Nu neapărat scenariul te cucerește la Loverboy. Până la urmă, și un Cassanova se poate îndrăgosti, și asta nu e o descoperire care să inventeze mersul pe jos, indiferent în ce context e pusă. După ultima secvență, hipnotizat de privirea lui Luca (George Piștereanu) din spatele căștii de motociclist, te întrebi ce ți-a plăcut, totuși, așa de tare, la un film în aparență banal. Răspunsurile – cel puțin pentru mine – au fost două.

“Pentru Luca am avut o luna de documentare, în timpul căreia m-am întâlnit cu doi ‘loverboy’ și am încercat să înțeleg cât mai mult din viața lor de zi cu zi.”
George Piștereanu Aproape nici o creație artistică nu poate emite pretenții de valoare dacă nu-și construiește această valoare pe pilonii unor personaje puternice. În Loverboy, există trei: Luca, Veli și bunicul lui Luca. Cuplul Piștereanu – Ada Condeescu, atât de intens în spectaculosul Eu când vreau să fluier, fluier… se reunește într-o schemă în care individualismul fiecăruia nu domină, ci completează și construiește. Nu cred să existe în cinematografie românească un personaj mai apropiat de James Dean ca Piștereanu în Loverboy. Și nu cred să existe în momentul de față o actriță mai proaspătă ca Ada Condeescu, care reușește să te convingă și de faptul că dacă-și acoperă sânii cu pătura o face pentru că vrea, și nu pentru că îi e rușine de privirea pofticioasă din scaunul de cinema.

Al treilea personaj e Ion Besoiu, cândva căpitan pe nava Speranța. Unicul cuvant rostit de bunicul lui Luca este un chinuit ”c-c-cu…r”, într-o scenă care va rămâne memorabilă și va face cu siguranță milioane de afișări pe YouTube. Dar apariția din altă lume a acestui actor de legendă, voit haladit, e fix liantul care unește, măcar temporar, sentimente și vieți în universul decupat-boem creat de Mitulescu.

Trailer:

Al doilea motiv ține mai degrabă de estetică. Două femei apar în preajma lui Clooney și ambele se ridică la înălțimea Frumuseții Sale. Prima e aparent insipida olandeză Thekla Reuten, a doua – senzuala Violante Placido, o quelque-chose-istă cu ochi (și sâni) seducători. Mai departe de asta, The American rămâne un film de văzut între două felii de pizza mestecate pe-ndelete, unul pe undeva cu pretenție de art-movie, pe altundeva cu iz de teribilism (cam) gratuit.

The American, 2010. 105 minute. Regia: Anton Corbijn. Scenariul: Rowan Joffe. Cu: George Clooney.

Trailer:

Cele patru dive (trebuie să povestesc filmul, e o mică răzbunare asupra penibilului) găsesc “salvarea” existenţială într-o excursie în Abu Dhabi, la invitaţia unui şeic bogat care o cunoaşte întâmplător pe Miss Nimpho Samantha. De aici încolo, totul se transformă într-o reclamă totală făcută micuţului emirat arab şi a hotelului în care sunt găzduite cu generozitate (sclavii incluşi) cele patru graţii tocite. Reclamă peste… reclame, fiindcă cu greu găseşti un film care să fie mai clar şi mai ofertant în product placement-uri care mai de care mai variate, de la Maybach la iPhone, de la Chanel la… mărcile lor de pantofi, scuze că nu le reţin. După ce Samantha reuşeşte să-i intrige la maxim cu sexualitatea ei pe bieţii arabi, cele patru sunt trimise pachet acasă de şeicul care iubeşte frumuseţea dar urăşte – pe motive religioase – desfrâul. Şi, trecând peste o mini-aventură fără sens prin bazarul plin de pericole (trebuia lungit filmul), fashion-hâdele ajung înapoi în New York şi, ca prin minune, îşi rezolvă rapid problemele: Mr. Big a eliminat televizorul din dormitor, Samantha şi-o trage în focuri de artificii cu miliardarul danez pe care nu l-a putut “rezolva” printre dune, morcoveaţa şi-a găsit un job la care poate să bată din picior când vrea iar Mother of Two a realizat că bona e lesbiană şi, de fapt, e cea care o ajută – cu sau mai ales fără sutien – ca viaţa să fie frumoasă.

Dacă va exista vreodată Sex and the city 3, propun regizorului Michael Patrick King (sau cine-o fi el) să filmeze în România şi să-i folosească pe Garcea şi Axente pe post de Sarah Jessica Parker şi Kim Catrall. Măcar sunt mai frumoşi. Şi, cu o mică forţare, ar putea scoate poante mai bune.

Sex and the city 2. 2010. 146 min. Regia: Michael Patrick King. Cu: Sarah Jessica Parker, Kim Catrall, Kristin Davis, Cynthia Nixon.

Trailer:

Cei care au avut o astfel de abordare, şi-au ratat filmele şi au rămas în puşcăria propriilor limite. Florin Şerban a mers mai departe şi a ales cu atenţie să păşească pe linia fragilă care delimitează căderea în banal de ridicarea în spectacolul unei lumi aparte. Dacă ar fi să-i definesc filmul cu un singur cuvânt, acesta ar fi forţă. O forţă care sparge barierele fragilităţii unor personaje aflate de-o parte sau de alta a sârmei ghimpate şi le transformă pe acestea în adevărate flăcări. N-am văzut de multă vreme o scenă în filmele româneşti de forţa celei în care puşcăriaşul Silviu se ceartă cu maică-sa, venită în vizită la vorbitor, la cererea lui, pentru a-i porunci să nu-l ia pe fratele său mai mic cu ea în Italia. N-am văzut de mult, sau poate niciodată în filmele româneşti, o scenă în forţă, de genul celei în care Silviu îşi pierde minţile şi o ia ostatecă pe Ana. Şi aici voi trece la al doilea motiv pentru care mi-a plăcut filmul lui Şerban: uluitoarea naturaleţe a unui… viitor actor care este George Piştereanu. Un puşti de 20 de ani, luat de pe băncile şcolii, care face un rol perfect în toate imperfecţiunile lui şi despre care ai zice că vine direct din penitenciar pentru a juca rolul propriei vieţi.

Mergeţi să vedeţi Eu când vreau să fluier, fluier! Este creditul pe care îl veţi acorda, fără păreri de rău, unei generaţii care se naşte acum şi care ar fi păcat să se piardă în vremurile incerte care se anunţă.

Eu când vreau să fluier, fluier. 2010. Regia: Florin Şerban. Scenariul: Cătălin Mitulescu şi Florin Şerban. Cu: George Piştereanu, Ada Condeescu

Trailer:

Din nefericire, super-eroii nu există decât în cărţile cu benzi desenate sau în filme. Arthur Poppington (Woody Harrelson) este un individ cu un IQ sub medie, care a ales să trăiască pentru a demonstra că super-eroii pot fi, la o adică, pipăiţi. El se auto-intitulează Defendor (neapărat cu “o”!), se vopseşte cu negru la ochi pentru o mască improvizată, are un tricou pe care-şi lipeşte cu bandă adezivă şi fosforoscentă un D uriaş şi pleacă la lupta pentru apărarea dreptăţii cărând după el un întreg arsenal de atac şi spionaj: bile de sticlă, albine ucigaşe, un buzdugan preistoric, un video-recorder conectat la camere video amplasate pe cască, un sistem de captare a sunetului… Nici o armă, fiindcă “armele sunt pentru laşi”. Ajutat de o prostituată adolescentă, de care se îndrăgosteşte, Arthur intră pe urmele unor periculoşi mafioţi ruşi care pregătesc un transport de droguri şi nu se lasă până când, în mod hilar, imbecil şi tragic, nu ajunge la marele şef pe care încearcă să-l demaşte. Şi, culmea, chiar reuşeşte.

Defendor e filmul de debut regizoral al actorului Peter Stebbings, care a ştiut să găsească în Harrelson persoana ideală  să-i ducă un scenariu nu neapărat foarte proaspăt şi surprinzător dar care scormoneşte în tine ideea că, uneori, în viaţă, e ok să trăieşti şi pentru un ideal, fie că acesta se numeşte să salvezi lumea sau să ajuţi bătrânicile să treacă strada.

Defendor. 2010. 95 min. Regia şi scenariul: Peter Stebbings. Cu: Woody Harrelson, Kat Dennings.

Trailer:

Într-o Transilvanie idilică peisagistic, foarte maghiarizată şi rurală, o femeie este violată de doi netrebnici. Din actul păcătos rezultă un băiat pe care, timp de 11 ani, femeia îl creşte împreună cu bărbatul ei, care nu ştie că feciorul nu e al lui. Până într-o zi când, apăsată de povara minciunii, Katalin Varga se destăinuie surorii ei după care, evident, află tot satul. Bărbatul o goneşte de-acasă, cu tot cu copil, iar Katalin pleacă într-o căruţă şubredă în căutarea răzbunării. Pe care şi-o va găsi, incomplet şi tragic.

Filmul reprezintă debutul britanicului Peter Strickland într-un proiect produs de cuplul Oana şi Tudor Giurgiu, cu distribuţie majoritară maghiară şi cu o actriţă – Hilda Peter – aflată şi ea la primul rol important din carieră. Hilda îşi construieşte personajul cu migală, împrumutând frânturi din tragismul Vitoriei Lipan, şi impregnează atmosfera filmului cu un surâs de piatră în spatele căruia lasă voit să se întrevadă dimensiunile dramei care delimitează nu doar viaţa ei ci şi pe cea a copilului bastard şi nelămurit care o urmează cu naivitate. E un rol greu, pe care Hilda Peter îl scoate la lumină cu brio, lăsându-ţi totuşi impresia că ar fi fost de dorit să-l exploateze mai mult. Asta dacă ar fi avut timp, fiindcă filmul e scurt şi intens, ca o furtună de vară care lasă în urmă victime colaterale.

Ar mai fi de remarcat atmosfera de peliculă horror, întreţinută de muzica apăsătoare pe fundalul unor peisaje excelent exploatate, care ies din zona “băi, ce ţară frumoasă avem!” şi intră în cea cu “băi, ce ţară bună de filmat ne-a lăsat Dumnezeu!”. Un film care “rămâne”.

Katalin Varga. 2009. 82 min. Regia şi scenariul: Peter Strickland. Cu: Hilda Peter, Roberto Giacomello.

Trailer:

The Hurt Locker

Kathryn Bigelow e prima femeie din istorie care a primit un premiu BAFTA pentru regie. Aşa, de can-can, e fosta nevastă a lui James Cameron, cu care, ca să vezi!, se bate anul ăsta pentru a-i învinge Avatarul pe scena teatrului Kodak. Bigelow a făcut un film independent care mizează pe ideea unei meserii extrem de periculoase şi, în acelaşi timp, incitante: detonatorul de bombe. În esenţă, despre asta e vorba în The Hurt Locker: o echipă de detonatori de bombe, în Irak, îşi trăieşte tensiunile şi dramele doar pentru a ajunge la limanul uriaşei bucurii care se numeşte “rămânerea în viaţă”. Filmul e un thriller mai degrabă neexplodat, dar suficient de bine lucrat pentru a surprinde psihologia acestor oameni care salvează (sau nu) alţi oameni prin curajul nebunesc-inconştient de care dau dovadă.

Mai departe, însă, emoţia e de scurtă durată. Te gândeşti că aceşti oameni nebuni există şi la Vaslui. Şi, poate, Porumboiu ar fi putut face un film şi despre ei, filmând scene de câte o jumătate de oră în care aceştia să studieze de la distanţă posibilul pericol. Nu mă prind de ce ar trebui să rezoneze The Hurt Locker cu un Oscar. Pentru soldaţi? Pentru dramele (inerente) de pe oricare teatru de luptă? Pentru Jeremy Renner, care face un rol (prea) degajat în mijlocul unor aproape-paralizaţi (pe bună dreptate) de temeri? Ok, pentru toate astea pot spune că e un film mişto. Dar cam atât.

The Hurt Locker. 2008. 131 min. Regia: Kathryn Bigelow. Scenariul: Mark Boal. Cu: Jeremy Renner, Anthony Mackie.

Trailer:

The Hurt Locker Trailer
Încărcat de wallyz75. – Watch feature films and entire TV shows.

James Cameron a făcut Avatar în 2009, urmând fix aceleaşi principii. Nu insist: la nivel de scenariu, filmul e un clişeu ordinar adaptat într-o formă relativ adorabilă atât pentru un puşti de 12 ani cât şi pentru un matur de 60 care rămâne cu gura căscată la “ce pot face ăştia în ziua de azi cu filmele”. Ceea ce ridică totul la un nivel superior faţă de alte prostii computerizate ce creează Noua Cinematografie este Pandora. Trecând peste bullshit-urile de marketing care bombardează cu ştiri legate de sinucideri în masă ca urmare a depresiei provocate de faptul că nu există în realitate o asemenea lume, Pandora e punctul de atracţie şi mai ales de seducţie al filmului. Într-o lume banală, creaturile alea albastre cu chip de pisică tâmpită, care şi-o trag împreunându-şi cozile, n-ar fi impresionat pe nimeni. Plasate în Pandora, ele capătă farmec şi declanşează isterii post-vizionare de genul Avatarize yourself.

Sigur, e de văzut documentarul cu making-of-ul lui Avatar, sunt de apreciat noile tehnici de filmare, noile camere şi unghiuri inventate de Cameron, noile programe de editare video şi audio, uriaşa industrie tech care a fost pusă în mişcare după filmările în sine. Odată cu Avatar am intrat într-o nouă eră a cinematografiei şi, probabil, peste 5 ani, Neyitiri şi na’vioţii ei lungani vor fi priviţi cu indulgenţă ca nişte bieţi pionieri într-ale “efectelor”. Pandora va păli în faţa cine ştie cărei lumi six-dimensionale. Până atunci, Avatar rămâne un reper. Pe care nu e indicat să-l cauţi la poveste, care, probabil, te va dezamăgi, ci, mai degrabă, la butoane.

Avatar, 2009. 162 min. Regia şi scenariul: James Cameron. Cu: Sam Worthington, Zoe Saldana, Sigourney Weaver.

Trailer:

La categoria actori în rol principal, treburile stau un pic încurcat. Morgan Freeman face un rol “istoric” interpretându-l pe Mandela în Invictus, însă nu cred că filmul susţine atât de tare personajul încât să-l propulseze către Oscar. Clooney e încântător în Up In The Air, însă, iarăşi, nu e suficient să zâmbeşti fermecător iubitei din aeroporturi sau celor pe care-i concediezi ca să îţi pună Academia coroana pe frunte şi statueta-n palmă. Colin Firth are pate de un rol bun într-un film bun (A Single Man) însă – aici sunt subiectiv – Firth mi s-a părut mereu un actor prea “trist” si apos pentru un pas atât de mare. Mai sunt Jeff Bridges (Crazy Heart) şi Jeremy Renner (The Hurt Locker), ultimul, iarăşi, purtat pe val de un film despre care se vorbeşte mult.

La actriţe, lupta mi se pare mai strânsă şi mai “clară”. Sandra Bullock face rolul vieţii în The Blind Side dar e concurată puternic de mereu geniala Maryl Streep, încântătoare în Julie&Julia. Durdulia Gabourey Sidibe ajunge din anonimat în lumina reflectoarelor pentru Precious, în vreme ce ingenua Carey Mulligan, deşteaptă şi naivă în An Education, îşi merită şi ea locul printre nominalizate. Helen Mirren, cândva oscarizată în rol de Regină a Angliei, completează lista pentru prestaţia din The Last Station.

Categoriile rolurilor secundare includ şi ele nume sonore. La actori îl văd oarecum detaşat pe austriacul Christoph Waltz în rolul nazistului paranoic din Inglorious Basterds în vreme ce la actriţe e posibil ca Mo’Nique să puncteze decisiv în postura mamei desfrânate şi neputincioase din Precious.

Interesantă va fi lupta şi pentru Cel mai bun film de animaţie, unde se luptă creaţii simpatice, precum Up, Coraline, Fantastic Mr. Fox dar şi cea pentru Cel mai bun film străin unde, fără a le fi văzut pe toate, mizez pe argentinianul Juan Jose Campanella şi al său policier romantic El secreto de sus ojos. Să vedem însă ce surprize ne va rezerva gala din 7 martie şi cui se va mulţumi mai mult în mod cineastic în acest început de primăvară: lui Dumnezeu? mamei? şoimilor patriei?

Nominalizări Oscar 2010 (cu roşu, favoriţii mei):

Cel mai bun film:

Avatar

The Blind Side

District 9

An Education

The Hurt Locker

Inglorious Basterds

Precious

A Serious Man

Up

Up In The Air

Cel mai bun actor în rol principal:

Jeff Bridges (Crazy Heart)

George Clooney (Up In The Air)

Colin Firth (A Single Man)

Morgan Freeman (Invictus)

Jeremy Renner (The Hurt Locker)

Cea mai bună actriţă în rol principal:

Sandra Bullock (The Blind Side)

Hellen Mirren (The Last Station)

Carey Mulligan (An Education)

Gabourey Sidibe (Precious: Based on the novel Push by Sapphire)

Meryl Streep (Julie & Julia)

Cel mai bun actor în rol secundar:

Matt Damon (Invictus)

Woody Harrelson (The Messenger)

Christopher Plummer (The Last Station)

Stanley Tucci (The Lovely Bones)

Christoph Waltz (Inglorious Basterds)

Cea mai bună actriţă în rol secundar:

Penelope Cruz (Nine)

Vera Farmiga (Up In The Air)

Maggie Gyllenhaal (Crazy Heart)

Anna Kendrick (Up In The Air)

Mo’Nique (Precious)

Cel mai bun film de animaţie:

Coraline

Fantastic Mr. Fox

The Princess and the Frog

The Secret of Kells

Up

Toate nominalizările, aici.

Cineaştii au încercat să exploateze, încă din 1908, savoarea lui Holmes, un boem de profesie, excentric de meserie şi genial în esenţă. Înregimentat în conservatorismul britanic al secolului 19, personajul nu a trecut, parcă, niciodată de primele rânduri ale combinaţiei story-umor. A fost nevoie de două nume grele ale peisajului modern pentru a rezulta o peliculă cu adevărat pe măsura lui Sherlock, una care să nu ajungă la lada cu molii a arhivelor ci să aibă pretenţia de a rămâne memorabilă. Regizorul Guy Ritchie şi, mai ales, Robert Downey Jr. au meritul de a pune laolaltă toate elementele poveştii lui Doyle, pe care le mixează într-un computer-style ce recreează o Londră aproape ireală dar perfect acceptabilă în context.

Filmul dirijat de Ritchie devine magistral în special prin interpretarea lui Downey Jr., care şi-a aşezat deja în vitrină un Glob de Aur, fiind foarte aproape de o meritabilă – dar neobţinută – nominalizare la Oscar. Downey e nebun, dezlânat, chipeş, derutant, neînfricat, briliant şi, peste toate, e foarte bine secondat de Jude Law într-un Dr. Watson aflat mereu în spatele bunului său prieten. Povestea e clasică dar incitantă – Holmes încearcă să scape Anglia de influenţa unui bandit la fel de inteligent ca el, care foloseşte magia neagră ca pretext pentru a ajunge la putere – aşa că filmul curge în mod plăcut, pontos şi misterios, aventuros şi tenebros, confetti picant peste aşteptările spectatorului de orice vârstă.

Sherlock Holmes. 2009. 128 min. Regia: Guy Ritchie. Scenariul: Michael Robert Johnson şi Anthony Peckham. Cu: Robert Downey Jr., Jude Law, Rachel Mc.Adams.

Trailer: