The Hurt Locker e un film mişto. Dacă nu ar fi tam-tam-ul cu nominalizarea la Oscar şi cu ideea de “marele favorit” aş fi rămas cu o oarecare savoare care s-ar fi continuat în timp până când aş fi dat de un alt film “mişto” cu militari americani prin Irak sau pe unde mama lu’ Obama mai sunt ei trimişi. Aşa însă, mă apucă revolta. Cum văd un film cu soldaţi dezrădăcinaţi, americanii înnebunesc şi îl consideră cel-mai-bun-film-din-lume, indiferent de context. Iar dacă acel context este să fie Oscarul, atunci… să fie!

Una dintre cărţile care mi-a marcat copilăria, ca multor altora, a fost Winnetou. Karl May a ştiut cum să pună problema: a creat două personaje geniale şi a populat peisajul cu alte câteva din aceeaşi zonă a geniului. Prin pana lui, apaşii au ajuns să fie cele mai cool fiinţe din lume iar feţele palide cele mai nasoale, desigur, cu mici excepţii. De o parte Winnetou, de cealaltă Old Shatterhand. Prietenie la cataramă. Indianul îi dă sora, calul, sângele. Albul îi aduce – fără să vrea – oamenii care construiesc căi ferate şi dezvirginează teritoriile “roşii”. Indianul îşi apără neamul şi nevoile. Albul nu ţine cu ai lui, fiindcă-l iubeşte pe indian. Dar e neputincios în faţa tehnologiei. Atenţie! Karl May a murit în 1912.

Din păcate avem o ediţie a Oscarurilor (7 martie) care va fi dominată net de un singur film: Avatar. Prea mult marketing, prea mulţi bani, prea mare show-ul pentru filmul “revoluţionar” al lui James Cameron pentru ca acesta să nu fie băgat în seamă… prea mult. Va câştiga detaşat premiile pentru Cel mai bun film (culmea, din 2010 la această secţiune sunt nominalizate 10 filme în loc de 5), Cea mai bună regie, efecte, sunet, blabla. Aşa că, odată rezolvată problema, focusul se pune pe celelalte categorii importante, şi anume premiile pentru cei mai buni actori / actriţe în rol principal / secundar.

Piticul atomic născut cu numele Prince Rogers Nelson, cunoscut mare parte a carierei sub numele de Prince, a avut geniul de a compune această incredibilă piesă în anul de graţie 1984. Puse cap la cap, multe ore am petrecut în faţa aparatelor video din vremurile ceauşiste, urmărind atât videoclipul en-large sau, mai pe-ndelete, filmul cu acelaşi nume, în care juma-de-chiflă-genială făcea furori cu motorul bine turat, geaca de piele bine strânsă pe corp şi privirea de grande futadore proporţional dozată către partenera sa, pe nume Apollonia Kotero.

Cu greu aş fi putut re-creiona, printre amintirile unor lecturi care parcă s-au întâmplat acum câteva secole, unul dintre cele mai sclipitoare personaje din istoria literaturii. Inventat de un scoţian cu mustaţa-n furculiţă, medic şi scriitor în acelaşi timp, şi peste toate Sir (Conan Doyle), Sherlock Holmes a gâdilat, fascinant şi inteligent, minţile celor care i-au acordat credit şi l-au acceptat cu simpatie în existenţele lor culturale.

Un agent federal din Buenos Aires, ajuns la vârsta pensionării, trăieşte de peste 30 de ani obsesia unui caz pe care l-a avut în grijă şi care nu pare complet rezolvat. În 1974, Benjamin Esposito a anchetat crima comisă împotriva unei tinere proaspăt căsătorită cu un funcţionar bancar. Soţul acesteia a rămas închistat într-o incredibilă şi amară suferinţă. La bătrâneţe, Esposito doreşte să scrie un roman despre acest caz, combinat cu propria lui poveste de amor platonic vizavi de şefa lui, frumoasa avocată Irene dar şi cu povestea despre bunul său prieten şi coleg, Sandovar, asasinat din întâmplare, chiar în locul său.

Viaţa lui Leonard Cohen este un mic manual de poezie. Dacă nu cumva, o poezie continuă, ale cărei repere se transpun în muzica pe care romancierul, poetul şi cântăreţul canadian o cântă de peste 40 de ani. Amorurile trăite de Cohen rămân fixate în câteva piese care au făcut istorie şi care au mers direct la sufletele milioanelor de fani de pretutindeni. Una dintre acestea este Suzanne.

În State există firme care se ocupă cu concedierea angajaţilor. Ai angajaţilor altora. A-ţi da afară angajaţii este, să recunoaştem, o treabă “murdară”. E un fel de asasinat oficial care cade mai mereu pe umerii tipului de la HR. Tipul de la HR e şi el om şi nu vrea să-şi atragă antipatia generală. Aşa că unele companii externalizează acest serviciu apelând la “ucigaşi” plătiţi.

Ce poate fi mai rău decât să ai 16 ani, 120 de kilograme, un copil handicapat făcut cu taică-tău şi altul în burtă făcut cu acelaşi personaj, o mamă care trăieşte din ajutorul tău social şi care nu scapă nici un prilej să te-njure ca la uşa Harlemului? Probabil nimic. În acelaşi timp, însă, ai putea avea, în tine însăţi, şi ceva bun: o pasiune nebună să înveţi, să trăieşti, să visezi, să speri. Şi să-ţi iubeşti copiii.

Sindromul Asperger este o formă de autism care se manifestă într-un mod aparte: cel care l-a dobândit are dificultăţi în înţelegerea modalităţilor de interacţiune socială. De exemplu, o persoană care suferă de sindromul Asperger nu poate recepta sentimentele şi emoţiile celor din jurul ei. Nu poate face diferenţa între o glumă şi un lucru serios. Vorbeşte mult, îngrozitor de mult, pe marginea unui subiect anume, pe care-l cunoaşte în profunzime. E inteligentă, poate chiar peste medie, şi devine pasionată de subiecte aparte. Cum ar fi, astronomia.

Probabil că, dacă nu şi-ar fi luat concediu permanent pentru a vizita Cerurile, Kurt Cobain ar fi fost astăzi un zeu în viaţă al celor care s-au desprins la începutul anilor 90 de rock pentru a lua calea grunge-ului zămislit de chitarele celor de la Nirvana şi Pearl Jam. Fiindcă a ales despărţirea bruscă de realitate, Cobain a lăsat în urmă nu doar o văduvă şleampătă şi o legendă care-l transformă în zeu mort ci şi câteva melodii care au intrat în istoria do-re-mi-ului. Una dintre ele, poate cea mai bună, este Smells Like Teen Spirit.

Despre Elisabeta Bathory, cărţile de istorie şi legendele site-urilor wikipedice ne-au învăţat că a fost una dintre cele mai crude femei ale tuturor timpurilor. Ea nu a rămas în memorie atât ca o mare conducătoare ci mai ales ca o ucigaşă în serie care hăcuia virginele pentru a se îmbăia în sângele lor. Motivul era simplu: femeia avea o păsărică (la cap) care îi şoptea că trecerea timpului o scofâlceşte atât de tare încât unica soluţie e să folosească globulele roşii ale bietelor fecioare pe post de cremă de noapte. Desigur, Elisabeta mai avea o păsărică (ceva mai jos) despre care aceleaşi legende spun că ar fi fost atât de flâmândă încât devora bărbaţi şi femei pe bandă rulantă.

Se ia un sound indie-pop, se amestecă împreună cu ritmuri de orchestră și se asezonează cu versuri romantice. Nu se bagă la cuptor, ci se trimite pe scenă. Mai întâi pe scenele din Glasgow, începând cu anul de grație 1996, apoi pe cele din întregul Regat Unit. După cinci ani în care ingredientele rămân cam aceleași dar se schimbă cei care le mixează, oamenii care i-au ascultat realizează că le place din ce în ce mai tare. Și cer mai mult. Rezultă un prim produs cu etichetă: Biggest Bluest HiFi. Și un promițător start în zona ”independent”, una în care, dacă scotocești bine, scoți la iveală diamante veritabile.

E un top personal, prin urmare e supus – ca orice top – subiectivismului. Se bazează exclusiv pe filmele pe care le-am văzut în 2009 (deși unele sunt produse în 2008) și nicidecum pe cele despre care am auzit. Încă nu am văzut Avatar, prin urmare nu l-am inclus. Nu conține filme porno, despre care Gogu Kaizer ar putea să-ți spună mai multe dacă vrea (de regulă nu vrea). Și, ca ultim reper: nu folosește la nimic!

2010 se anunță un an plin de evenimente muzicale. Dacă nici de această dată nu vom putea spera la un concert U2 sau Robbie Williams (preferăm să spunem că există minuni) sunt însă alte motive de bucurie. Elton John revine la București pentru un concert de excepție, care va face parte din turneul său mondial World Tour 2010. Evenimentul va avea loc în Piața Constituției, sâmbătă, 5 iunie, ora 20.00. Mai jos, comunicatul oficial și prețurile biletelor.

Am încetat de mult să mai sper, de la americani, la filme ieşite din clişeele care iniţial au fost bune dar cu trecerea anilor s-au devalorizat complet. Auzisem de filmul lui Emmerich că e o tâmpenie care merită văzută doar pentru “efecte”. Cum “largheţea” mea vizavi de implicarea computerului în opera de artă care se numeşte “film” e strânsă la gură ca un scoţian la pungă, mi-am mişcat cu greu pupilele către 2012. OK, hai să vedem “efectele”!

The Joshua Tree (1987) a fost, probabil, albumul cu care U2 a făcut cele mai mari furori, atrăgându-şi definitiv un număr imens de fani care aveau să-i “urmeze” pe parcursul întregii istorii a trupei. Una dintre piesele de pe el, mai exact a treia, a însemnat recunoaşterea lui Bono & comp. de către americani: With or without you a ajuns pe primul loc în Top USA, fiind totodată primul single al trupei care a avut o soartă mai bună peste Ocean decât în Insulă.

El – bătrân, şchiop de la o tentativă de sinucidere prin aruncare pe geam, posesor al unui IQ îngrozitor de mare (aflat la limita Nobel-ului de câteva ori), cârcotaş, neadaptat şi ciufut până în pânzele albe. Ea – blondă, proaspătă, sudistă, prostuţă, naivă şi fugită de-acasă din cauza unor părinţi prinşi în mijlocul unor probleme constante de cuplu. Ea îi cere lui să o adăpostească până îşi găseşte de lucru. El, într-un moment de slăbiciune, acceptă. În scurt timp, ei se căsătoresc.

Brad Pitt și ”oamenii lui” scalpează naziști cu o plăcere winnetou-liană. Un critic de film ajunge soldat, apoi erou, apoi actor principal în filmul propriilor acte de vitejie = să ucidă zeci de ruși dintr-un turn, trăgând în ei ca într-un joc shooter în alb-negru. Fuhrer-ul merge la film și se distrează de minune. Un ofițer nazist, cu un IQ mai mare ca toată Germania, e gata să-și trădeze nația și să încheie războiul în stil de mare campion-trădător. În mod normal, asemenea faze, izvorâte din mintea colorată a lui Tarantino, sunt suficiente motive pentru a adăuga un plus de strălucire aurei unui regizor care a dovedit că e genial încă de la Pulp Fiction încoace.

Chiar dacă istoria Beatles a început cu Love Me Do, cântecul scris de Lennon şi McCarthy în 1957 pe când aveau 17, respectiv 16 ani, prima piesă a celebrei trupe care îţi vine în minte când te apucă nostalgia după „the fab four”, este Yesterday. Ieri / când toate grijile păreau atât de departe / acum arată de parcă s-au reîntors pentru totdeauna / oh, eu cred în ziua de ieri.

Yesterday este piesa muzicală după care, conform Guinness Book Of Records, s-au făcut cele mai multe cover-uri: peste 3000. Ani de zile a fost piesa cea mai difuzată la posturile de radio. E foarte posibil chiar ca în acest moment, un post de radio din lume să difuzeze melodia şi câteva mii de ascultători să vibreze la muzica scrisă de Paul McCartney.

Nu ştiu cum poţi alătura unei frumuseţi ca Beyonce o pocitanie ca Lady GaGa fără să comiţi un sacrilegiu, însă rezultatul acestei “împrieteniri” poate fi interesant dacă vine vorba de Video Phone, clipul realizat de Hype Williams. GaGa spune că s-a distrat teribil în timpul filmărilor. E de-nţeles: pe lângă dive apar nişte dansatori care au camere foto in loc de cap iar videoclipul începe cu o secvenţă filmată în stil Reservoire Dogs.

Puţine lucruri şi totodată foarte multe ar putea fi spuse despre un film precum Poliţist, adjectiv. Filmul lui Porumboiu m-a surprins într-o gamă de nuanţe care au variat de la negru la alb, trecând neapărat prin mov. E un film românesc mai altfel şi îţi trebuie ceva timp să treci peste tendinţa de a-l numi îngrozitor de plictisitor, care te loveşte în prima jumătate de oră. Nu e un film comod. Are zvâc atunci când crezi că moare şi moare de-a binelea atunci când îţi doreşti zvâcul ca pe sarea-n bucate.

Când avea 25 de ani, Ramon Sampedro, pescar din Galicia, a făcut un plonjon în mare fără a calcula bine adâncimea acesteia. Rezultatul a fost tragic. Ramon a rămas paralizat de la gât în jos, urmând să poarte în cârcă un diagnostic cutremurător: tetraplegie – imposibilitatea de a mişca toate cele patru membre. Vreme de 29 de ani, Ramon Sampedro şi-a trăit viaţa într-un pat, ajutat de familia care i-a fost aproape. Vreme de 29 de ani, Ramon Sampedro şi-a dorit din toată inima să moară, considerând că ceea ce i se întâmplă nu mai poate fi numită viaţă.

Cei care au trăit în vremuri ante-1989 îşi amintesc de celebra Telecinematecă difuzată de Televiziunea Română şi mai ales de fundalul sonor al genericului. Melodia “telecinematecăi” a rămas mulţi ani în memoria cinefililor, odată cu acea succesiune de cartoane cu fotografii ale actorilor celebri, de la Clark Gable la John Wayne sau Vasiliu-Birlic. Puţini ştiu însă povestea acelei melodii, în fond o adaptare a unui cântec celebru interpretat de cea mai cool solistă britanică a anilor ‘60: Petula Clark.