Kai Wai Wong a făcut acum 8 ani unul dintre cele mai frumoase şi sensibile filme de dragoste din istoria cinematografiei. Se numea In The Mood For Love şi, după ce-l vedeai, trăiai multă vreme cu senzaţie că dragostea “la chinezi” are altă culoare şi alte sensuri, chiar dacă “temele” erau aceleaşi ca peste tot în lume.
După o vreme, Wong a mai tras un film interesant – 2046 – care l-a plasat definitiv în galeria regizorilor de clasă, şi asta chiar dacă n-a urmat niciodată o şcoală de regie. Ei bine, dacă nu ştii că My Blueberry Nights e făcut de Wong, adică de primul chinez care a câştigat un Palme D’Or, s-ar putea ca, în timpul vizionării, să ai o uşoară uluială. În cel mai pur decor american, condimentat însă cu imagini pe care parcă le mai văzuseşi undeva (trecerea nocturnă a trenului din 2046), doi actori de clasă(Natalie Portman şi Jude Law) plus o mare cântăreaţă de jazz (Norah Jones) trec printr-un story inegal şi cam rupt, cu multe stop-cadre, cu pauze de meditaţie şi cu scene voit înfrânate.
O tânără dezamăgită în dragoste (Norah) ajunge întâmplător în barul unui tip dezamăgit în dragoste, mănâncă o groază de plăcinte cu afine în decursul a câtorva nopţi lungi şi liniştite de discuţii platonice, în care se leagă ceva, în care “ceva” este necunoscuta ecuaţiei. Apoi tipa pleacă prin America, în căutarea amorului etern, dă peste câteva personaje care o fac să înţeleagă câte ceva din viaţă apoi, într-un final, se întoarce, evident, în barul cu cele mai bune plăcinte de afine din lume.
Din păcate, când îşi transpune poveştile în marele teatru american, Wong parcă-şi pierde din siguranţă şi din omogenitate. Nu-l ajută prea mult nici Norah Jones (care trebuie, totuşi, să rămână la muzică – pe care o cântă superb) cam speriată şi fără prea multă personalitate, şi poate nici Jude Law, aflat în continuă expectativă şi căutare surdă a sărutului din final. Nu e un film rău, dar pare unul nedus până la capăt şi lipsit de prafurile care să-l închege şi să-l facă măcar un pic mai convingător.
Trailer:
