Eddie's » Ed’s Hot!

Pink Martini – show elegant la Bucureşti

Eddie — Sun, 18 Jul 2010 18:10:05 +0000

Portland, Oregon, anul 1994. Thomas Lauderdale, un politician obscur care se visa primar, îşi dă seama dintr-o dată că are nevoie de un “suport” artistic pentru a-i face pe oameni să creadă în lucrurile pe care, de regulă, politicienii le transformă din idealuri în gunoaie retorice. Aşa că, pianist înfocat, super-pasionat de muzică, de la jazz la pop demodat, Lauderdale înfiinţează o orchestră în care îngrămădeşte vreo 12 intrumentişti talentaţi, o adaugă pe China Forbes, prietenă de-a lui de pe vremea când studiau amândoi la Harvard şi prezintă lumii un cocktail pe care denumeşte, sugetiv, Pink Martini. Prima piesă, Je Ne Veux Pas Travailler, face senzaţie prin Franţa, unde e imediat nominalizată la “melodia anului” şi nu doar pentru că multă lume nu mai vera să muncească.

Istoria Pink Martini şi-a urmat apoi cursul firesc: patru albume (ultimul, în 2009: Splendor In The Grass) şi naşterea unui adevărat fenomen muzical. Lauderdale şi-a făcut un scop din a internaţionaliza această orchestră fascinantă. De aceea, în repertoriul americanilor se află piese în foarte multe limbi: greacă, arabă, croată, italiană, franceză, japoneză, rusă, portugheză, spaniolă etc. Iar vocea Chinei Forbes are o incredibilă putere de seducţie.

Pink Martini a mai fost în România de două ori. Dacă în 2007 şi 2009 i-am ratat, n-am mai făcut-o acum, când americanii din Portland au venit să cânte la Ciuc Summer Fest. A fost un concert elegant, excepţional de bine setat din punct de vedere vocal şi tehnic, cu un Lauderdale exuberant, care şi-a făcut bine lecţia de română, cu o China Forbes impecabilă, cu câţiva instrumentişti magistrali, de la trompetistul Gavin Bondy la chitaristul Dan Faehnle. Vreme de o oră şi 35 de minute au cântat piese de pe toate albumele, şi-au demonstrat din plin multi-culturalismul şi au fost primiţi cu căldură de publicul bun cunoscător a tot ceea ce înseamnă această spectaculoasă orchestră. Am avut totuşi senzaţia că au lăsat în afara show-ului câteva piese mai cunoscute, optând, în partea de mijloc, pentru altele mai puţin atractive, fapt care a rupt un pic atmosfera. Mi-aş fi dorit să aud şi Ninna Nanna, La Soledad sau Aspettami dar, una peste alta, am rămas cu gustul plăcut al unui spectacol elegant şi de calitate. Motiv pentru care recomand întotdeauna Pink Martini celor care simt nevoia de muzică, şi nu de zgomot.

Poveştile melodiilor: Wish you were here – Pink Floyd La sfârşitul anului 1967, Syd Barrett, membru fondator al legendarei...
Concert Elton John, la București, în iunie 2010 2010 se anunță un an plin de evenimente muzicale. Dacă...

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

10 moduri de supravieţuire în aeroporturi şi avioane

Eddie — Sun, 13 Jun 2010 19:05:51 +0000

Aeroportul nu este întotdeauna cel mai confortabil loc unde te-ai pute afla. La fel, avionul. Dacă unii se simt în aeroport şi în avion ca peştii în apă, alţii trăiesc adevărate coşmaruri: de la orientarea către poarta de zbor până la cum îşi aşează paharul cu suc pe măsuţa din faţa lor, în aeronavă. Există însă câteva lucruri şi trucuri care fac viaţa mai uşoară în timpul călătoriei cu cel mai sigur mijloc de transport din lume. De exemplu:

10. Nu mânca. Vei dormi mai bine!

Din moment ce tot ai dat o mulţime de bani pe bilet, e pe undeva normal să vrei să beneficiezi de masa “gratuită” pe care ţi-o oferă stewardesa cu ochi albaştri şi zâmbet înţepenit. Dar dacă tot ceea ce-ţi doreşti e să ajungi cât mai repede la destinaţie, atunci mai bine dormi. Şi, pentru asta, sari peste masa din avion. Spune-i vecinului de scaun că nu doreşti să fii trezit şi cuibăreşte-te cât mai confortabil cu putinţă. Vei adormi cu siguranţă iar somnul cu burta goală e cel mai bun.

9. Ia-ţi un abonament de o zi la lounge

Îţi întârzie zborul? Ţi-ai pierdut bagajele? Ai de aşteptat câteva ore bune pentru un zbor de legătură? Cea mai bună idee e să-ţi cumperi un pass de o zi pentru clubul liniei aeriene cu care călătoreşti. Asta îţi va permite accesul în lounge, îţi va oferi un fotoliu confortabil, eventual lângă o priză în care să-ţi înfigi laptopul. Ca să nu mai amintesc de faptul că aici vei întâlni cei mai prietenoşi oameni din aeroport, gata să te servească la cel mai mic gest. Vei sta departe de agitaţie şi vei avea şansa să mănânci bine. E drept… costă!

8.Ai bagaje multe? Trimite-le înainte!

Dacă biletele de avion se ieftinesc din ce în ce mai mult, parşivele companii aeriene scumpesc pe măsură transportul bagajelor. În plus, cei de prin aeroporturi, care se ocupă cu manipularea lor, sunt din ce în ce mai puţin grijulii. Aşa că dacă e nevoie să pleci cu multe bagaje şi, în plus, călătoria e planificată din timp, trimite-le cu curierul, cu poşta, cu poştalionul sau cu soborul de porumbei călători. Probabil vei ieşi mai ieftin şi nici nu vei avea grija lor.

7. Nu rata o toaletă atunci când ai nevoie de ea!

Te-a apucat mersul la sfântul scaun când eşti în aeroport? Îţi dă târcoale aşaaa, un pic? Nu rata oportunitatea de a intra într-un templu al descărcărilor şi a spune tot ce ai pe suflet. Dacă amâni, e posibil să te apuce suferinţele şi spălarea păcatelor exact când te urci în avion, adică în acele 10-20-60 de minute când n-ai voie să te ridici de pe scaun fiindcă trebuie să asculţi cum să-ţi pui vesta de salvare în timp ce stai cu centura de siguranţă lipită cu super-glue.

6. Umple-ţi geanta de scule

În primul rând laptopul. Care ar fi bine să fie cât mai mic şi cât mai plin de filme. Dacă nu vrei ca oamenii de la control să te pună să-l scoţi din geantă de fiecare dată, renunţă la el şi ia-ţi un iPad. Cei care se ocupă cu securitatea în aeroporturi au căzut deja de acord ca tabletele nu trebuie “declarate” prin scoaterea din geantă la trecerea pe la punctul de control. Alte scule de nădejde sunt iPhone-ul sau iPod Touch-ul. Filme, muzică, jocuri. Şi le poţi ascunde uşor în buzunar când stewardesa insistă să închideţi aparatele electronice în timpul decolării. De parcă un biet solitaire ar putea deturna ditamai gigantul.

5.Fă-ţi liste

L-ai văzut pe Clooney în Up In The Air? Omul care îşi trăia mare parte a vieţii în aeroporturi şi avioane îşi făcea bagajul perfect fiindcă avea o listă pe care se aflau toate obiectele de care avea nevoie. Nimic în plus, nimic în minus. Chestia e să nu uiţi să o şi foloseşti. E bine să ai şi o listă de cadouri. Dacă ai uitat să iei tot felul de suveniruri stupide, în aeroport vei găsi din belşug. Doar că în disperarea plecării nu vei mai şti cui trebuie să cumperi.

4.Găseşte o priză în aeroport

Telefonul ţi se poate descărca în cel mai nepotrivit moment: atunci când chiar ai nevoie de el. Unde-l încarci într-un aeroport? Găsirea unei prize poate fi dificilă la prima vedere dar fii sigur că sunt o mulţime de prize, unele dintre ele ascunse acolo unde nici măcar nu te-ai putea aştepta. Pentru mai multe informaţii, ia-ţi ce ai nevoie de aici.

3. Asigură-te că ai cel mai bun loc în avion

Am mai spus-o: evită locul din mijloc! Apoi: nu toate avioanele sunt construite la fel dar, în principiu, unele locuri sunt mai bune ca altele şi, pe de altă parte, ar fi de dorit să ai măcar un loc liber lângă tine. Pentru o probabilitate mai mare în acest sens, cere locuri în spatele avionului. Poate chiar pe ultimul rând. Acolo ai şansa să flirtezi cu stewardeza sau să dormi liniştit. Cei cu picioarele lungi ar trebui să-şi asigure din start un loc pe rândul de la ieşirea de siguranţă. Uite aici un link interesant despre locurile din avioane.

2. Fă-ţi semne de identificare a bagajelor

Ca să nu stai cu sufletul la gură, înghesuit şi agăţat de banda pe care vin bagajele, după aterizare, fă în aşa fel încât să-ţi recunoşti bagajul de la o poştă. O soluţie este să-ţi înfăşori mânerul în sfoară fosforescentă. Astfel, nu-ţi va confunda nimeni traista iar tu o vei recupera cu zâmbetul pe buze. Nu folosi insigne ataşate sau alte asemenea semne, fiindcă ele vor dispărea aproape sigur în timpul manipulărilor de pe pistă.

1.Găseşte un WiFi, orice-ar fi!

De cele mai multe ori, aceasta e o sarcină dificilă. Greu să găseşti un “spot” free în aeroport! Şi cum, după ce ai cumpărat parfumul, vinul sau bombonica de rigoare îţi mai rămân multe minute până la îmbarcare, ce e de făcut decât să-ţi conectezi “scula” (oricare-ar fi aceasta) la internet? Cel mai simplu mod este să cumperi o cartelă şi să te foloseşti de ea. Dacă ţi se pare nedrept să dai bani pe aşa ceva, atunci eşti la mâna norocului: poate-poate prinzi ceva la liber. Dar, atenţie: unele wifi-uri free sunt capcane.

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Berlin, între Eisbein și IFA

Eddie — Mon, 07 Sep 2009 20:26:51 +0000

Mi-e greu să așez Berlinul pe un loc anume în ”topul orașelor” în care am fost. Am tendința să-l pun foarte sus, însă îmi dau seama că nu am încă suficiente date pentru asta. E a doua oară când merg în Berlin și când mă întorc – după o ședere foarte scurtă – cu sentimentul că nu am apucat să-l respir suficient și că aș mai fi stat, pe lângă cele două zile, încă măcar două, dacă nu cumva încă două săptămâni, două luni sau doi ani.

Îmi place Berlinul, fiindcă e un oraș cu unghiuri, culori și sentimente. E un malaxor istoric în care te rotești îmbibat de un romantism ciudat, evident de origini ”estice”, de rigoarea proverbială dar și de o lejeritate surprinzătoare, care-i conferă un cosmopolitanism pregnant. Dacă exact acum un an am apucat să bat timid la poarta Brandenburg și să constat rapid, într-o plimbare de seară, că emană o fascinație dietrich-modernistă, de această dată i-am captat pulsul din betoanele lui Postdamer Platz, locul în care bate una dintre inimile Berlinului, cea mai nouă, fiindcă piața a fost (re)construită în totalitate după 1990, când turiștii puteau ”admira” cum evoluează cel mai mare șantier al Europei (care a costat circa 17 miliarde de euro). Denumită după orașul Postdam, aflat la circa 30 de kilometri mai la sud, piața era în trecut unul dintre locurile de maxim trafic înspre și dinspre zidurile Berlinului. Poate de aici i s-a tras treaba cu semaforul. Se pare că primul semafor electric din lume a fost instalat de către Siemens în Postdamer Platz, în 1882. Insuficient, pentru traficul nebun pe care nu mai puțin de 11 polițiști încercau să-l dirijeze, cocoțați pe platforme de lemn. Acum, semaforul, refăcut în varianta veche, veghează din mijlocul unei piețe înconjurate de clădiri ce-și cocoață sticlele și betoanele spre nori, cu o condescendență mai degrabă jovială.

Postdamer Platz marchează o zonă cultural-turistică, bine îmbibată cu restaurante, multiplexuri, magazine sau cazinouri, totul într-un ansamblu care nu deranjează ochiul, ba dimpotrivă, invită. Am ținut să mănânc ceva specific berlinez și am ales un Eisbein, adică un ciolan de porc colosal, servit cu cartofi, piure de mazăre și nelipsita varză murată Sauerkraut. Fiindcă am nimerit la Casa celor 100 de beri, am asortat o bere Baltika, rusească și destul de neinspirată (pentru doritori, meniul include și beri din Australia, China, Jamaica, India sau alte tărâmuri în care oamenii știu ce să facă din malț și hamei). Eisbein-ul nu reprezintă o experiență culinară foarte reușită, fiindcă e greu să-ți convingi stomacul că varza, cartofii, mazărea și grăsimea îmbuibatului de porc merg foarte bine laolaltă, dar atâta vreme cât nu abuzezi, vei ieși teafăr și oarecum învingător. Partea frumoasă a acestui restaurant stradal (care se numește, de fapt, Mommsen-Eck) este că are venerabila vârstă de 104 ani și că știe perfect ce înseamnă o bere perfectă.

Pentru că trebuia să existe și un scop, acesta s-a numit IFA, tîrgul de consumer electronics ce se desfășoară anual în capitala Germaniei, și unde Philips și-a prezentat noua ”colecție” de lucruri cu butoane care fac viața mai frumoasă, mai ușoară și mai veselă. Fără a insista aici asupra modelelor de televizoare, combine, blu-ray-uri, mp3 playere, aparate de ras, periuțe de dinți, obiecte de bucătărie sau chiar jucării erotice cu care compania olandeză și-a năucit și anul acesta vizitatorii (și pe care le voi diseca în altă parte) e de spus că încă o dată am realizat că Philips e un brand excepțional, ale cărui produse nu sunt, din păcate, apreciate în România la valoarea lor. Pe de-o parte fiindcă multe nici nu ajung aici, pe de alta fiindcă brand-awareness-ul este sub cel al competitorilor deși, de multe ori, calitatea mărfii este net superioară.

Am încheiat scurtul tur berlinez cu un alt exercițiu de admirație, și anume Kaiser Wilhelm Gadachtnis Kirche (Doamne, ce limbă imposibilă!), biserica memorială aflată în ruină în capătul de vest al orașului, cunoscută sub numele de ”dintele găunos”, datorită avariilor provocate de raidurile aeriene din 1943. Construcția (realizată în 1895 în stil neo-roman și închinată împăratului Wilhelm I) a scăpat de la demolarea pe care Senatul german a vrut să o realizeze ca măsură de siguranță, grație unui referendum în urma căruia locuitorii Berlinului au decis că nu vor să se despartă așa ușor de unul dintre simbolurile orașului. Drept pentru care, alături, arhitectul Egon Eiermann, a construit în anii 50 o altă biserică, intenția fiind ca noua construcție să o înglobeze pe cea veche. Rezultatul… e un fel de struțocămilă ciudată, care place sau nu, în funcție de așteptările peisagistice ale privitorului. Și care adaugă Berlinului un plus de savoare pe care orașul o emană oricum, din plin.

[Show as slideshow]

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Screw it! Let’s do it!

Eddie — Mon, 27 Jul 2009 19:14:05 +0000

În 1996 bântuiam prin Londra, cu ocazia Europenelor de fotbal. La un moment dat am intrat într-un magazin imens, care avea ca logo un V avântat şi foarte bine conturat. Am urcat nişte scări şi m-am trezit trecând pe lângă o coadă considerabil de mare. La capătul ei, un personaj tinerel, cu moacă serioasă, dădea autografe pe o carte de pe coperta căreia zâmbea el însuşi. Personajul se numea Ryan Giggs şi peste ani avea să devină simbolul legendar al celei mai bune echipe din lume: Manchester United. Iar magazinul în care intrasem şi care avea să mă uimească prin “bogăţia” de discuri, jocuri, cărţi şi alte asemenea, se numea Virgin Megastore şi era proprietatea unuia dintre cei mai nonconformişti antreprenori ai zilelor noastre: Richard Branson.

Am cumpărat deunăzi cartea lui Branson, Screw it! Let’s do it! – Lecţii din şcoala vieţii (Editura Publica, 2009), în care părintele lui Virgin povesteşte relaxat cum a pornit compania şi mai ales care este stilul lui de abordare a afacerilor. Reiese un individ care a trecut prin jungla antreprenoriatului cu zâmbetul pe buze şi cu câteva principii clare după care s-a călăuzit cu încăpăţânare. Unul dintre ele: distrează-te atunci când vrei să construieşti ceva! Distrându-se, Branson a creat de-a lungul timpului, sub aceeaşi “pălărie”, companii de muzică, telefonie mobilă, cola, transporturi aeriene, feroviare şi spaţiale etc – nu mai puţin de 360. Poreclit Dr. Yes de angajaţii săi, Richard Branson a demonstrat că dacă ţinteşti sus şi munceşti cu pasiune dar în acelaşi timp te distrezi, poţi atinge stelele. “Când ceva nu-ţi mai face plăcere, e momentul să mergi mai departe”. “Distrează-te, munceşte din greu i banii vor veni”. Nu e un idealism. Branson îmbină acest jemanfişism aparent cu o excepţională viziune a lumii afacerilor şi o foarte bine dozată încredere în oameni.

Citindu-i cartea, e imposibil să nu te apuce avântul de a face lucruri mari. Am spus-o şi o gândesc de mai bine de doi ani: “think big” nu e un concept aiuristic. Atâta vreme cât te va mulţumi o victorie facilă sau o împlinire de duzină, şi vei trâmbiţa asta ca pe o mare realizare, vei rămâne la superficialul stadiu al mediocrităţii iar oamenii vor ajunge să râdă de tine. De pildă, un comunicat despre atingerea locului 17 în topul celor mai buni cultivatori de castraveţi din România atinge culmea ridicolului, chiar dacă este trimis câtorva mii de oameni. Ei nu vor face altceva decât să se întrebe dacă nu cumva ai înnebunit în timp ce pliveai dovleceii. Dacă vei deveni însă, rapid, numărul unu în rândurile celor care cultivă castraveţi, reuşind să pui la punct o modalitate inovatoare de transport al acestora de la sere în pieţele din întreaga ţară, nici măcar nu va fi nevoie de un comunicat: oamenii vor afla imediat cine are cei mai buni castraveţi. Iar dacă la un moment dat îţi vei propune să scoţi pe piaţă un castravete cu gust de piersică – şi vei şi reuşi asta! – e posibil să ajungi chiar în Hall of Fame of Cucumbers.

Branson a pornit la drum când avea 15 ani, prin înfiinţarea unui ziar, Student. A reuşit să facă suficient de mulţi bani ca la un moment dat să dea naştere unui magazin în care să vândă discuri ale unor trupe şi cântăreţi nou-apăruţi (Mike Oldfield a fost primul), Virgin Music. Din acesta şi-a tras seva Virgin Atlantic, o companie aviatică pornită la drum cu un singur aparat de zbor. Astăzi, Branson se concentrează pe Virgin Galactic, prima companie privată care organizează excursii în spaţiu pentru oameni obişnuiţi. Şi, probabil, nu se va opri aici. Forbes îi estimează averea la 250 miliarde de dolari. Bani despre care el însuşi spune că i-a făcut zâmbind. Sau zburând cu balonul.

Probabil Branson e un exemplu fericit, care a reuşit într-o ţară în care ministrul tineretului nu aruncă pe geam cu sutele de mii de lire. Există şi alte personaje de genul Branson, inclusiv pe plaiurile noastre. Primarul Mazăre ar vrea să se apropie, prin atitudine, de el. Diferenţa vine din faptul că Mazăre e politician (şi foloseşte din greu hăţurile acestui statut, inclusiv atunci când îmbracă uniforme naziste la parade de modă) iar Branson e antreprenor. Dincolo de această comparaţie probabil nefericită, după ce citeşti Screw it! Let’s do it! rămâi cu cel puţin un gând care te va bântui cu insistenţă atunci când va veni vremea să faci ceva cu viaţa ta: Screw it! Let’s do it!

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Publicitate cumpărată! :-)

Eddie — Tue, 14 Jul 2009 10:19:12 +0000

Am visat-o pe Ridzi. Se făcea că eram într-o poieniţă, soarele inundase pădurea, păsărelele ciripeau, vântul adia, pădurea foşnea, conturile surâdeau. Eu aveam o geantă frumos inscripţionată cu un brand la modă: Mark-Artisan iar ea pregătise toate ingredientele pentru un picnic reuşit: îşi ciufulise părul şi zâmbea şăgalnic. M-am trezit îngrozit, în răcnetele unei tolovele care, dintr-un motiv care-mi scapă, făcea atmosferă negativă. Nu garantez că a fost neapărat un vis erotic: Ridzi era preocupată să-şi mănânce sandvişul iar eu eram preocupat să număr cele 230 de spoturi cu eddie.ro cumpărate pe bani curaţi la principalele posturi de televiziune.

Trecând peste acest episod nefericit din istoria romanţată a nopţilor mele “ministeriale”, am decis să “cumpăr” acest spaţiu publicitar, pentru a promova noua faţă a site-ului eddie.ro. Un design mai dinamic, mai atractiv, mai curat. Cu promisiuni de content actualizat mai rapid. Un content care va pune accent pe câteva zone de interes general şi particular. Eddie’s se va transforma încet-încet într-un on-line magazine pentru un target tânăr şi activ. Acolo unde va fi cazul, site-ul va pune accent pe zona multimedia, încercând să-şi definească laturile cele mai interesante, prin conţinut video original.

Vara e fierbinte, dar se anunţă o toamnă incendiară. Rămâi pe Eddie’s, fiindcă dacă nu ştii ce pierzi, măcar ai şansa să afli!

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Puma a lansat noul echipament al naţionalei de fotbal a Italiei, ediţie limitată doar pentru Cupa Confederaţiilor!

Eddie — Fri, 05 Jun 2009 13:14:03 +0000

Squadra Azurra are un nou echipament! Special pentru campioana mondială en-titre, Puma a creat un kit nou, ediţie limitată pentru Cupa Confederaţiilor 2009. Conform declaraţiilor lui Jochen Zeitz, CEO Puma, evenimentul e de reţinut prin faptul că “este prima oară când compania dedică o ediţie specială, de colecţie, unei singure echipe naţionale”. Producătorul de echipament sportiv aduce totodată un tribut moştenirii fotbalului italian, omagiindu-l pe Vittorio Pozzo, cel care a câştigat două titluri mondiale împreună cu naţionala Italiei: noua nuanţă de albastru, precum şi detaliile de design sunt inspirate din zilele de glorie ale celebrului antrenor care a făcut istorie în anii ‘30.

Intrebari si raspunsuri cu Jochen Zeitz, CEO PUMA

1. Care este legatura dintre PUMA si echipa Nationala a Italiei?

PUMA este mandra sa fie ”albastra”. Campionatul din 2006 a marcat pentru companie prima victorie mondiala a unei echipa nationale sponsorizata de catre PUMA. Suntem fericiti sa facem parte dintr-o indelungata traditie, aceea a fotbalului Italian.

2. De ce a decis PUMA sa creeze o editie speciala de tricouri pentru Cupa Confederatiilor?

Credem ca este momentul perfect pentru a ii celebra pe Azzurii si de asemenea pentru a marca implicarea PUMA in fotbalul African.

3. Italienii sunt destul de pretentiosi atunci cand vine vorba de culoarea tricoului lor national ; nu este putin riscanta schimbarea ei? Care credeti ca va fi reactia lor?

Sunt de parere ca fanii Italiei vor intelege si vor aprecia faptul ca prin aceasta colectie, PUMA aduce un tribut mostenirii Fotbalului Italian. Este pentru prima oara cand compania noastra dedica o editie speciala, de colectie, unei singure echipe nationale.

Dupa victoria extraordinara a Italiei din 2006 ne-am oprit pentru a ne uita in urma la toate lucrurile care au facut din Echipa Nationala a Italiei sa devina atat de cunoscutii Gli Azzurri. Suntem de parere ca Vittorio Pozzo, care a castigat doua titluri mondiale impreuna cu echipa sa , a avut un rol major in scrierea deceniilor de istorie , prin efortul si dedicarea sa de pe terenul de fotbal. Aceasta mostenire a fost transmisa generatiilor urmatoare de jucatori de fotbal si suporteri si este la fel de vie si in ziua de azi. Nuanta noua de albastru , la fel ca si noile detalii de design chiar si insigna, sunt inspirate din zilele de glorie ale lui Pozzo.

4. Ne putem astepta si la alte schimbari pe viitor?

PUMA King XL Italia va fi folosita exclusiv pentru Cupa Confederatiilor din 2009; vom reveni la culoarea traditionala dupa incheierea turneului. Dar stati linistiti, deoarece vom gasi si pe viitor multiple aspecte cu care vom suprinde si satisface consumatorii nostri de fotbal si pe viitor.

5. De ce se implica Puma atat de mult in sportul Italian? Ii sponzorizati pe Ferrari, Ducati, SS Lazio, FIGC, Gianluigi Buffon, Mauro Camoranesi, tocmai ati semnat si cu Giorgio Chiellini – exista vreo explicatie anume pentru creerea acestor aliante cu lumea sportului Italian?

Prin fuzionarea stilului inovator Puma, a cunostintelor noastre in domeniul articolelor de performanta, cu eleganta, flerul si spiritului Italian, se pune fundatia unei colaborari unice, o adevarata ”declaratie de arta” care se evidentiaza in acest domeniu foarte competitiv. PUMA isi doreste ca fanii sa se simta mai bine aratand mai bine si abordarea asta se potriveste foarte bine spiritului Italian.

6. Veti mai sponsoriza si alte echipe din Italia in viitor?

Nu pot comenta asupra planurilor PUMA de viitor. Sponsorizarea este foarte importanta pentru compania noastra, pentru ca prin astfel de mijloace brandul PUMA prinde viata si se conecteaza in mod real cu consumatorii nostri. Avem toate intentiile sa prelungim parteneriatul nostru de success cu Federatia Italiana de Fotbal (FIGC) , dincolo de Campionatul Mondial din 2014. Unii dintre noi avem steagul italian pictat pe obraz si toti avem fotbalul in inimile noastre.

O poveste Italiana

Introducerea lui Luigi Abete – Presedintele FIGC

Ideea PUMA de a realiza o punte de legatura intre Vittorio Pozzo de la Azzurri, Campionatul Mondial din 1934 , cel din 1938 si Marcello Lippi ( cel care a daruit Italiei cea de-a 4 a stea odata cu castigarea Campionatului Mondial din 2006) a castigat cu usurinta suportul si consintamantul FIGC.

Aceasta initiativa reflecta ceea ce simtim noi cand privim catre Cupa Confederatiilor din Africa de Sud. Este un omagiu fata de victoria noastra recenta, ca o parte importanta a istoriei noastre si este indreptata catre a deschide un nou orizont pentru fotbalul din toata lumea.

Temperamentul si personalitatea lui Vittorio Pozzo ramane o a adevarata mostenire pentru noi , impreuna cu primele cupe Internationale pe care el le-a castigat consecutiv pentru Italia. Antrenorul a oferit echipei o perspective extraordinara: abilitatea sa de a privi dincolo de terenul de joc l-a transformat intr-un mentor pentru baietii sai, atat pe teren cat si in afara lui.

Cu 40 de ani mai tarziu, Azzurri au repetat Victoria in Spania in 1982, mltumita spiritului luptator al lui Enzo Bearzot si abilitatilor jucatorilor sai. Si triumful din Germania ( 2006) este inca foarte viu in inimile milioanelor de fani. La 24 de ani dupa Spania, Marcello Lippi de la Azzurri a adus Cupa din nou acasa in Italia . Victoria a reaprins pasiunea si entuziasmul intregii tari pentru baietii in tricourile albastre.

Si toti suntem permanent legati de acest tricou albastru - care benficiaza de un design nou pentru Cupa Confederatiilor 2009, design inspirit din tricourile ce au facut istorie la inceput de drum - si prin aceasta ne trezeste un sentiment unic si adanc de afectiune, precum si mandria ca suntem Italieni. (Giancarlo Abete, Presedintele FIGC)

Vittorio Pozzo si Azzurrisai

De Andrea Schianchi, Gazzetta dello Sport

Vittorio Pozzo este singurul antrenor Italian care a castigat vreodata doua Cupe Mondiale , in 1934 si 1938, ceea ce il face unic in lumea fotbalului din Italia. El considera slujba sa o onoare, nu o atributie , de aceea nici nu a cerut vreodata sa fie platit pentru asta. Pentru el era suficient sa ghideze Gli Azzurri catre glorie si apoi sa se intoarca acasa langa sotia sa si sa se bucure de triumf.

Pozzo lucra intr-o fabrica inainte de a deveni antrenor si se considera binecuvantat. Era rezervat, onest si credincios pregatirii militare pe care o avea. Pozzo avea sa ordone mai tarziu jucatorilor sa cante imnul militar Il Piave Mormorava, in timpul unor sederi indelungate in locuri asemanatoare cu manastirile, locuri ce nu ofereau confort sau alte privilegii. Pentru el era o modalitate de intarire a spiritului de echipa si de a construi avand la baza patriotismul, cel care a si reprezentat fundatia intregului succes al echipei.

Echipa nationala a lui Pozzo nu era doar o echipa de fotbal, era o adevarata familie. Pozo era tatal: cald cand era nevoie si strict cand situatia o cerea . Nu a dat niciodata inapoi in fata alegerilor dificile si a aparat mereu echipa, atacand cu pieptul scos in fata, ca un adevarat soldat – calitate ce a atras in permanenta admiratia jucatorilor sai. Pozzo nu admitea ca jucatorii sai sa fie atacati sau acuzati pe nedrept si era mereu gata sa justifice o actiune sau o anumita remarca a lor. Dupa aceea isi lua jucatorii de-o parte si le explica ce anume trebuia sa fi facut in situatia respectiva si ce greseli au facut. Pentru Pozzo, echipa sa era sacra. Aceasta atitudine a ramas pana in zilele noastre.

Din 1934 pana 1938, echipa a castigat tot ce se putea castiga: Campionatul mondial din Italia (1934 ); cupa din 1936 ( Germania) si Campionatul Mondial din Franta (1938). Nici o alta echipa nationala nu a fost mai puternica sau de temut decat Squadra Azzura. Pozzo, conducatorul lor, era mandru ca a condus aceasta echipa – intr-o perioada foarte delicata – o mana de barbati ce s-au sacrificat, au luptat, au invins si au adus atat de multa fericire Italiei. Cuvinte precum ”glorie”, ”curaj”, ”putere” si ”compasiune” aveau o insemnatate deosebita pentru el . Unii spuneau despre el ca ar fi incapatanat , dar multumita lui Pozzo, Italia a colorat intreaga lume in albastru.

Pentru Pozzo, jocul tinea de strategie . In tinerete a trait in Marea Britanie unde a invatat despre fotbal si tot ce tine de tacticile din fotbal. A studiat acest sport cu entuziasm si l-a imbinat cu flerul tipic Italian. In anii sai de glorie , a devenit un adevarat profet al ” il Metodo”, un model de joc ce contrasta cu cel inventat de englezul Henry Chapman. In ciuda acestui antagonism cu tehnicile contemporane, Pozzo a ramas ferm pe convingerile sale . El s-a concentrat pe partea psihica si atletica a jucatorilor sai si a decis ca este mai bine sa marseze pe tactica sa . Pozzo avea dreptate : nici o alta echipa nationala nu era capabila sa fie mai buna decat Gli Azzurri si echipa sa a dominat peste tot unde a jucat .

Declinul a venit dupa cel de-al doilea razboi mondial , cand echipele au inceput sa joace folosindu se de tactica WM . Chiar si Torino, cea mai puternica echipa Italiana la acel moment a ales aceasta cale . Acela a fost momentul cand Pozzo s-a retras , realizand ca anii de glorie treabuiau sa se termine undeva. Dar tot Pozzo a fost cel care fara nici o obligatie , si-a asumat responsabilitatea in timpul unuia dintre cele mai dramatice momente ale Italiei : a identificat cadavrele jucatorilor de la Grande Torino , care au murit intr-un accident de avion. Pozzo, tatal lor, nu ii putea abandona . Si nu a facut-o. A fost gestul final al unui mare conducator. Cel mai mare pe care Italia l-a avut vreodata.

Metoda

In ziua meciului , Pozzo purta cu el 2 talismane : un billet de retur catre Marea Britanie ( nefolosit) si cateva ramasite de la un trofeu pe care il castigase. Daca acest comportament superstitos i-a influentat cumva meciul , este greu de spus , dar tacticile lui Pozo raman cu siguranata de necontestat . Strategia este numita il Metodo si a schimbat fotbalul pentru totdeauna.

Pana la mijlocul anilor 1920 , tacticile de fotbal nu au evoluat de la sistemul piramidal : 2 aparatori , 3 mijlocasi si 5 atacanti. Jocul consta in atacuri successive ale unei echipe ce alerga catre gol imediat ce prindea mingea .

Introducerea legii offside-ului a dus la dezvoltarea asezarii WM , care a detreminat o mai buna distributie a jucatorilor in teren si o mai buna legatura intre ei . Focusul ramanea insa foarte mult pe atac .

Cand a dezvoltat il Metodo, Pozzo s-a inspirit din WM. A preluat tacticile sale si le-a imbunatatit . A marit numarul de jucatori in jumatatea sa de teren pentru a bloca de la inceput atacurile oponentilor , ca apoi sa contraatace rapid. Echipa lui Pozzo nu era foarte tare numai din acest punct de vedere , ci si pentru ca erau foarte realisti in abordarea jocurilor. Italia dadea echipei adverse posibilitatea de a se simti stapana , lasandu le mingea . Odata ce era recastigata mingea , Italia contraataca rapid, surprinzator , profitand de faptul ca ceilalti jucatori nu erau in jumatatea lor .

Il Metodo a revolutionat fotbalul si Pozzo a ramas fidel acestei tactici – de pe marginea terenului , avand intr-o mana biletul sau de tren si cu cealalta directionand jucatorii pe treneul de fotbal , catre victorie.

S-a lansat Sony Ericsson Aino! Unul dintre cele mai recente telefoane Sony Ericsson, modelul Aino,...
Nokia a lansat X6 Producătorul finlandez a lansat oficial noua variantă a telefonului X6,...
S-a lansat Google Nexus One phone Gata, l-au lansat. Pînă să ajungă în România, oficial sau...

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

20 de lucruri care mă enervează în România – 15: Agenţiile de turism

Eddie — Wed, 29 Apr 2009 08:15:08 +0000

Sunt multe. Dacă vrei să-ţi faci una în ziua de azi trebuie ori să te gândeşti bine înainte şi să te nişezi suficient de puternic ca să ai succes (ce zici de turism printre iacii tibetani sau scufundări în peşterile din Chile?) ori să nu te gândeşti deloc, fiindcă la cât de proaste sunt serviciile pe care oferă (unele dintre ele) o să ai un succes garantat dacă ştii să te mişti cu cap şi să-ţi ridici clientul la rang de zeu.

Agenţiile de turism din România încearcă şi ele, ca orice firmă, să se îmbogăţească. Obiectul lor de activitate e fascinant. Oamenii îşi doresc să călătorească. Să plece în vacanţe. Să se rupă de mizeriile cotidiene şi să-şi relaxeze creierii măcar de 1-2 ori pe an. Pentru acest lucru, ei sunt dispuşi să plătească uneori o basculantă de bani. Bani care intră – o bună parte din ei – în conturile agenţiilor de turism la care oamenii se duc ca la Zidul Plângerii. “Ajutaţi-mă să plec în concediu! Daţi-mi un hotel ca lumea, la un preţ bun!”.

Acum câţiva ani, dacă vroiai să vezi ofertele agenţiilor de turism te duceai la sediu. Acolo, oamenii scoteau vrafuri de pliante şi cataloage şi puteai sta de vorbă cu ei uitându-te pe poze şi povestind jumătate de zi. Eeeh, înainte aveai timp. Mai nou, Internetul a uşurat (sau aşa se presupune) munca tuturor. Agenţiile de turism şi-au făcut site-uri. Unele de-a dreptul seducătoare, altele (majoritatea) complet stupide şi fără pic de informaţie reprezentativă. În mod normal, când intri pe un site al unei agenţii ar trebui să găseşti tot ceea ce te interesează, fiind nevoit să suni la numărul de la Contact doar pentru a obţine informaţii cu totul speciale. De exemplu: vrei un hotel în Turcia. Intri pe site-ul agenţiei, unde ai toate hotelurile cu care respectiva are contract. Alegi hotelul, după ce vezi fotografiile de calitate de acolo. Eventual intri pe adresa de net a hotelului, pe care agenţia ţi-o link-uieşte fără ca tu să fii nevoit să gugăleşti în plus. Ai ales hotelul. Te duci la ofertă, alegi tipul de cameră şi ai în clar preţul, cu toate taxele, indiferent de camera pe care o vrei: single, double, cu unul, trei sau şapte copii, cu vedere la mare, la munte, la ţevile din subsol, cu all-inclusive sau doar cu cârnaţii de bere, cu reduceri de early booking sau de “ne place de faţa ta şi-ţi oferim o reducere”. Faci calculele, ieşi la bani (sau nu) şi abia atunci suni la agenţie ca să faci rezervarea şi să afli condiţiile de plată. După care te apuci de treaba ta, mulţumit că ai rezolvat în anul de graţie 2009 problema concediului fără bătăi de cap. Asta dacă ai nevoie de agenţie. Dacă nu, îţi rezervi singur hotelul pe net, apoi biletul de avion şi ai scăpat.

Se poate întâmpla să ai norocul ca scenariul de sus să meargă strună. Problema e că, trăind într-o economie de piaţă, e normal să te intereseze şi alte oferte, ca să faci o comparaţie la bani. Ei, şi-aici ai intrat în junglă. Pregăteşte-te să vezi Bestia!

Pe alte site-uri, cu aceleaşi hoteluri, găseşti ofertele incomplete. Şi atunci te gândeşti să dai un mail, ca să ceri amănunte, imaginându-ţi că vei primi răspuns rapid. Aşa e: răspunsul va veni într-un interval de timp care variază de la 7 ore la 2 zile, cu prelungiri (la unele agenţii) către infinit. Odată lămurit că instrumentul numit email stresează agentu’, te decizi să suni. La capătul celălat al firului va răspunde o domnişoară/doamnă/nu-mai-e-domnişoară-de-mult/ar-vrea-ea-să-fie-domnişoară. Ca într-o schemă logică, ai două variante: domnişoara e foarte plictisită (moment în care, pentru sănătatea neuronilor tăi, mai bine închizi ca un tăietor de macaroane care ştie ce vrea) sau, culmea!, domnişoara a dormit bine şi i-a ieşit omleta cu şuncă de dimineaţă. Această a doua variantă are şi ea variantele ei: domnişoara e deşteaptă şi te va ajuta până la capăt, punând bazele unei frumoase prietenii de conjuctură soldată cu foarte puţin probabila şansă ca într-o zi să-ţi facă ţie însuţi o reuşită omletă cu şuncă dimineaţa. Varianta realistă e că domnişoara e atât de blondă încât după ce vei închide telefonul te vei gândi, năuc, dacă nu cumva e ceva în neregulă cu tine. În fine, vei avea un preţ (fără a fi convins că este cel real) şi te vei întreba dacă fiinţa s-a uitat să vadă dacă mai sunt locuri la hotelul pe care l-ai cerut (”Scuzaţi-mă, e nebunie în agenţie!”). Că poate s-au umplut charterele până la refuz (se întâmplă mereu, indiferent de starea crizei şi a naţiunii) şi nu mai ai loc decât pe aripă. Ultima soluţie este întoarcerea în timp: te rupi din cotidian şi te deplasezi la agenţie unde stai ochi în ochi cu aceeaşi bestială domnişoară. Care ori va scoate cataloage şi pliante (dacă e de modă veche), ori va face ceea ce ai făcut şi tu: click-uri cu mouse-ul pe un computer obosit, pentru a-ţi arăta pozele obosite de pe site-ul obosit al unei agenţii de turism obosite dar foaaaarte dornice de a face bani, găleţi de bani, cu eforturi minime.

Ceea ce vreau să spun – ca să ies din intestinele labirintice ale chestiunii – e că o agenţie de turism ar trebui să fie precum o bancă: să te vrăjească atât de tare ca să-ţi ia banii încât să fie în stare să-ţi facă o vizită la birou sau acasă pentru a-ţi prezenta cele mai minunate locuri din lumea asta în care tu şi ai tăi să vă odihniţi oasele. Sunt prea puţine agenţii în România care fac măcar jumătate din acest drum. Aşa că, pentru a le evita, recomandabil este să te bazezi pe propriile atuuri: conexiunea bună la internet şi cardul de credit. Works perfect!

P.S. Cât despre România… voila!

20 de lucruri care mă enervează în România: 16 – Matracucul de televiziune

20 de lucruri care mă enervează în România: 17 – Vânzătoarele din mall-uri

20 de lucruri care mă enervează în România: 18 – Transmisiunile de fotbal

20 de lucruri care mă enervează în România: 19 – Şuncile atârnate la vedere

20 de lucruri care mă enervează în România: 20 – Tramvaiele din Bucureşti

Jurnal tech. Ziua 14: lucruri importante! Uneori mă întreb de ce au fost create reţelele de...
BlackBerry Curve 8520, în Romania! Orange şi Research In Motion (RIM) anunţă lansarea noului telefon...

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Paştele, ca non-violenţă

Eddie — Fri, 17 Apr 2009 10:02:51 +0000

Am mai spus-o aici că-mi place Paştele mai mult ca oricare altă sărbătoare religioasă, prin urmare n-o să mai insist pe marginea motivelor acestei “declaraţii”. Aflat în traficul (mult mai lejer) de vineri dimineaţă mă gândeam că dincolo de toate actele “purificatoare” pe care unii sau alţii încearcă să le scoată în faţă în această perioadă, fie prin post fie printr-o atitudine ceva mai rezervată, ar fi nevoie şi de atitudini un pic mai profunde: o întoarcere către sine şi o analizare mai atentă a propriilor acţiuni în relaţionarea cu ceilalţi.

Şi tocmai când mă gândeam că aş trăi mult mai confortabil într-o lume mai puţin violentă, atât ca manifestare fizică dar mai ales ca atitudine generală, văd în oglinda retrovizoare că un taximetrist se dă jos de la volan şi vine către mine afişând mina unui urangutan deranjat de la îngurgitarea unei banane coapte, cu iz de urangutăniţă. Neavând prea mult timp de gândire pentru a analiza cu ce i-am greşit babuinului, mă resemnez şi aştept să-mi trăznească o bâtă în geam. Numai că omul se opreşte în dreptul maşinii mele şi începe să zbiere la un autocar care aştepta la semafor, paralel cu mine. “Băăăă, trage pe dreapta că m-ai lovit, în /&%(*&% mă-tii!”. Şoferul autocarului deschide uşa şi răcneşte la rândul lui ceva, unicul cuvânt pe care l-am înţeles fiind “bătaie”. Apoi închide uşa, prinzându-i taximetristului braţul în ea! Între timp se pune verde, autocarul dă să plece, taximetristul îşi smulge într-un final ciotul din strânsoare, aleargă la maşină şi pleacă în urmărirea “infractorului” care nu dă nici cel mai mic semn de “oprire pe dreapta”.

Nu ştiu cum s-a terminat conflictul – am luat-o pe drumuri diferite – însă mi-am continuat ideea până la următorul semafor: cu mai multă toleranţă şi mai puţin extremism, cu mai multă logică şi mai puţin cretinism, cu mai multă francheţe şi mai puţină condescendenţă, cu mai multă eleganţă şi mai puţină mitocănie am putea trăi într-o lume dacă nu mai bună măcar mai stabilă emoţional. Desigur, o iluzie. Dar ce-ar fi viaţa fără iluzii?

Paşte fericit!

No related posts.

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

20 de lucruri care mă enervează în România (16)

Eddie — Mon, 13 Apr 2009 10:55:13 +0000

16 – Din ciclul Atlas Paralel de Mitocănie Urbană: Matracucul de Televiziune

Sălăşluind în general printre antene, la ore târzii din noapte, dar putând fi întâlnit şi în alte zone ale audiovizualului dâmboviţean, mai mici sau mai mari, Matracucul de Televizune este un specimen periculos prin impactul pe care îl poate avea asupra maselor în mod conştient manipulate. Aparenţele de sorginte intelectuală îl situează apriori pe un soclu de necontestat iar audienţele îl transformă în purtător de cuvânt al nemulţumiţilor. Debordând de violenţă, pe care nu se sfieşte să o afişeze pe sticlă dar şi în afara ei, Matracucul de Televiziune va găsi în fiecare moment un motiv pentru a pune o cărămidă la monumentul de frustrare care îl defineşte. Dacă soarele nu străluceşte corespunzător, dacă şarpele nu se târăşte conform regulamentului sau dacă trandafirul nu înţeapă pe cine trebuie – iată doar câteva motive suficiente pentru ca Matracucul să pornească un adevărat uragan, o cruciadă temeinică într-un pahar de apă.

Lăsat în libertate, ba mai mult, încurajat să jignească în mod constant, Matracucul de Televiziune va sfârşi prin a se muşca pe sine însuşi într-un studiou improvizat, găsindu-şi sfârşitul în şpagat între două scaune, în timp ce urlă la luna pe care o va considera ori prea galbenă, ori prea aproape de Pământ, ori prea mică pentru a-i lumina Inteligenţei Sale drumul către casă.

20 de lucruri care mă enervează în România: 17 – Vânzătoarele din mall-uri

20 de lucruri care mă enervează în România: 18 – Transmisiunile de fotbal

20 de lucruri care mă enervează în România: 19 – Şuncile atârnate la vedere

20 de lucruri care mă enervează în România: 20 – Tramvaiele din Bucureşti

Jurnal tech. Ziua 14: lucruri importante! Uneori mă întreb de ce au fost create reţelele de...

Related posts brought to you by Yet Another Related Posts Plugin.

Câştigătorii Oscarurilor 2009: surprize fără surprize.

Eddie — Mon, 23 Feb 2009 07:59:37 +0000

Nici o surpriză: Slumdog Millionaire a câştigat opt Oscaruri, fiindcă, nu-i aşa?, globalizarea şi mai ales “obamizarea” pe fond de criză îi va face fericiţi pe indienii din întreaga lume. Roata a început să se învârtească: deja americanii iau lecţii pe dans pe melodia din Slumdog şi sunt la un pas de a-şi vinde Hollywood-ul (şi-aşa e criză, dacă ar avea două, le-ar da la pachet) pentru o bucăţică de Bollywood, PLUS, atenţie!, un dans ştrengăresc pe după copaci.

Am scris părerea mea despre Slumdog, acest film frumos împachetat într-o poveste absurdă în al cărei joc eu personal n-am vrut să intru. E un film bun, fără îndoială, ce urmează însă traseul unei industrii pentru care contează mai mult interesele colaterale decât actul artistic. Dincolo de filmul lui Danny Boyle (care, iată, dă lovitura la 12 ani după Trainspotting) ceremonia Oscarurilor nedreptăţeşte în mod vizibil un individ pentru care aceasta era unica şansă de a triumfa. Şi asta fiindcă îşi jucase, practic, rolul propriei vieţi.

E vorba desigur, de Mickey Rourke. Wrestler-ul pierde în faţa lui Sean Penn şi aici nu Penn e de acuzat (el face un excepţional rol de homosexual în Milk, aproape că-ţi vine să-i dai un pumn în moacă prin ecran şi să-i spui Get outta here, you’re too good!). De acuzat sunt aceiaşi membri ai Academiei, care judecă folosind o unitate de măsură într-o parte şi alta în cealaltă parte. Probabil că Rourke nu e cel mai simpatic personaj de la Hollywood. Probabil că dacă-l superi cu ceva în secunda următoare urinează pe gardul tău şi-ţi arată degetul mijlociu ca bonus. Dar (re)vedeţi The Wrestler şi veţi trăi sentimentul că omul merita Oscarul, oricât de mare ar fi respectul pentru Penn şi, vor spune unii, pentru homosexualii lui Harvey Milk.

În rest, nu sunt surprize. Kate Winslet câştigă fără probleme şi pe bună dreptate (deşi, repet, mai degrabă îl merita pentru rolul din Revolutionary Road, unde nu îşi plimbă ţâţele goale jumătate din film, ca-n The Reader, dar convinge mai mult), Penelope Cruz nu putea rata premiul pentru rolul secundar din Barcelona triunghiular amoroasă a lui Woody Allen, Heath Ledger priveşte din ceruri cum i se recunoaşte o prestaţie genială în The Dark Knight iar Wall-E justifică milioanele de dolari băgate în industria “de după” de către Walt Disney, primind premiul pentru cel mai bun film de animaţie. Aşa se face că Benjamin Button (şi curiosul său caz) rămâne doar cu 3 amărâte de premii colaterale şi poate fi considerat – mereu există unul – marele perdant al acestui an. Brangelinilor, înapoi la schimbat scutece!

În concluzie, trăiască indienii şi milionarii lor! Dacă pentru o întrebare legată de numele unui muschetar se pot câştiga 20j de milioane de rupii, atunci întreb şi eu: cât e şpaga care se dă pentru ca un film cu adevărat profund să câştige Oscarul?

Best Performance by an Actor in a Leading Role

Winner: Sean Penn for Milk (2008/I)

Best Performance by an Actress in a Leading Role

Winner: Kate Winslet for The Reader (2008)

Best Achievement in Directing

Winner: Danny Boyle for Slumdog Millionaire (2008)

Best Foreign Language Film of the Year

Winner: Okuribito (2008)(Japan)

Best Achievement in Music Written for Motion Pictures, Original Song

Winner: Slumdog Millionaire (2008) – A.R. Rahman, Sampooran Singh Gulzar(”Jai Ho”)

Best Achievement in Music Written for Motion Pictures, Original Score

Winner: Slumdog Millionaire (2008) – A.R. Rahman