Nu neapărat scenariul te cucerește la Loverboy. Până la urmă, și un Cassanova se poate îndrăgosti, și asta nu e o descoperire care să inventeze mersul pe jos, indiferent în ce context e pusă. După ultima secvență, hipnotizat de privirea lui Luca (George Piștereanu) din spatele căștii de motociclist, te întrebi ce ți-a plăcut, totuși, așa de tare, la un film în aparență banal. Răspunsurile – cel puțin pentru mine – au fost două.

“Pentru Luca am avut o luna de documentare, în timpul căreia m-am întâlnit cu doi ‘loverboy’ și am încercat să înțeleg cât mai mult din viața lor de zi cu zi.”
George Piștereanu Aproape nici o creație artistică nu poate emite pretenții de valoare dacă nu-și construiește această valoare pe pilonii unor personaje puternice. În Loverboy, există trei: Luca, Veli și bunicul lui Luca. Cuplul Piștereanu – Ada Condeescu, atât de intens în spectaculosul Eu când vreau să fluier, fluier… se reunește într-o schemă în care individualismul fiecăruia nu domină, ci completează și construiește. Nu cred să existe în cinematografie românească un personaj mai apropiat de James Dean ca Piștereanu în Loverboy. Și nu cred să existe în momentul de față o actriță mai proaspătă ca Ada Condeescu, care reușește să te convingă și de faptul că dacă-și acoperă sânii cu pătura o face pentru că vrea, și nu pentru că îi e rușine de privirea pofticioasă din scaunul de cinema.

Al treilea personaj e Ion Besoiu, cândva căpitan pe nava Speranța. Unicul cuvant rostit de bunicul lui Luca este un chinuit ”c-c-cu…r”, într-o scenă care va rămâne memorabilă și va face cu siguranță milioane de afișări pe YouTube. Dar apariția din altă lume a acestui actor de legendă, voit haladit, e fix liantul care unește, măcar temporar, sentimente și vieți în universul decupat-boem creat de Mitulescu.

Trailer:

Piesa a fost scrisă de Gainsbourg în 1967, pe vremea când îşi consuma o scurtă dar tumultuoasă poveste de amor cu Brigitte Bardot. În iarna acelui an, Bardot i-a cerut într-o seară să scrie cel mai frumos cântec de dragoste pe care şi l-ar putea imagina vreodată. Ea a adormit iar Gainsbourg a lucrat toată noaptea pentru a-i prezenta dimineaţa două piese: Je t’aime… şi Bonnie and Clyde. Prima piesă a fost apoi înregistrată de către cei doi într-un mic studiou din Paris dar știrea despre modul în care a luat ființă a răzbătut imediat până la urechile lui Gunter Sachs, sotul german (si foarte bogat) al lui Bardot. Acesta a luat foc și a cerut în mod public ca melodia să nu vadă ”lumina” vreunei case de discuri. Bardot a intervenit și ea pe lângă Gainsbourg pentru a o stopa și acesta a ascultat-o, în ciuda faptului că a protestat: ”Muzica e foarte pură. Pentru prima dată în viața mea am scris un cântec de dragoste și acesta e luat la șuturi!”.

În 1968, Gainsbourg a întâlnit-o pe actrița britanică Jane Birkin, de care s-a îndrăgostit în timpul filmărilor la Slogan. El a rugat-o să înregistreze împreună piesa. Birkin auzise de versiunea cu Bardot și s-a gândit că aceea fusese ”prea fierbinte” dar în același timp a spus, peste ani, că a cântat-o pentru că era geloasă și nu vroia să fie cântată de altcineva. Artistul i-a cerut să o interpreteze cu o octavă mai sus decât Bardot ”așa încât să suni ca un băiețel”. După înregistrare, Birkin a recunoscut că a mers cam departe cu respirația adâncă, așa încât ”la un moment dat a trebuit să o întrerup”. Single-ul a fost pe piaţă în februarie 1969, având o copertă goală, pe care scria ”interzis celor sub 21 de ani”. Ceva mai târziu, Bardot a regretat că nu a lăsat piesa să-și urmeze cursul logic. Jean-Louis Remilleux, un prieten de-al ei, a convins-o să-l contacteze pe Gainsbourgh. Astfel că, în 1986, și această versiune – în fapt, prima – a ajuns la urechile fanilor.

Titlul piesei a fost inspirat de o butadă de-a lui Salvador Dali: ”Picasso e spaniol. Și eu sunt. Picasso e un geniu. Și eu sunt. Picasso e un comunist. Eu nu sunt”. Gainsbourg a spus că piesa e un cântec ”anti-futai”, despre disperare și imposibilitatea iubirii fizice. Dar versurile sunt un dialog între doi îndrăgostiți care fac amor:

”Je vais et je viens, entre tes reins”. Mai ciudat este ”Moi non plus”-ul (”eu nu”) ca răspuns la ”Je t’aime”. În fapt, e o glumă pe care non-vorbitorii de limbă franceză nu prea o înțeleg și care e tradusă ”Te iubesc – Eu nu te mai iubesc”, chiar și într-o versiune a celor de la Pet Shop Boys (”I love you – me not anymore”).

Când a fost lansată versiunea cu Bardot, ziarele din Franța au speculat faptul că ar fi vorba de un audio-verite. ”Gâfâiturile și respirația adâncă ale lui Brigitte Bardot dau impresia clară asupra a doi oameni care fac dragoste”, a scris France Dimanche. Gainsbourg a cântat piesa prima oară în public într-un restaurant parizian, imediat după ce a înregistrat-o la Londra, împreună cu Birkin. Ea a spus că ”pe măsură ce Serge cânta primele acorduri, se auzeau furculițele și cuțitele care se lăsau jos”. El însuși a declarat apoi: ”Cred că avem un hit!”.

Și asta în ciuda faptului că erotismul explicit al piesei a fost declarat la acea vreme extrem de ofensator. Sex pur, cuvinte explicite, sunete sugestive. Revista The Observer Monthly Music a declarat-o ”echivalentul pop a filmului Emmanuelle”. Totul culminează cu orgasmul simulat de Birkin, acesta fiind motivul pentru care melodia a fost apoi interzisă în Spania, Suedia, Brazilia, Marea Britanie, Italia, Polonia și Portugalia. Dar și în Franța, înainte de ora 23! În plus, Vaticanul l-a excomunicat pe directorul casei de discuri care a lansat piesa în Italia. Birkin a declarat apoi că Gainsbourg l-a numit pe Papă ”cel mai mare PR-ist al nostru”. Tot Birkin a declarat, în 1984, că nu înțelege de ce s-a făcut atât tam-tam pe marginea piesei. ”Sunt sigură că englezii nici măcar n-au înțeles despre ce e vorba”. Și chiar așa a fost!

În tot cazul, piesa a avut un imens succes. Până în 1986 se vânduseră peste 4 milioane de copii. În Insulă a atins locul 2 în topuri, în primă fază, când fusese lansată de casa de discuri Fontana. Aceasta a vândut însă drepturile unui label independent, Major Minor Records și, după relansare, a ajuns pe primul loc, devenind, evident, și primul number one interzis. A rămas în top vreme de 31 de saptămâni și a intrat chiar și în topul american, până pe o… semnificativă poziție 69. Din pricina faptului că americanii au catalogat-o drept ”obscenă”, piesa nu a vândut în State mai mult de 150.000 de copii. Și asta chiar dacă New York Times a numit-o (în aplauzele lui Gainsbourg) ”o fericită întâmplare poetică”.

Zeci de cover-uri au fost făcute după Je t’aime, moi non plus, însuși Gainsbourg parodiind-o într-o versiune pentru Bourville, intitulată Ça. Printre alții s-au numărat Donna Summer (celebrul Love to love you baby), Pet Shop Boys sau Brian Molko, de la Placebo.

Ascultă piesa:

versiunea cu Jane Birkin

versiunea cu Brigitte Bardot

Versuri:

Al doilea motiv ține mai degrabă de estetică. Două femei apar în preajma lui Clooney și ambele se ridică la înălțimea Frumuseții Sale. Prima e aparent insipida olandeză Thekla Reuten, a doua – senzuala Violante Placido, o quelque-chose-istă cu ochi (și sâni) seducători. Mai departe de asta, The American rămâne un film de văzut între două felii de pizza mestecate pe-ndelete, unul pe undeva cu pretenție de art-movie, pe altundeva cu iz de teribilism (cam) gratuit.

The American, 2010. 105 minute. Regia: Anton Corbijn. Scenariul: Rowan Joffe. Cu: George Clooney.

Trailer:

Solitary Man

Solitary Man transmite o multitudine de sentimente, unele contradictorii. Este însă, în mod clar o piesă care descrie starea de spirit a bărbatului dezamăgit în iubire. În anul 2005, revista Rolling Stone scria, într-o retrospectivă, că această melodie “rămâne cel mai eficient cântec din cariera lui Neil Diamond. Din ea răzbate melancolia persoanei solitare care a fost Neil pe parcursul întregii lui vieţi”.

Diamond a înregistrat două versiuni ale piesei, care nu a atins decât locul 55 în Top USA, dar care a inspirat o mulţime de alţi artişti ce au interpretat-o în propriile lor stiluri. Cea mai cunoscută (şi cea mai bună) aparţine lui Johnny Cash, care a primit un Grammy pentru ea şi care a fost inclusă pe coloana sonoră a penultimului episod din serialul Stargate Atlantis. Alte variante au oferit, de-a lungul timpului, Chris Isaak, H.I.M., T.G. Sheppard şi Gianni Morandi. Recent, varianta lui Johnny Cash apare pe genericul filmului cu acelaşi nume, în care cap de afiş este Michael Douglas.

[stextbox id="alert" color="577ca8"]

Solitary Man

Album: The Feel of Neil Diamond

Anul apariţiei: 1966

Poziţie atinsă în Top USA: 55

[/stextbox]

Ascultă piesa:

Versuri:

Melinda was mine
‘Til the time
That I found her
Holding Jim
Loving Him
Then Sue came along
Loved me strong
That’s what I thought
Me and Sue
But that died too

Don’t know that I will
But until I can find me
The girl who’ll stay
And won’t play games behind me
I’ll be what I am
A solitary man
Solitary man

I’ve had it to here
Bein’ where
Love’s a small word
Part-time thing
Paper ring

I know it’s been done
Havin’ one
Girl who’ll love me
Right or wrong
Weak or strong

Don’t know that I will
But until I can find me
The girl who’ll stay
And won’t play games behind me
I’ll be what I am
A solitary man
Solitary man

Partea haioasă legată de albumul 20TEN este că Prince a ales să-l distribuie gratuit, împreună cu cotidianul Daily Mirror (în UK), cu revista Rolling Stone (în Germania), cu Courrier International (în Franța) ș.a.m.d. Juma-de-chiflă a acordat chiar și primul interviu din ultimii zece ani, unui reporter de la Daily Mirror. Numai că a pus niște condiții: reporterul nu a avut voie să vină la interviu cu vreun reportofon, cameră video, telefon mobil sau orice altă sculă care ar fi inclus un microfon. Freaky? Probabil. Dar partea cea mai importantă urma să vină. Peter Willis l-a întrebat de ce a ținut să-și distribuie albumul exclusiv ca insert în ziar? Iar Prince, primul artist care i-a avertizat pe cei de la YouTube să retragă toate melodiile lui de pe site (caută-l acolo și nu-l vei găsi!), a răspuns nonșalant: ”Pentru că era internetului a apus. Nu văd de ce ar trebui să-mi distribui muzica prin iTunes sau prin altă rețea de acest gen. Nu mă plătesc în avans dar sunt foarte supărați pentru că nu vor avea albumul. Internetul e ca MTV-ul. La un moment dat era pe val și, dintr-o dată, a devenit desuet. Și, oricum, toate aceste computere și gadgeturi nu sunt bune de nimic. Nu fac decât să-ți umple capul de numere care dăunează”.

Halucinant. Prince are 52 de ani. Știe să cânte la 27 de instrumente. E unul dintre cei mai mari chitariști și muzicieni ai lumii. Și are ”curajul” să arunce era digitală la gunoi, de parcă ar spăla o mizerie cu mopul. Nu sunt sigur cum s-ar putea numi asta. Dar sunt sigur că, dacă i-ar citi interviul, Moga și-ar face cruce cu piciorul.

P.S.: Ar mai fi de spus, poate, că odată cu lansarea noului album, fostul Symbol și-a închis site-ul lotusflow3r.com. Pam-pam.

Cele patru dive (trebuie să povestesc filmul, e o mică răzbunare asupra penibilului) găsesc “salvarea” existenţială într-o excursie în Abu Dhabi, la invitaţia unui şeic bogat care o cunoaşte întâmplător pe Miss Nimpho Samantha. De aici încolo, totul se transformă într-o reclamă totală făcută micuţului emirat arab şi a hotelului în care sunt găzduite cu generozitate (sclavii incluşi) cele patru graţii tocite. Reclamă peste… reclame, fiindcă cu greu găseşti un film care să fie mai clar şi mai ofertant în product placement-uri care mai de care mai variate, de la Maybach la iPhone, de la Chanel la… mărcile lor de pantofi, scuze că nu le reţin. După ce Samantha reuşeşte să-i intrige la maxim cu sexualitatea ei pe bieţii arabi, cele patru sunt trimise pachet acasă de şeicul care iubeşte frumuseţea dar urăşte – pe motive religioase – desfrâul. Şi, trecând peste o mini-aventură fără sens prin bazarul plin de pericole (trebuia lungit filmul), fashion-hâdele ajung înapoi în New York şi, ca prin minune, îşi rezolvă rapid problemele: Mr. Big a eliminat televizorul din dormitor, Samantha şi-o trage în focuri de artificii cu miliardarul danez pe care nu l-a putut “rezolva” printre dune, morcoveaţa şi-a găsit un job la care poate să bată din picior când vrea iar Mother of Two a realizat că bona e lesbiană şi, de fapt, e cea care o ajută – cu sau mai ales fără sutien – ca viaţa să fie frumoasă.

Dacă va exista vreodată Sex and the city 3, propun regizorului Michael Patrick King (sau cine-o fi el) să filmeze în România şi să-i folosească pe Garcea şi Axente pe post de Sarah Jessica Parker şi Kim Catrall. Măcar sunt mai frumoşi. Şi, cu o mică forţare, ar putea scoate poante mai bune.

Sex and the city 2. 2010. 146 min. Regia: Michael Patrick King. Cu: Sarah Jessica Parker, Kim Catrall, Kristin Davis, Cynthia Nixon.

Trailer:

Istoria Pink Martini şi-a urmat apoi cursul firesc: patru albume (ultimul, în 2009: Splendor In The Grass) şi naşterea unui adevărat fenomen muzical. Lauderdale şi-a făcut un scop din a internaţionaliza această orchestră fascinantă. De aceea, în repertoriul americanilor se află piese în foarte multe limbi: greacă, arabă, croată, italiană, franceză, japoneză, rusă, portugheză, spaniolă etc. Iar vocea Chinei Forbes are o incredibilă putere de seducţie.

Pink Martini a mai fost în România de două ori. Dacă în 2007 şi 2009 i-am ratat, n-am mai făcut-o acum, când americanii din Portland au venit să cânte la Ciuc Summer Fest. A fost un concert elegant, excepţional de bine setat din punct de vedere vocal şi tehnic, cu un Lauderdale exuberant, care şi-a făcut bine lecţia de română, cu o China Forbes impecabilă, cu câţiva instrumentişti magistrali, de la trompetistul Gavin Bondy la chitaristul Dan Faehnle. Vreme de o oră şi 35 de minute au cântat piese de pe toate albumele, şi-au demonstrat din plin multi-culturalismul şi au fost primiţi cu căldură de publicul bun cunoscător a tot ceea ce înseamnă această spectaculoasă orchestră. Am avut totuşi senzaţia că au lăsat în afara show-ului câteva piese mai cunoscute, optând, în partea de mijloc, pentru altele mai puţin atractive, fapt care a rupt un pic atmosfera. Mi-aş fi dorit să aud şi Ninna Nanna, La Soledad sau Aspettami dar, una peste alta, am rămas cu gustul plăcut al unui spectacol elegant şi de calitate. Motiv pentru care recomand întotdeauna Pink Martini celor care simt nevoia de muzică, şi nu de zgomot.

Versurile descriu povestea unui călător obosit care devine prizonierul unui hotel luxos din California ce la prima vedere pare primitor şi tentant dar în/din care “you can check out anytime you like, but you can never leave”. Piesa este, în fapt, o alegorie a hedonismului şi auto-distrugerii din industria muzicală (şi nu numai) a sfârşitului anilor 70, în sudul Californiei. În anul 2008, Don Felder a povestit despre originea versurilor: “Don Henley şi cu Glenn au avut cea mai mare contribuţie. Toţi trei mergeam într-o noapte, în maşină, către Los Angeles. Niciunul dintre noi nu e din California şi e imposibil ca în momentul în care intri în oraş să nu fii ameţit de luminile acestuia şi de imaginile hollywoodiene care încep să ţi se învârtească în cap laolaltă cu toate visele pe care le ai. De la asta a plecat totul…”

O fază interesantă legată de versuri se referă la pasajul “So I called up the captain / ‘Please bring me my wine’ / He said, ‘We haven’t had that spirit here since 1969“, care conţine în mod aparent o eroare, şi anume aceea că vinul nu este o băutură spirtoasă. Întrebat dacă regretă acest vers, Don Henley a răspuns că “e o greşeală de interpretare a versurilor şi lumea nu înţelege metafora. Credeţi-mă că am consumat mult alcool la viaţa mea şi ştiu din ce este făcută fiecare băutură. Dar în acel vers nu se face referire la băuturi alcoolice. E o declaraţie socio-politică. E păcat că în loc să ne gândim la imixtiunea literaturii în lirica melodiilor coborâm discuţia la argumente nerelevante despre procesele chimice ale băuturilor spirtoase sau nu“.

Despre muzica piesei, în schimb, se spune că e foarte asemănătoare cu cântecul We Used To Know, din 1969, al trupei Jethro Tull. Aceasta a concertat împreună cu Eagles într-un turneu înainte ca “vulturii” să înregistreze Hotel California iar liderul Ian Anderson a spus, glumind, într-un interviu pentru BBC de acum câţiva ani, că încă aşteaptă royalties-urile pentru ea. Şi totuşi, declaraţiile oficiale ale lui Anderson nu au făcut niciodată referire la un plagiat.

Hotel California a fost “polişată” în studiou vreme de 8 luni de către membrii trupei, care se aflau în căutarea piesei perfecte. “Ne închideam şi câte 2-3 zile în studiou şi trăgeam piesa din nou şi din nou. Aveam o masă de ping-pong, un frigider, role… ce ne mai trebuia?”. Ea a ajuns pe locul 1 în topul american şi a câştigat un premiu Grammy în 1977, premiu pe care Eagles nu s-a prezentat să-l ridice deoarece Don Henley nu credea în concursuri. O mulţime de interpreţi şi trupe au preluat Hotel California, transformând-o conform propriilor viziuni. Printre aceştia, Gipsy Kings, Nancy Sinatra, The Killers şi… Vama Veche.

[stextbox id="info" bgcolor="5d9ea2"]

Hotel California

Album: Hotel California

Poziţie atinsă în Top USA: 1

Poziţie atinsă în Top UK: 8

[/stextbox]

Ascultă piesa:

Versuri:

On a dark desert highway, cool wind in my hair
Warm smell of colitas rising up through the air
Up ahead in the distance I saw a shimmering light
My head grew heavy and my sight grew dim
I had to stop for the night

There she stood in the doorway, I heard the mission bell
Then I was thinking to myself this could be Heaven or this could be Hell
Then she lit up a candle and she showed me the way
There were voices down the corridor I thought I heard them say

“Welcome to the Hotel California
Such a lovely place
(Such a lovely place)
Such a lovely face
Plenty of room at the Hotel California
Any time of year
(Any time of year)
You can find it here”

Her mind is Tiffany twisted, she got the Mercedes Bends
She got a lot of pretty, pretty boys that she calls friends
How they dance in the courtyard, sweet summer sweat
Some dance to remember, some dance to forget

So I called up the captain, “Please bring me my wine”
He said, “We haven’t had that spirit here since 1969″
And still those voices are calling from far away
Wake you up in the middle of the night just to hear them say

“Welcome to the Hotel California
Such a lovely place
(Such a lovely place)
Such a lovely face
They’re living it up at the Hotel California
What a nice surprise
(What a nice surprise)
Bring your alibis”

Mirrors on the ceiling, the pink champagne on ice
And she said, “We are all just prisoners here of our own device”
And in the master’s chambers they gathered for the feast
They stab it with their steely knives but they just can’t kill the beast

Last thing I remember I was running for the door
I had to find the passage back to the place I was before
“Relax,” said the night man, “We are programmed to receive
You can check out any time you like but you can never leave”

Cei care au avut o astfel de abordare, şi-au ratat filmele şi au rămas în puşcăria propriilor limite. Florin Şerban a mers mai departe şi a ales cu atenţie să păşească pe linia fragilă care delimitează căderea în banal de ridicarea în spectacolul unei lumi aparte. Dacă ar fi să-i definesc filmul cu un singur cuvânt, acesta ar fi forţă. O forţă care sparge barierele fragilităţii unor personaje aflate de-o parte sau de alta a sârmei ghimpate şi le transformă pe acestea în adevărate flăcări. N-am văzut de multă vreme o scenă în filmele româneşti de forţa celei în care puşcăriaşul Silviu se ceartă cu maică-sa, venită în vizită la vorbitor, la cererea lui, pentru a-i porunci să nu-l ia pe fratele său mai mic cu ea în Italia. N-am văzut de mult, sau poate niciodată în filmele româneşti, o scenă în forţă, de genul celei în care Silviu îşi pierde minţile şi o ia ostatecă pe Ana. Şi aici voi trece la al doilea motiv pentru care mi-a plăcut filmul lui Şerban: uluitoarea naturaleţe a unui… viitor actor care este George Piştereanu. Un puşti de 20 de ani, luat de pe băncile şcolii, care face un rol perfect în toate imperfecţiunile lui şi despre care ai zice că vine direct din penitenciar pentru a juca rolul propriei vieţi.

Mergeţi să vedeţi Eu când vreau să fluier, fluier! Este creditul pe care îl veţi acorda, fără păreri de rău, unei generaţii care se naşte acum şi care ar fi păcat să se piardă în vremurile incerte care se anunţă.

Eu când vreau să fluier, fluier. 2010. Regia: Florin Şerban. Scenariul: Cătălin Mitulescu şi Florin Şerban. Cu: George Piştereanu, Ada Condeescu

Trailer:

Şi a dat-o. Cu single-ul Your Song, primul de pe albumul Elton John. Piesa, ale cărei versuri au fost scrise de Bernie Taupin, fusese folosită ca warm up song de trupa Three Dog Night, pentru care artistul mai compusese în ultimii ani. Culmea e că single-ul nu a fost lansat decât la şapte luni de la apariţia albumului, mai exact după lansarea celui de-al treilea album E.J., Tumbleweed Connection.

Versurile redau gândurile romantice ale unui inocent. Dwight şi Taupin locuiau împreună în acea vreme (în casa părinţilor lui John)  iar dragostea dintre ei a fost subtil redată de Bernie: “It’s a little bit funny this feeling inside / I’m not one of those who can easily hide / I don’t have much money but boy if I did / I’d buy a big house where we both could live”. Your Song avea să fie doar unul dintre cântecele scrise de cei doi. John susţine că a făcut muzica în zece minute. Taupin, că a adăugat versurile a doua zi, la micul dejun. Urmele de cafea de pe manuscris ar putea sta mărturie. “Nu cred că am scris vreodată un cântec de dragoste mai bun ca Your Song“, a spus Elton într-un interviu destul de recent. Şi nici nu avea de ce să fie modest. Însuşi John Lennon a spus la un moment dat că Your Song “este cel mai bun lucru care s-a întâmplat de când ne-am întâmplat noi” (The Beatles). În acelaşi registru, revista Rolling Stone a definit piesa ca fiind “o baladă în stil McCartney” şi, în 2004, aceeaşi revistă a plasat-o pe locul 136 în topul celor mai bune 500 de melodii ale tuturor timpurilor.

Piesa a fost sursă de inspiraţie pentru Elton John în scrierea alteia: We All Fall In Love Sometimes, care este însăşi povestea melodiei Your Song. Your Song a făcut parte de pe coloana sonoră a filmului Welcome Home, dar şi de pe cea a muzicalului Moulin Rouge (interpretată de Ewan McGregor), a fost folosită într-o reclamă pentru Rimmel şi într-un episod din The Simpsons. De asemenea, Elton a deschis concertul din 2007 în memoria Dianei exact cu această melodie.

[stextbox id="info" bcolor="000000" bgcolor="d859d5"]

Your Song

Album: Elton John (1970)

Poziţie atinsă în Top UK: 7

Poziţie atinsă în Top USA: 8

[/stextbox]

Ascultă melodia:

Versuri:

It’s a little bit funny this feeling inside
I’m not one of those who can easily hide
I don’t have much money but boy if I did
I’d buy a big house where we both could live

If I was a sculptor, but then again, no
Or a man who makes potions in a travelling show
I know it’s not much but it’s the best I can do
My gift is my song and this one’s for you

And you can tell everybody this is your song
It may be quite simple but now that it’s done
I hope you don’t mind
I hope you don’t mind that I put down in words
How wonderful life is while you’re in the world

I sat on the roof and kicked off the moss
Well a few of the verses well they’ve got me quite cross
But the sun’s been quite kind while I wrote this song
It’s for people like you that keep it turned on

So excuse me forgetting but these things I do
You see I’ve forgotten if they’re green or they’re blue
Anyway the thing is what I really mean
Yours are the sweetest eyes I’ve ever seen

And you can tell everybody this is your song
It may be quite simple but now that it’s done
I hope you don’t mind
I hope you don’t mind that I put down in words
How wonderful life is while you’re in the world

I hope you don’t mind
I hope you don’t mind that I put down in words
How wonderful life is while you’re in the world