Privind la fabuloasa finală de la Wimbledon dintre Nadal şi Federer, mi-am dat seama că sportul n-a “murit” încă. Recunosc că înainte priveam tenisul, baschetul, atletismul, Formula 1 şi aşa mai departe, cu alţi ochi. Eroii din trecut aveau altă charismă decât cei din prezent. Sporturile în sine erau mai “deschise” şi permiteau mult mai multe momente de fascinaţie decât o fac acum. Puţine vedete se mai ridică azi la nivelul celor de altădată. Până şi în fotbal, odată cu retragerile ultimilor “decari” veritabili, schematismul, precauţia şi muşchii au luat locul fanteziei, paselor geniale şi gleznelor fine.

Priveam însă la Rafa Nadal, la superba lui “zbatere” din finala londoneză. Spaniolul juca fantastic. Fiecare lovitură a lui, bună sau mai puţin bună, ţipa către miile de spectatori din tribune: “nu sunt doar un jucător de zgură!!!”. Federer, calm, aranjându-şi după fiecare punct şuviţele de păr, îl trata cu un soi de condescendenţă izvorâtă din precizia de ceasornicar cu care şi-a asigurat locul 1 mondial de atîta vreme. Finala asta nebună, cu Nadal mereu la conducere, cu Federer mereu egalând, imperturbabil şi rece, mi-a amintit de vremurile de odinioară, când stăteam lipit cu ochii de televizor, sorbind din priviri loviturile lui Borg, Ivan Lendl, Becker sau Jimmy Connors, apoi, mai târziu, ale lui Agassi, Sampras sau Ivanisevic – croatul fiind, alături de Jim Courier, unul dintre cei care au ucis tenisul-spectacol, înlocuindu-l cu lovitura de bâtă. Borg-ul de Federer a fost în cele din urmă învins de Agassi-ul de Nadal, după vreo trei sute de zile de luptă condensate în aproape cinci ore de tenis excepţional, care parcă n-ai fi vrut să se mai termine vreodată. Finala Wimbledon 2008 a fost unul dintre marile şi din ce în ce mai rarele momente în care sportul trece de graniţele fizicului pentru a-şi face loc în conştiinţă şi în legendă.