http://eddie.ro

Poveştile melodiilor: Smells Like Teen Spirit – Nirvana

Probabil că, dacă nu şi-ar fi luat concediu permanent pentru a vizita Cerurile, Kurt Cobain ar fi fost astăzi un zeu în viaţă al celor care s-au desprins la începutul anilor 90 de rock pentru a lua calea grunge-ului zămislit de chitarele celor de la Nirvana şi Pearl Jam. Fiindcă a ales despărţirea bruscă de realitate, Cobain a lăsat în urmă nu doar o văduvă şleampătă şi o legendă care-l transformă în zeu mort ci şi câteva melodii care au intrat în istoria do-re-mi-ului. Una dintre ele, poate cea mai bună, este Smells Like Teen Spirit.

The Countess **

Despre Elisabeta Bathory, cărţile de istorie şi legendele site-urilor wikipedice ne-au învăţat că a fost una dintre cele mai crude femei ale tuturor timpurilor. Ea nu a rămas în memorie atât ca o mare conducătoare ci mai ales ca o ucigaşă în serie care hăcuia virginele pentru a se îmbăia în sângele lor. Motivul era simplu: femeia avea o păsărică (la cap) care îi şoptea că trecerea timpului o scofâlceşte atât de tare încât unica soluţie e să folosească globulele roşii ale bietelor fecioare pe post de cremă de noapte. Desigur, Elisabeta mai avea o păsărică (ceva mai jos) despre care aceleaşi legende spun că ar fi fost atât de flâmândă încât devora bărbaţi şi femei pe bandă rulantă.

Camera Obscura – My Maudlin Career

Se ia un sound indie-pop, se amestecă împreună cu ritmuri de orchestră și se asezonează cu versuri romantice. Nu se bagă la cuptor, ci se trimite pe scenă. Mai întâi pe scenele din Glasgow, începând cu anul de grație 1996, apoi pe cele din întregul Regat Unit. După cinci ani în care ingredientele rămân cam aceleași dar se schimbă cei care le mixează, oamenii care i-au ascultat realizează că le place din ce în ce mai tare. Și cer mai mult. Rezultă un prim produs cu etichetă: Biggest Bluest HiFi. Și un promițător start în zona ”independent”, una în care, dacă scotocești bine, scoți la iveală diamante veritabile.

Top 20 filme 2009

E un top personal, prin urmare e supus – ca orice top – subiectivismului. Se bazează exclusiv pe filmele pe care le-am văzut în 2009 (deși unele sunt produse în 2008) și nicidecum pe cele despre care am auzit. Încă nu am văzut Avatar, prin urmare nu l-am inclus. Nu conține filme porno, despre care Gogu Kaizer ar putea să-ți spună mai multe dacă vrea (de regulă nu vrea). Și, ca ultim reper: nu folosește la nimic!

Concert Elton John, la București, în iunie 2010

2010 se anunță un an plin de evenimente muzicale. Dacă nici de această dată nu vom putea spera la un concert U2 sau Robbie Williams (preferăm să spunem că există minuni) sunt însă alte motive de bucurie. Elton John revine la București pentru un concert de excepție, care va face parte din turneul său mondial World Tour 2010. Evenimentul va avea loc în Piața Constituției, sâmbătă, 5 iunie, ora 20.00. Mai jos, comunicatul oficial și prețurile biletelor.

2012 *

Am încetat de mult să mai sper, de la americani, la filme ieşite din clişeele care iniţial au fost bune dar cu trecerea anilor s-au devalorizat complet. Auzisem de filmul lui Emmerich că e o tâmpenie care merită văzută doar pentru “efecte”. Cum “largheţea” mea vizavi de implicarea computerului în opera de artă care se numeşte “film” e strânsă la gură ca un scoţian la pungă, mi-am mişcat cu greu pupilele către 2012. OK, hai să vedem “efectele”!

Poveştile melodiilor: With or without you – U2

The Joshua Tree (1987) a fost, probabil, albumul cu care U2 a făcut cele mai mari furori, atrăgându-şi definitiv un număr imens de fani care aveau să-i “urmeze” pe parcursul întregii istorii a trupei. Una dintre piesele de pe el, mai exact a treia, a însemnat recunoaşterea lui Bono & comp. de către americani: With or without you a ajuns pe primul loc în Top USA, fiind totodată primul single al trupei care a avut o soartă mai bună peste Ocean decât în Insulă.

Whatever Works **

El – bătrân, şchiop de la o tentativă de sinucidere prin aruncare pe geam, posesor al unui IQ îngrozitor de mare (aflat la limita Nobel-ului de câteva ori), cârcotaş, neadaptat şi ciufut până în pânzele albe. Ea – blondă, proaspătă, sudistă, prostuţă, naivă şi fugită de-acasă din cauza unor părinţi prinşi în mijlocul unor probleme constante de cuplu. Ea îi cere lui să o adăpostească până îşi găseşte de lucru. El, într-un moment de slăbiciune, acceptă. În scurt timp, ei se căsătoresc.

Inglourious Basterds **

Brad Pitt și ”oamenii lui” scalpează naziști cu o plăcere winnetou-liană. Un critic de film ajunge soldat, apoi erou, apoi actor principal în filmul propriilor acte de vitejie = să ucidă zeci de ruși dintr-un turn, trăgând în ei ca într-un joc shooter în alb-negru. Fuhrer-ul merge la film și se distrează de minune. Un ofițer nazist, cu un IQ mai mare ca toată Germania, e gata să-și trădeze nația și să încheie războiul în stil de mare campion-trădător. În mod normal, asemenea faze, izvorâte din mintea colorată a lui Tarantino, sunt suficiente motive pentru a adăuga un plus de strălucire aurei unui regizor care a dovedit că e genial încă de la Pulp Fiction încoace.

Poveştile melodiilor: Yesterday – Beatles

Chiar dacă istoria Beatles a început cu Love Me Do, cântecul scris de Lennon şi McCarthy în 1957 pe când aveau 17, respectiv 16 ani, prima piesă a celebrei trupe care îţi vine în minte când te apucă nostalgia după „the fab four”, este Yesterday. Ieri / când toate grijile păreau atât de departe / acum arată de parcă s-au reîntors pentru totdeauna / oh, eu cred în ziua de ieri.

Yesterday este piesa muzicală după care, conform Guinness Book Of Records, s-au făcut cele mai multe cover-uri: peste 3000. Ani de zile a fost piesa cea mai difuzată la posturile de radio. E foarte posibil chiar ca în acest moment, un post de radio din lume să difuzeze melodia şi câteva mii de ascultători să vibreze la muzica scrisă de Paul McCartney.

Frumoasa şi bestia: Beyonce şi LadyGaGa cântă împreună

Nu ştiu cum poţi alătura unei frumuseţi ca Beyonce o pocitanie ca Lady GaGa fără să comiţi un sacrilegiu, însă rezultatul acestei “împrieteniri” poate fi interesant dacă vine vorba de Video Phone, clipul realizat de Hype Williams. GaGa spune că s-a distrat teribil în timpul filmărilor. E de-nţeles: pe lângă dive apar nişte dansatori care au camere foto in loc de cap iar videoclipul începe cu o secvenţă filmată în stil Reservoire Dogs.

Poliţist, adjectiv ***

Puţine lucruri şi totodată foarte multe ar putea fi spuse despre un film precum Poliţist, adjectiv. Filmul lui Porumboiu m-a surprins într-o gamă de nuanţe care au variat de la negru la alb, trecând neapărat prin mov. E un film românesc mai altfel şi îţi trebuie ceva timp să treci peste tendinţa de a-l numi îngrozitor de plictisitor, care te loveşte în prima jumătate de oră. Nu e un film comod. Are zvâc atunci când crezi că moare şi moare de-a binelea atunci când îţi doreşti zvâcul ca pe sarea-n bucate.

Mar adentro ****

Când avea 25 de ani, Ramon Sampedro, pescar din Galicia, a făcut un plonjon în mare fără a calcula bine adâncimea acesteia. Rezultatul a fost tragic. Ramon a rămas paralizat de la gât în jos, urmând să poarte în cârcă un diagnostic cutremurător: tetraplegie – imposibilitatea de a mişca toate cele patru membre. Vreme de 29 de ani, Ramon Sampedro şi-a trăit viaţa într-un pat, ajutat de familia care i-a fost aproape. Vreme de 29 de ani, Ramon Sampedro şi-a dorit din toată inima să moară, considerând că ceea ce i se întâmplă nu mai poate fi numită viaţă.

Poveştile melodiilor: This is my song – Petula Clark

Cei care au trăit în vremuri ante-1989 îşi amintesc de celebra Telecinematecă difuzată de Televiziunea Română şi mai ales de fundalul sonor al genericului. Melodia “telecinematecăi” a rămas mulţi ani în memoria cinefililor, odată cu acea succesiune de cartoane cu fotografii ale actorilor celebri, de la Clark Gable la John Wayne sau Vasiliu-Birlic. Puţini ştiu însă povestea acelei melodii, în fond o adaptare a unui cântec celebru interpretat de cea mai cool solistă britanică a anilor ’60: Petula Clark.

Surrogates ***

E greu de crezut, dar nu imposibil, că oamenii ar accepta vreodată să trăiască exclusiv prin intermediul unor roboţi. Treaba ar sta în felul următor: tu stai acasă, bine-merci, înfipt într-un pat conectat la nişte computere, în vreme ce nişte roboţi, pe care-i numim generic, surogate, desfăşoară o viaţă socială intensă şi normală, fiind controlaţide tine prin intermediul acelor computere. Surogaţii sunt frumoşi, impecabili şi marea lor calitate e că dacă se întâmplă să-l ia gaia pe vreunul, pe tine te doare fix în lalea, fiindcă îţi poţi comanda altul, după chipul şi asemănarea ta sau… dimpotrivă. Când robotul vine acasă, îl bagi la-ncărcat iar tu începi să desfăşori o viaţă foarte casnică, pe ideea că mănânci, te uiţi la televizor ca o legumă de canapea, din când în când te bărbiereşti sau îţi faci manichiura (deşi lucrurile astea nu prea ar mai conta), te cerţi cu partenera care s-a închis în dormitorul ei şi alte asemenea lucruri.

Coco Chanel ****

Nu e vorba despre Coco Avant Chanel, filmul în care străluceşte Audrey Tautou, ci despre o producţie apărută cu câteva luni mai devreme, care o are în rolul principal pe slovaca Barbora Bobulova (în rolul lui Coco din tinereţe) şi pe Shirley MacLaine (în rol de Coco bătrână). Coco Chanel e genul de film în care story-ul depăşeşte prin forţă de penetrare realizarea cinematografică în sine. E povestea tinereţii uneia dintre cele mai mari creatoare de modă din istorie, cea care a adus fashion-ul pe linia modernă, care a avut curajul să înfrunte tabu-urile începutului de secol şi să dea femeii din orice categorie socială libertatea de a se simţi cu adevărat bine în propriile-i haine, redându-i propriul trupul şi aşezând-o în centrul atenţiei.

Doi bărboşi, o “barbă” şi-un concert “aşezat”: ZZ Top la Polivalentă!

Pe vremea când aveam 16-17 ani se întâmpla ca boxele casetofonului Fisher să urle în disperare, la intervale constante, melodiile unor indivizi care în România acelei perioade întunecate păreau a fi nişte zei ciudaţi dar foarte cool. La o cameră distanţă, lângă video-ul Akai era întotdeauna pregătită o casetă VHS care mustea de videoclipuri cu muzica aceloraşi indivizi cu barbă. Maşini colorate, motoare, chitare şi, nu în cele din urmă, o mulţime de fete trăznet care abia aşteptau să se urce în cadZZilla-cul ale cărui chei nichelate simbolizau cele două litere magice născute în Houston, Texas: ZZ.

Poveştile melodiilor: ZZ Top – Sharp Dressed Man

O să-i vedem pe 20 octombrie la Sala Polivalentă. Doi bărboşi şi-un Beard care n-are barbă. Cântă de 40 de ani şi au lansat hit după hit. La finalul concertelor ridică oamenii în picioare. Iar una dintre melodiile cu care au contribuit la istoria rock-ului este Sharp Dressed Man. Să ne-nţelegem: ZZ Top nu au fost consideraţi niciodată nişte sex simboluri sau nişte icon-uri ale modei. Dar probabil că nimeni alţii nu au fost mai convingători ca ei atunci când au cântat despre cât de irezistibili sunt bărbaţii bogaţi şi bine îmbrăcaţi în faţa femeilor. Sau, în fine, a majorităţii acestora.

Los Abrazos Rotos ***

Când te saturi de bullshit-urile hollywoodiene şi te-apucă starea de film adevărat, primul nume modern spre care te-ndrepţi e Almodovar. Te-apuci de Almodovar ca de o terapie cinefilă, la finalul căreia aştepţi să te simţi curăţat de clişee şi efecte generate pe computer. Am făcut cândva un experiment de genul ăsta: într-o săptămână m-am uitat la (aproape) toate filmele spaniolului. Cavalcadă emoţională, de la Matador la Atame!, de la Femeile în pragul unui atac de nervi la Tacones lejanos, de la Kika la Hable con ella şi La mal educacion. I-am descoperit preferinţele, tehnicile, angoasele, fixurile, actorii preferaţi, culorile, maşinile, bucătăriile, supa de roşii, femeile, homosexualii, penelopa şi banderasul. O încântare. Un festin. O continuă mirare. O călătorie permanentă printre lacrimi, zâmbete, tragedii, comedii, hohote de toate felurile, icniri şi izbăviri. După ce-l rumegi pe Almodovar ori devii ierbivor în toată regula şi te hotărăşti să trăieşti pe pajişte toată viaţa, cu-o talangă micuţă la gât ori te întorci cu faţa către cinematografie şi îi declari ostentativ, pregătit pentru a face faţă noilor porcării de peste Ocean: “Respir! Hit me!”.

Gin Wigmore – Holy Smoke

Dacă galeza Duffy a însemnat fantastica descoperire a britanicilor în materie de muzică, Gig Wigmore ar trebui să fie extraordinara “invenţie” a neo-zeelandezilor în aceeaşi zonă. La fel de blondă (dar nu la fel de “păpuşoasă” ci mult mai rebelă), Gin s-a născut în Auckland dar când avea 16 ani bântuia prin Argentina, ţară în care a lovit-o moartea tatălui său. Motiv pentru care i-a dedicat o piesă, Hallelujah, ce a adus-o în prim-planul mass-mediei şi care a câştigat premiul International Songwrite Competition, în 2004. A urmat o altă piesă de succes, Under My Skin, şi o oarecare lansare în lumea bună a muzicii.

Poveştile melodiilor: Queen – We will rock you

Dacă eşti fan Queen (n-am auzit pe nimeni să spună ceva rău de trupa asta!) una dintre primele melodii cu care ţi-ai făcut “ucenicia” într-ale lui Mercury-May-Taylor-Deacon este We Will Rock You. E destul de greu să o numeşti cu adevărat melodie. E mai degrabă imn, jingle, îndemn la luptă, strigăt de război, onomatopee genială. Brian May, spune că ideea i-a venit în… somn. S-a culcat cu gândul de a scrie o piesă la care publicul să participe în mod activ. După ce a scris-o, a numit-o “imnul nostru pentru cele trei vârste ale bărbatului”.

Antichrist ***

De la bun început e de spus că Antichrist e un film care te poate băga în depresie. Înainte de a-l vedea e recomandabil să te uiţi la o comedie. După ce l-ai văzut, bagă un film porno! Sunt ingredientele necesare pentru a trece peste eventualele psihoze declanşate de Lars von Trier, regizorul danez nebun şi pe alocuri genial care ne-a buimăcit acum nişte ani cu fascinantul Dogville.

Filmul e despre un cuplu (şi numai despre şi cu el) care, aflat într-un impas sentimental, e distrus de moartea accidentală a copilului lor de numai câţiva ani. Pentru a încerca să-şi revină, într-o auto-terapie iluzorie, cei doi se izolează în casa lor din pădure. Numai că lucrurile nu evoluează aşa cum şi-ar dori ei, ci dimpotrivă.

Poveştile melodiilor: Thriller – Michael Jackson

Dacă te gândeşti la Michael Jackson, varianta neagră, pleci întotdeauna de la Thriller. E imposibil să n-o faci, fiindcă piesa lansată în 1983, odată cu albumul cu acelaşi nume, a ajuns o emblemă pentru perioada de început a carierei solo a lui Michael. Curios este că, în ciuda imensului succes, Thriller nu a atins niciodată locul 1 în vreunul din topurile americane sau britanice, cea mai înaltă poziţie fiind 4, în Top USA.

District 9 ****

O gaşcă de extratereştri, ce călătoreşte cu o navă imensă, eşuează în Africa de Sud, chiar deasupra oraşului Johannesburg. Alienii sunt rapid asimilaţi de pământeni, care le rezervă un loc special într-un ghetou, tratându-i în stilul apartheid redivivus. Băieţii se-nmulţesc în mod considerabil de-a lungul timpului şi ajung să facă parte din peisaj. Poate prea mult, fiindcă la un moment dat, Multi National United, o organizaţie care face şi desface, decide că trebuie evacuaţi din Districtul 9 în care stăteau şi mutaţi în altă zonă, în afara oraşului. Responsabil cu mutarea este numit ginerele şefului MNU, un belgian familist şi cu ceva bun simţ, care trebuie să le aducă la cunoştinţă “creveţilor” că-şi vor schimba locul. Toate bune şi frumoase până la momentul în care Wikus van der Merwe se contaminează din greşeală cu o substanţă care-l va transforma în extraterestru.