Recunosc: tipul ăsta m-a făcut să-mi fac rost de Californication şi să-l parcurg rapid. 12 episoade a câte 30 de minute – piece of cake în două-trei zile de vizionări rapide. Titlul aduce a piesă Red Hot Chili Peppers (mi se pare că au şi avut nişte divergenţe pe tema asta) dar nu titlul e important, chiar dacă are şi el o semnificaţie în contextul subiectului.
Pe scurt, Hank Moody e un scriitor de mare succes, care nu şi-a mai găsit inspiraţia de câţiva ani, care a făcut o fetiţă cu Karen, pe care o iubeşte la nebunie deşi a ratat momentul căsătoriei cu ea, cei doi s-au despărţit iar Karen e în prag de a se căsători cu Bill, un tip care are şi el o drăcoaică de fată de 16 ani. Numai că Hank vrea cu orice preţ să împiedice asta.
Subiectul e ceva mai larg şi mai ofertant. Nu insist asupra poveştii în sine. Nici măcar asupra faptului că în primele patru episoade vezi o mulţime de ţâţe, fiindcă Hank, interpretat de “Mulder” David Duchovny (rol ca o mănuşă) e un grande futadore della California, un rege Midas al sexului: pe orice formă (şi ce forme!) pune ochii se transformă în pussy juice prin aşternuturile lui.
Insist asupra faptului că de mult un serial nu mi-a mai dat un sentiment atât de… combinat: reconfortant şi apăsător în acelaşi timp. Californication e un serial parşiv. La prima vedere este tatăl serialelor superficiale: sex (pentru bărbaţi), un Duchovny sexos (pentru femei) şi o povestioară oarecare, “pretext” necesar pentru ratinguri mărite. Numai că, după ce îţi înfige superficialitatea în plămâni în primele 3-4 episoade, timp în care reuşeşte să te cucerească (te poţi relaxa un pic cu lucruri ieftine şi bine făcute, nu?) virusul pe care ţi l-a instalat pe şest explodează apoi cu virilitatea muşcăturii unei plante carnivore. Serialul devine unul care pune probleme. Probleme serioase: condiţia scriitorului fără inspiraţie (unde eşti, Cristi Lupşa?), condiţia bărbatului cu prea multă inspiraţie în pantaloni, condiţia copiilor scriitorilor fără inspiraţie şi cu prea multă inspiraţie în pantaloni. Şi alte condiţii, care mai mari sau mai mici, în funcţie de dorinţa scenaristului.
Aştept cu interes sezonul 2 din Californication, programat să înceapă undeva prin august. Până atunci, îl recomand la rândul meu, ca pe o aspirină existenţială în plină “gripă” a problematicii familiaL(R)e generale. Cu L sau cu R, alegerea vă aparţine.
Melcu' cleios
January 9, 2008Subscriu, Californication e addictive, iar titlul i se potriveste ca o manusa.
Pilotul – ca la mai toate serialele – mi se pare cu un punct si jumatate peste restul episoadelor ca realizare tehnica: regie, imagine, lumini (scena din biserica este memorabila), sunet si muzica si nu in ultimul rand efort actoricesc . Pe masura ce actiunea progreseaza totul devine incalcit si de-a dreptul anapoda, de parca weed-ul iese dincolo de ecran, iar comedia devine din ce in ce mai savuroasa intr-un sens normal si adult, nu grobian ca in Bundy, nu stilted ca in Seinfeld si nu JAP ca in Sex and the City. Dialogurile sunt vii si inteligente iar silicoanele sunt numai acolo unde trebuie sa fie;).
Ceea ce nu imi place insa e finalul tipic american, neinspirat in raport cu tot restul filmului, modalitate sablonarda de a lasa loc pentru ‘sechela’.
De văzut: Californication | Cassini Tech
December 17, 2008[…] din cronica lui Eddie Ţone: Subiectul e ceva mai larg şi mai ofertant. Nu insist asupra poveştii în sine. Nici măcar […]