensă, aşa-i? Ai cumva lipsa de betacaroten, ceva? Ha? NU vezi bine? Dacă ştiam că ratonul ăla împuţit e călcâiul slab al lui Paco, îi suceam gâtul de mult. Până atunci, eu zic că ăştia doi îşi merită soarta. Vor pieri în flăcări, normal, cu prima ocazie. Până atunci, rămâi pe frecvenţă şi treci pe la studio, am ceva pentru tine. Dacă eşti draguţă, bineînţeles. Următoooruuul!!!

De data asta era o voce mai ciudată, i se părea cunoscută dar nu ştia de unde, părea când femeie, când bărbat. Femeie totuşi.

- Arden, stârpitură! Ştiu totul.

- AAAARGH! Cine eşti şi cum îndrăzneşti? Crezi că nu te găsesc, dacă vreau? Ce ştii?

- Ştiu tot ce îţi trece prin tărtăcuţa aia găunoasă şi zevzecă.

- Ştii pe mă-ta. Arată-ţi faţa, dacă ai curaj.

În studiou, Malicius Şi Pardoseală îi făceau semne încurajatoare.

- Da, vino.

- Ar fi prea uşor. Dar, târâtură, te voi ajuta. Vrei să ştii cum îl poţi învinge pe Paco?

- DAAAA, urlă Arden din toţi rărunchii.

- Atunci cumpără toţi morcovii din pieţe, supermarketuri, depozite, trimite-ţi oamenii să cumpere marfa ţăranilor! Cere ascultătorilor să iasă în stradă pentru tine şi să-ţi verse în faţa radioului toţi morcovii pe care îi găsesc!

Şi clic.

Legătura s-a întrerupt.

Tăcere. Zgomot Alb. Respiraţii.

- Ce o să faci, Arden?

- Un înţelept ridică un zid, doi nebuni dau cu capul în el până trec de partea cealaltă. La naiba! S-O FACEEEEM!

AMARUL GUST AL DISPERĂRII

Lisamona tăie o lămâie în şase felii identice. Apoi deschise uşa cuptorului cu microunde, introduse trei dintre ele înauntru, o închise la loc, porni cuptorul şi, după 30 de secunde le scoase afară. Le stoarse până la ultima picătură într-un pahar gradat, adăugă un degetar de coniac, câteva frunze de leuştean, amestecă totul cu o linguriţă cu coada de argint apoi se prăbuşi în fotoliul cărămiziu din camera de oaspeţi, cu tot cu pahar.

Viaţa începuse să-şi ia viteză de când se întâmplase tragedia cu Raco. Simţea asta în orgasmele neliniştite ale lui Paco şi nu-i plăcea. Nu i-a plăcut niciodată să respire cu kilometrajul sus. Prefera plimbările suave în parc, printre aleile cu trandafiri şi sexul aşezat, „bă-trâ-ni-cios!”, aşa cum îi silabisea Paco în timpul ţigării „de după”. Bowlingul era maximul emoţiilor ei, unicul lucru căruia îi permitea să-i deranjeze bătăile inimii. Şi nici măcar, fiindcă devenise perfecţiunea întruchipată, mama bilelor, teroarea popicelor. Concursurile câştigate unul după altul ca un lung şir de mărgele o făceau să-şi capete încrederea – acea noţiune imperfectă care îi dăduse bătăi de cap ani în şir, inclusiv după ce-l cunoscuse pe Paco. Numai că acum, când nemernicul ăsta de raton dezechilibrase lucrurile, Lisamona se simţea din nou nesigură.

-         Hey, Lisa!

Paco intră cu zgomot, îşi aruncă rucsacul plin de insigne cu mesaje porcoase în cuier şi se repezi către frigider.

-         Nimic de mâncare?

-         Eşti prea gras. Mănâncă o prună, bea un pahar de absint şi gândeşte-te că teoria darwinistă e o prostie: nu ne tragem din maimuţe, prin urmare nu trebuie să mâncăm toată ziua banane.

-         De acord. Dar poate ne tragem din lei şi ar trebui să mâncăm carne. Te-ai gândit la asta? S-au terminat coastele de bivoliţă… S-a terminat până şi berea! Of, Lisa, a plecat Raco şi toate s-au dus dracului…

Paco se sechestră în baie iar Lisamona nu apucă să-i răspundă. Dădu pe gât cockteilul pe care şi-l pregătise şi se simţi dintr-o dată mai bine. Întotdeauna combinaţia de lămâie cu coniac şi leuştean îi dădea aripi. Data viitoare va încerca şi cu două boabe de cafea. Se ridică şi puse un cd. I might be a bitch, ultimul album al celor de la Aromatic ButtHeads. Rock alternativ mixat cu punk depresiv. Adică tot un fel de cockteil. Mintea părea să i se limpezească un pic. Neuronii îi redeveneau vioi. Ar fi făcut o partidă de bowling dar era târziu, mult prea târziu. La ora asta nu mai putea spera decât la o partidă de sex. Asta în cazul că Paco n-ar fi fost atât de stresat încât să iasă din baie îmbrăcat în halatul cu floricele albastre, să se arunce în pat şi să înceapă să citească din Gazeta Apicultorului. Aşa face mereu când e stresat: citeşte din Gazeta Apicultorului, deşi nu l-au pasionat niciodată albinele, stupii sau măcar mierea! Odată l-a întrebat de ce nu citeşte ceva mai interesant sau măcar de ce nu se uită pe o revistă cu poze deocheate. I-a răspuns ursuz că asta îl face să se detensioneze, că albinele reprezintă un subiect cât se poate de relaxant şi că dacă ea nu apreciază eforturile celor care se ocupă cu această nobilă şi străveche meserie, să încerce măcar să îi respecte. Lisamona nu a insistat şi l-a lăsat să-şi vadă de revista lui. Mai ales că îşi făcuse şi abonament – era probabil singurul abonat din cei câţiva cititori ai unei reviste complet neinteresante. Culmea era că, atunci când redevenea vesel, Paco nici măcar nu mai băga în seamă articolele despre albine: revistele se duceau la coşul de gunoi, lucru pe care un pasionat get-beget nu l-ar fi făcut niciodată. Fiindcă, nu-i aşa?, orice pasiune are ca rezultat o colecţie.

Şi totuşi, unde-ar putea să fie Raco şi, mai ales, de ce-ar fi plecat? Lisamona suferea şi ea o oarecare depresie legată de dispariţia ratonului. Să ai un raton ca animal de casă era cel mai cool lucru care putea să i se întâmple unui cuplu. Ştia persoane care aveau şerpi, tarantule sau chiar crocodili sedaţi. Însă nu auzise niciodată de cineva care să aibă acasă un raton – parte din familie cu drepturi egale. Un raton nu numai că e drăgălaş, ci întruchipează un complex de calităţi şi sentimente, unele de-a dreptul umane. Iar Raco le demonstrase toate aceste lucruri în câteva rânduri.

Paco ieşi din baie îmbrăcat în halatul cu floricele albastre făcut cadou de Idioata cu ocazia Zilei Care Nu Reprezintă Nimic de acum doi ani. Lisamona credea că acest halat se potriveşte perfect personalităţii iubitului ei. O excita de-a dreptul când îl vedea cu el şi, în particular, îi mulţumise Idioatei de zeci de ori, povestindu-i cu lux de amănunte despre  efectele afrodisiace ale inspiratului cadou. Numai că, de această dată, privirea mâhnită a lui Paco tăia orice instinct. Cu atât mai mult cu cât ieşirea din baie se produse pe fondul depresivei melodii a celor de la Aromatic ButtHeads, You will never die alone.

Yeah, my arms are cut

My heart is thorn

My baby‘s gone

and black she wrote

You’ll never die alone

Ultimul număr din Gazeta Apicultorului apăruse ca din senin pe noptiera din dreptul locului lui Paco.

-         Voi angaja cel mai bun detectiv din oraş. Voi mări recompensa, la o sută de mii de morcovi. Dacă va fi nevoie, îmi voi suprima emisiunea şi îmi voi pune viaţa în slujba salvării afurisitului de raton!

Ei, asta-i acum! Lisamonei nu-i plăcea când iubitul ei cădea în oala cu patetisme. În definitiv, era un raton, nu maică-sa! Dar Paco nu părea a se opri aici.

-         Voi forma Liga Ratonilor Dispăruţi. Vom avea filiale în toate ţările. Vom organiza manifestări de protest împotriva anihilatorilor de ratoni şi vom cere ca ratonul să devină Animal Protejat. Vom declara Ziua Ratonului, vom milita pentru drepturile ratonilor şi, în general, vom face o lume mai bună! Iar dacă va fi să nu-l mai găsesc vreodată pe Raco…

Aici Paco făcu o pauză şi îşi încheie cordonul alb cu un nod pe care-l botezase simplu, Nodul Gordian, şi pe care numai el ştia să-l desfacă.

-         Ei bine, dacă va fi să nu-l mai găsesc pe Raco, mă voi sinucide în direct!

Paharul gradat se sparse cu un zgomot sec, de popică lovită cu mingea de bowling.

 Cui îi e frică de …

Ce ar fi să luăm cititorul de mânuţă şi să îl ducem frumos, printr-un artificiu de imaginaţie şi o întorsătură a evenimentelor, în camera unei secretare? Mai  întâi, să vă facem cunoştinţă: Cititorule, ea este Casta, Casta, el e cititorul, cel care acum te spionează pe gaura cheii. Nu, nu face duş. Hei! Nu fi obraznic(ă)!

Casta răsfoia plictisită cel mai nou număr al revistei bisăptămânale de modă şi bârfe pentru secretare. Oftă la fel de plictisită. Litere mari stacojii ţipau isteric pe copertă: 10 MOTIVE SĂ TE SIMŢI MÂNDRĂ CĂ EŞTI SECRETARĂ, SECRETELE UNEI SECRETARE (dezvăluiri incendiare), DIVELE ASCUNSE DIN FIECARE, LECŢII DE ÎMBLÂNZIT ŞEFII, COAFURILE NOULUI SEZON etc etc bla bla.

Mai întîi citea rubrica de scrisori trimise pe adresa redacţiei cu speranţa că mesajul ei va fi, în sfârşit, citit şi una din acele minţi minunate (şi cvasi-anonime) din spatele revistei îi va răspunde. Vărsase în acel răvaş toată dragostea ei neîmpărtăşită pentru Paco şi pentru Arden. Nu, stai, nu iubea doi bărbaţi în acelaşi timp, dimpotrivă, în inima ei era loc pentru unul singur, dar cum la Paco era imposibil de ajuns, nu numai din cauza clicii care îl înconjura permanent, ci şi pentru că părea genul de bărbat al unei singuri femei, se mulţumea şi cu Arden. Dacă se gândea ea bine, tipii ăştia doi, rivali declaraţi, erau al naibii de asemănători. Şi cum, între timp, devenise secretara celui de-al doilea, de ce să nu facă din el iubireavieţiiei şi celcucareosăsemărite şi osătrăiascăfericităpânălaadâncibătrâneţi sau pânăîlvagăsiînpatcualta şi careîivaplătipensiealimentarăpentruceilalţitreicopii.

Suspină din nou, i-ar plăcea să aibă o prietenă pe care să o sune în miez de noapte. Ar chema-o probabil Fanny sau Suzy sau Lucy, şi nu ar avea robot care să le preia mesajele, ca mai toate supersecretarele metropolitane din zilele noastre: „Bună, nu sunt aici, sunt cu iubi la pationar!”. „Bună şi pa, te sun eu!”, „Lăsaţi mesajul dupa !#=51##ds&!!”

Oftă. Se întoarse la revista lucioasă şi îşi reluă lectura. Din câte se părea, săptămâna aceasta, se purta look-ul Marilyn Monroe. Ce prostie! Sări din pat şi se fâţâi în oglindă. Avea ochii albaştri doar că erau tăioşi ca o lama de stilet, nu mari, umezi şi alunecoşi ca ai divei. Bust? Forme? Era ca o prăjină şi nu avea ce face. Mâine va purta tocuri şi mai intimidante. Lumea trebuie să ştie şi să simtă pe propriul ego cine este Casta.

Acum îi era foame şi cum de dimineaţă reuşise să facă piaţa înainte ca Arden să dea năvală în birou. Abia aştepta să se înfrupte din hrana vegan cu care se aprovizionase şi pe care aceeaşi revistă îngrozitoare o ridica la rang de must have, must do, must eat. Porni şi radioul în drum spre bucătărie. În câteva minute începea emisiunea lui Paco, ce conta că ea lucra la concurenţă, vocea afurisitului ăsta o scotea din apatie şi îi făcea poftă de mâncare. Câte sinucideri vor fi în seara asta? Câte naşteri, se întrebă ea mângâindu-şi pântecul. Într-o zi, minunea asta i se va întâmpla şi ei.

Porni aşadar spre bucătărie, lălăind.

ETs came out of theeeee waaaaater, they caaaan’t touch youuuu now, they’re just extraterestriaaaal, they just spy oooon youuuuu

Îi plăcea noul single al celor de la Necromancing Monkeys on the Storm, pe scurt NMS, că tot era la modă acronimul. Pe toţi pereţii vedeai câte un PST (Preşedintele Salută Ţara), PLM (Preşedintele Lozeşte Mult), PM (Pe Mâine).

Radioul hârâia în cameră, Paco intrase deja în direct şi lua telefoane. Nicio sinucidere, of, nici un discurs patetic şi nici o naştere în seara asta. Of of.

Se hotărî la o salată de andive. Ar fi aruncat şi câteva bucăţele de carne în ea dar nu trecuse pe la carmangerie.

În fundal, Paco se juca în continuare cu nervii ascultătorilor fideli, unii dădeau deja semn de isterie la telefon, păreau că ar fi gata ori să arunce cu roşii, ori să treacă în tabăra rivală. I se păru că pierduse ceva important din speech-ul lui şi se hotărî să dea radioul mai tare,  însă ceva o opri din drum. Un foşnet. Părea să se mişte ceva în bucătărie. Un şoarece? Credea că au fost de mult exterminaţi, de când cu ultima ploaie acidă. Nu avea cum să aibă în casă un şoarece sau vreo altă lighioană. Ce bine ar fi fost să nu o trimită pe Mitzi în lume, acum i-ar fi dovedit că pisicile nu sunt numai decor.

Zgomotul acela nedesluşit se auzi din nou. O fantomă? Bine dar curăţase casa de ele din prima zi în care s-a mutat aici, greu de imaginat că ar mai fi fost în stare să găsească drumul înapoi.

Paco răgea la un ascultător. Ce l-o fi apucat? Nu era stilul lui, părea a se scălda în apele firii alctuiva.

Şi totuşi… era posibil ca în coşul ei de cumpărături să fie ceva, de acolo venea zgomotul. Apucă un cuţit de pe masă şi se apropie cu paşi lenţi. Umbra ei o urmărea îndeaproape, umflându-se pe pereţi, mult mai ameninţătoare.

Pregătită să lovească, deschise capacul coşului.

Urlară amândoi în acelaşi timp. Ea – ascuţit ca o primadonă, Raco pe un ton uşor mai jos, ca de …raton.

- Ce javră mai e şi asta? Şi cum ai ajuns aici!!

Raco îşi rotunji ochişorii, trimiţând o mulţime de semnale pozitive către femeie. Avea el de gând să moară, dar nu chiar atât de repede. Îi plăcea gagica asta, era dură, o să îi placă de ea şi mai mult dacă va lăsa cuţitoiul ăla jos.

Casta îi cerceta cu privirea blana vărgată şi cam mizerabilă, nasul umed şi ochii lăcrămoşi.

- Mai arată şi ca naiba, sigur are vreo boală, ceva.

Raco insista cu farmecul lui pe care îl ştia irezistibil. Nici o duduiţă nu i se împotrivea prea mult. Ţup şi, în doi timpi şi trei mişcări, se şi cocoţa în poala celor mai slabe de înger. Cu fiinţa asta ar putea avea o relaţie de scurtă durată, ceva în genul „Doamna şi vagabondul”, „Frumoasa şi bestia”.

- Oare muşcă?

Avea colţi şi părea să zâmbească. Asta era o tâmpenie, animalele nu zâmbesc. Îşi dezvelesc colţii înainte de…

- Bine, sălbăticiune, fii atentă, dacă mă ataci, până aici ţi-a fost. Ajungi imediat mâncare pentru câini şi pisici.

Nici chiar aşa, gândi Raco, era el un raton cam zevzec dar nu merita soarta aceea crudă cu care îl ameninţa duduia. Ar fi mieunat dacă ar fi putut, ştia că unele au slăbiciuni pentru animale blănoase.

- Sper că nu eşti sconcs.

Acum chiar era jignit!

Căscă botul să zică ceva dar se trezi înşfăcat şi dus în baie unde primi rapid o săpuneală sub robinet, după care urmă uscatul cu foenul. Destul de neaşteptat tratamentul. Măcar acum nu mai mirosea a buruieni.

La radio, Paco bătea câmpii, promitea recompense incredibile dar Casta nu îşi dădea seama pentru ce. Să fi pierdut ceva? În seara asta simţul umorului. Mă rog, nu mai era aşa de important, între timp i se năzărise că nu ar strica să aibă şi ea un animal de casă din nou, spălat arăta chiar binişor. Privi creatura cum se strecura în pat şi încerca să i se cuibărească în braţe.

„Pacoseara pacostele mele, nu uitaţi şi daţi-mi un ţîr dacă îmi vedeţi ratonul, am pus deja afiş în oraş. E mic şi urât. Nu îl vreţi. Daţi un semn şi vă sunăm noi. Pacoseara la ultimul ascultător din pacoemisiunea asta de… Jim, frate, ce veşti îmi dai?

Vocea părea să se retragă undeva în fundul minţii Castei. Deci asta era, îşi pierduse ratonul. Se uită la ghemul de blană care sforăia nevinovat lângă ea.

Întinse încet mâna spre telefon.

Şi-o retrase.

Nu.

Nu acum.

E miezul nopţii deja, camera se lasă acoperită de un voal străveziu de melancolie, fereastra clipeşte nevrotic de la reclama-neon de vis-a-vis.  Tăcerea pluteşte în aer încapsulată în baloane de săpun ce se sparg silenţioase de pereţi.

ŞTIU DESPRE RACO!

– Paco, intri în direct în două minute.

Şireturile lila ale bocancilor care se odihneau derutaţi pe masa din studio fură cuprinşi de un tremur uşor.

- Ai auzit? Paco?

Piciorul drept săltă peste cel stâng. Căştile imense, în formă de aripi de fluture, căzură pe podea cu un zgomot sec. În rest, nimic nu se clinti. Producătorul Giurumy era în pragul unei crize de nervi.

- Mai ai un minut şi nu ţi-ai repetat intrarea. PACO!!!

- Mh?

Paco ridică ochii de pe hârtia de pe care oricum învăţase pe de rost versurile.

- Ah, da. Intrăm! Să intrăm!

Becul portocaliu se aprinse. In the air. Apoi, linişte. De undeva din spatele plexiglasului, Giurumy începu să gesticuleze ca un bolnav de epilepsie intrat într-o criză de schizofrenie – combinaţie delicioasă acustico-vizuală. Paco privi prin el. Îşi puse căştile – ok, e un progres -, îşi apropie microfonul de gură – ok, totul merge bine, dar prea încet -, şi gata. Linişte. Secundele se scurgeau pe pereţi precum codurile din Matrix. Patruzeci şi cinci, patruzeci şi şase. Giurumy se prăbuşi înainte de a apuca să intre în studio pentru a apăsa butoanele cu muzică, reclame sau bomboane. Cincizeci şi şase, cincizeci şi şapte…

- …şiiiii am intrat! Pacoseara, ascultătorilor! Ce mai e nou pe plantaţiile voastre de neuroni? Cine vă mai tulbură în mod inept existenţele şi cine nu vă lasă să vă gândiţi că mâine va fi mai bine? Cum v-a fost ziua şi cum vă pregătiţi să vă fie noaptea? Ok, ok, să lăsăm întrebările pentru mai târziu, eu am avut o zi pe care aş putea foarte bine să o pun pe o felie de pâine, să o ung cu gem de cimpanzeu şi să o fac cadou mâine dimineaţă la micul dejun prietenului meu cel drag cu nume de stafilococ. Vom avea o noapte uşoară. Nu e nimeni pe lista de naşteri. Frumoasele noastre femei mai au de aşteptat. Nu e nimeni nici pe lista celor care vor să facă prematur cunoştinţă cu Mister Peter. Şi asta mă bucură cel mai tare. Avem o noapte doar pentru noi şi poveştile noastre nemaiauzite. Iar dacă o să fac abstracţie de lista celor care deja vor să intre în direct, aş putea să vă povestesc despre ziua pe care am avut-o. Fiindcă deşi mă auziţi în mod clar şi fără bruiaje, credeţi-mă: sunt bruiat la maxim. Mi s-a întâmplat ceea ce nu credeam vreodată că o să mi se întâmple, pentru că, nu-i aşa, atunci când trăieşti o viaţă cu o castană sub pernă, dacă cineva, dintr-o dată, pentru un motiv aparte, îţi fură castana, somnul ţi transformă pe loc în coşmar. Daaa, este incredibil dar astăzi… astăzi…

Pauză. Giurumy, care între timp îşi revenise pentru a face faţă asaltului telefonic, se schimbă la faţă. Cele trei coşuri permanente de pe obrazul drept, pe care cu mândrie şi le botezase Yo, Yu şi Ye, îşi dublară volumul. Paco tăcea, din nou, din senin. Apelurile telefonice deveniră furibunde.

- …astăzi a dispărut Raco!

Un bec de deasupra lui Giurumy pocni cu zgomot, urmat de explozia verde-gălbuie a lui Yu.

- A dispărut. La început am crezut că a plecat la plimbare. I se mai întâmplă. Are şi el, ca orice raton, ca orice creatură cu ouă, nevoi personale. Uneori, Raco e atât de erotic încât pleacă pentru câteva ore şi îşi pune în funcţiune farmecul indubitabil. Dar, la naiba, îmi semnalează aceste plecări. Avem codul nostru măsliniu. De aceea nu-mi fac griji: nu uită niciodată. E un raton bun. E un raton bun. E drept, uneori e prea tipicar, dar cine nu e? Hai, spuneţi-mi cine nu e tipicar? De câte ori nu ţi-ai aranjat prosopul din baie în aşa fel încât să se alinieze perfect cu faianţa? De câte ori nu pleci de la birou fix la ora cinci ca să nu pierzi cel mai nou episod din „Credinţa mea e îngropată în ghiveciul albastru“? Sau de câte ori nu îţi doreşti să începi ziua văzând cum îţi surâde vecina de douăzeci de ani de deasupra ta? Oameni buni, vă zic cu mâna pe inimă… era un raton bun. Iar cine mă ajută să-l găsesc, ascultaţi cu atenţie!, va fi rege în Pacoland! Va fi regele meu, oameni buni! Cu coroană, sceptru, pivniţa de vinuri şi colacul de toaletă cu încălzire centrală. În plus, se va umple de morcovi: 25.000 de morcovi celui care mă ajută să-l găsesc pe Raco!

Din nou pauză. Becurile încă străluceau, înşurubate. Ochii ieşiţi din orbite ai lui Giurumy îndemnau la telefoane în direct.

- E-n regulă, amigo! S-auzim primul telefon. E Manny, de pe strada Rea. Pacoseara, Manny! Cum stă treaba pe strada ta? Nimic bun de semnalat? Mă poţi ajuta?
- Paco, să trăieşti, ţi-am văzut ratonul.
- Şi cum arăta ratonul meu, Manny?
- Păi… era ca un raton normal, adică…
- Pacovedere, Manny! Următorul! Pacoseara, Bill!

- Pacoseara, Paco. Spune-mi, morcovii ajută cumva la vedere?
- Bill, am citit un studiu despre asta pe care nu vreau să-l aduc în discuţie, fiindcă studiile sunt făcute de cei care nu se plictisesc îndeajuns de mult încât să se auto-declare nişte onanişti oneşti. Aşa că, ai încredere în mine: morcovii, contrar oricărui mit antagonic mitului că nu ajută la vedere… ajută la vedere! Un litru de suc de morcovi pe zi te va face să vezi din ce în ce mai bine până când vei putea pătrunde cu privirea până în străfundurile cele mai întunecate ale minţii umane.
- Am înţeles. Deci morcovii ăia pe care-i oferi recompensă nu sunt în van.
- Nimic nu e în van până nu pică din tavan! Învaţă asta prietene! Pacoseara, Lucretzia!

- Paco. Paco. Paco.
- Te ascult, Lucretzia. L-ai văzut cumva pe Raco, Lucretzia? A ajuns el să bântuie în zona ta, cu privirea tristă şi chipul împietrit de cine ştie ce gând care-l frământă şi care l-a făcut să-şi ia tălpăşiţa din Paradisul Ratonilor?
- Paco. Vreau să mă sinucid.
- Aproape imposibil, Lucretzia, sora mea. Asta se presupune că e o noapte liniştită. Ai uitat regula? Numai cine se înscrie pe listă se poate sinucide în direct. Iartă-mă, iubire, altădată. Ur…
- Paco. Ştiu despre Raco.
Tăcere. Câteva secunde. Paco rămase cu gura deschisă şi cuvintele care stăteau să iasă făcură cale întoarsă căzând cu zgomot în stomac. Pleosc. De dincolo de geam, producătorul emisiunii îşi puse mâinile în cap. Avea de-a face cu un conflict de interese. Sau ceva de genul ăsta, nu putea defini foarte exact situaţia, dar al şaselea simţ, cel de producător, îi spunea că e nasol-miştoacă. Oricum, nu avea nimic mai bun de făcut decât să aştepte reacţia lui Paco. Numai că aceasta întârzia să vină.

- Paco?
Vocea Lucretziei era gravă şi groasă. Părea vocea unei femei bătrâne care a ronţăit toată viaţa ciulini crocanţi.

- Paco???
- Lucretziaaa. Ce ştii despre Raco?
- SÂMBĂTĂ LIVE, Paco!
Şi tonul de ocupat se auzi în eter ghilotinat cu stil. Sânge transparent ţâşni pe pereţii studioului ca în cel mai inodor roman de groază. Secundele de linişte de după nici nu mai contau. Ba chiar, Giurumy îşi spuse în sinea lui că erau binevenite de această dată: dacă e bal, să dansăm. Şi dacă e să dansăm ca surdo-muţii, măcar să o facem ca şi cum am auzi sunet de topoare pe câmpul de luptă.

POEZIE

Paco prinse hârtia albă cu multă precauţie, de parcă era un obiect extrem de periculos, dubios şi pe cale să-i explodeze sub nas. Ceva e în neregulă aici, hârţoaga e prea albă, hainele Prietenului Mut brusc stacojii. Da, da poezie, îl obseda, nu avea vreo speranţă că o să scoată vreodată alt cuvânt de la el. Bine măcar că era întreg! Iepurele Gras se foia lângă el .

- Doar nu crezi că…, mormăi el.

- Eu nu cred nimic, ia să vedem ce avem aici. Poate baba ne-a trimis mesaj:

Nudă şi triStă e muza lăsatÂ

De-aMorul ce ea l-a zidit

‘N Poetul ce zace şi el

La pământ.

Şi nici o scânteie în spiritul învins.

Nudă şi tristă e-a nostră muză

SuB viscolul vânăt suspină adânc

Apriga fiarÂ, aproape zăludă

LoveşTe sub oblânc.

Şi nici o zvâcnire-în trupu-adormit.

Se strâng mai aproape

Umbrele-n jur

Nu-i strop de speranţĂ

Şi soarele-i apus de mult.

Ea, luna s-a ascuns de după-un nuc.

E dusă şi muza, e dus şi poetul

În vaLe se aud câinii urlând

A jelanie, tristeţe, urgie, năduf

Iar viscolul ţipă – cu el ce-au avut?

Ecoul se-avântă şI el în văzduh.

Dar – trupul de humă deodată zvâcneşte.

E doar o părere sau el se trezeşte?

Desch ide şi ochii: ce Vis am avut,

Se făcea că plonjam în absolut.

Şi muza zâmbEşte: nu-i totul pierdut pentru AMÂNDOI.

- CE DRACU MAI E ŞI ASTA!!!

Strigaseră cu toţii în acelaşi timp.

- Poezie, şopti Prietenul Mut smerit.