Lucescu damnat

Am văzut finala turneului “israelian” sponsorizat de Abramovic cu un milion de euro. Dinamo Kiev cu Şahtiorul lui Lucescu. O nebunie de meci, în care s-au vărsat toate angoasele pe care le trăiesc în campionatul intern cele două echipe. Ca de obicei, Lucescu a pierdut. Pe final. A avut 1-0 şi a fost egalat, apoi a intrat in prelungiri, a mai încasat un gol, a egalat la loc pentru a pierde la lovituri de departajare, unde a avut în două rânduri şansa de a avea două goluri diferenţă. Numai că brazilienii care parcă nu i se mai terminau ratau, ratau, ratau. Până la urmă, a fost o finală de turneu amical – e drept, cu un milion pe masă. Dar altceva vroiam să spun: de pe margine, Lucescu îşi privea fotbaliştii care ratau cu zâmbetul resemnat al celui care ştie că e prieten la cataramă cu fatalitatea. Mironică a adus în prim-plan o replică mai veche a românului: dacă meciurile s-ar fi terminat, prin regulament, în minutul 80, Lucescu ar fi fost azi un antrenor în primii zece din lume ca palmares. El pare a fi ajuns să-şi trăiască ultimele zece minute ca un damnat. Dacă echipa lui nu conduce cu două-trei goluri, orice se poate întâmpla. Orice, adică să piardă.

Şi am mai remarcat ceva: Lucescu părea, după penalty-urile astea, obosit de Şahtior. A stat prea mult la Doneţsk. A trecut de 60 de ani, se îndreaptă spre pensia antrenoratului şi totuşi, impresia e că ar fi putut face mai multe. Că dincolo de banii din “minerit” nu i-ar fi stat rău să-şi agaţe la butonieră încă măcar o floare care creşte în locuri mai prietenoase. Ce să mai demonstreze la Şahtior? După înfrângerea asta dintr-un meci prea puţin important, Lucescu mi s-a părut un antrenor resemnat. Lucru care nu i-a stat niciodată bine.