Cea mai cool parte a unei vizite în Dublin este că ştii de la început un lucru cert: capitala Irlandei e plină de pub-uri. În pub-urile alea e plin de bere şi whisky. Prin urmare, dacă ţi se întâmplă să te sperii de celebrii spiriduşi irlandezi – foarte verzi şi cu ochii prea bulbucaţi – cel mai bun refugiu este un pub. În care poţi să bei până îţi mor spiriduşii şi îţi învie toată istoria Dublin-ului, al cărui prim punct de reper se pare că ţine de înspăimântătorii vikingi. Irlandezii sunt ai naibii de simpatici. De regulă, îi descoperi prin filmele americane: e imposibil să nu apară unul pe-acolo, asta dacă nu cumva totul se desfăşoară În numele tatălui. Dacă nu eşti cinefil, cu siguranţă că ai măcar un irlandez care să şi se fi lipit de suflet din punct de vedere muzical.

E aproape obligatoriu ca, dacă te afli în sudul regiunii Algarve, să faci un drum pe coastă, către Sagres şi Cabo de Sao Vicente. Este cel mai sud-estic punct al Portugaliei, locul de unde oceanul şi se deschide cu mărinimie, făcându-te să visezi către “titanice” drumuri transatlantice. Locul de unde Europa îşi ia rămas bun cu eleganţă şi măreţie. Cabo de Sao Vicente îşi are naşterea undeva pe la 1415, când prinţul Henric Navigatorul a întemeiat Şcoala de Navigaţie din Sagres, lăcaş de învăţământ în care a adunat cei mai potenţi astronomi, cartografi şi creatori de nave din Europa. Aici, de pildă, s-a inventat caravela, celebra ambarcaţiune revoluţionară cu care navigatori de renume, precum Cristofor Columb, au spintecat oceanele în căutarea de noi ţinuturi.

Străzile din Faro sunt înguste. Casele au ceva din mahalalele Bucureştiului de altădată. Unele sunt de-a dreptul în ruine, parcă-s lăsate special în paragină pentru a fi fotografiate de turişti. Prin Faro treci aproape obligatoriu dacă ai drum prin Algarve, regiunea din sudul Portugaliei pe care lusitanii şi-o promovează cu mândrie atunci când vine vorba de turism marin. Cobor în mica piaţă din faţa bisericii Nossa Senhora do Carmo. Am ajuns aici mânat de dorinţa de a vedea Capela dos Ossos, o capelă laterală a bisericii, cu motive decorative făcute din oasele călugărilor morţi, dezgropate în secolul 19 din cimitirul adiacent bisericii şi pietrificate pe ideea că toţi suntem muritori. Şi poate ne-ajunge capul într-un perete, aş adăuga.