Valea Loirei – despre castele, regi, vânat şi vinuri bune (3)

Amatorii de vinuri se simt în elementul lor pe Valea Loirei, o adevărată mină de aur viticol, în special datorită podgoriilor din partea de est, de lângă oraşul Sancerre. Din păcate nu am ajuns până acolo dar am apucat să mă bucur un pic de vinurile de Chinon, foarte bune în toate cele trei versiuni: albe, roze şi roşii. Cu precădere ultimele.

CHINON

Despre Chinon însă, povestea e mai lungă şi mai frumoasă. Fiindcă e un orăşel şarmant şi delicios. Şi asta nu doar pentru faptul că aici s-a născut scriitorul Francoise Rabelais sau pentru că are, ca orice oraş de pe valea Loirei, un castel spectaculos (în care n-am apucat să intru fiindcă am ajuns după ora închiderii). Chinon e construit după chipul şi asemănarea orăşelelor din poveşti. Nu e de mirare că în 1949 aici s-a filmat Frumoasa şi Bestia, filmul lui Jean Cocteau. O întretăiere de străduţe înguste, “placate”cu case de lemn sau de piatră în stil renascentist şi medieval, care te poartă înapoi în timp şi te fascinează fără drept de apel.

Toate aceste străzi sunt construite pe deal, coborând spre cheile Loirei care aici pare şi mai sălbatică decât în alte părţi. Fiindcă, am omis să spun asta, Loara este unicul fluviu din Europa rămas neîndiguit. Malurile lui parcă sunt decupate din picturile impresioniştilor, copacii se prăvălesc spre apă şi chiar dacă pe alocuri, pe timp de vară, datorită secetei, rămâne “chel”, frumuseţea lui e neştirbită.

La capătul uneia dintre străduţele de care vorbeam mai sus, se află un muzeu al vinului, dar şi  o peşteră săpată în stâncă, ce adăposteşte o cramă spectaculoasă. Am picat acolo în mijlocul unei degustări de vinuri de Chinon, în mijlocul unui grup de nemţi trecuţi de prima tinereţe care aveau ambiţia să viziteze valea Loirei pe biciclete (lucru pe care îl fac, dealtfel, foarte mulţi turişti). Nu ştiu cum au reuşit să-şi manevreze vehicolele la plecare, fiindcă au plecat pe mai multe cărări, roşii la faţă, cu privirile fixe, cu zâmbete tâmpe şi cu multe sticle de vin sub braţ. De fapt, în a treia sâmbătă a lunii august, în Chinon se desfăşoară un festival de degustare gratuită a vinurilor, extrem de populară şi de savuroasă.

Despre castelul care se ridică impetuos deasupra tuturor clădirilor pot spune că a fost construit pe vremea regelui Henric al II-lea al Angliei, care a şi murit aici, în 1189. Cardinalul Richelieu l-a dărâmat parţial în secolul al 17-lea şi a folosit pietrele pentru a-şi face propria reşedinţă, la câţiva kilometri mai spre sud.

LA BAULE şi LA ROCHELLE

Partea cu castelele se încheie aici. Cu părere de rău, n-am mai ajuns în extremitatea estică a văii, acolo unde, dincolo de Orleans, ar mai fi fost de văzut castelele Sully-sur-Loire, Briare sau Sancerre. Poate data viitoare. Dar, aşa cum spuneam, am ales ca punct fix Nantes în ideea de a merge două zile şi la Ocean, respectiv în cele două staţiuni reprezentative pentru această zonă: La Baule şi La Rochelle.

La Baule, situat în Bretania, pe ceea ce bretonii numesc Cote d’Amour cu mândria că au şi ei o coastă frumoasă, chiar dacă nu de azur, are o plajă lungă de mai bine de 5 kilometri despre care localnicii (şi nu numai ei) spun că este cea mai frumoasă din Europa. Locul e vizitat în special de către parizienii dornici de o scaldă sau de un surf pe perioada verii. Hoteluri şi cluburi, mai scumpe sau mai la îndemâna tuturor, se întind de-a lungul falezei. Plaja e mare, nisipul e fin iar mareea aduce apa foarte aproape de terasele pe care poţi mânca la orice oră delicioase fructe de mare. Un loc simpatic dar destul de clasic ca stil. Am aflat mai târziu că staţiunea a luat naştere în 1879, turiştii fiind atraşi de frumuseţea plajelor. După care a fost construit şi un cazinou fiindcă, nu-i aşa, dacă tot veneau până aici, ar fi trebuit să-şi lase şi banii undeva.

În trecere spre La Baule, m-am oprit un pic şi în St.Nazaire, primul port din Franţa controlat electronic, localitatece a consemnat în timpul celui de-al doilea Război Mondial cel mai mare dezastru maritim din istoria Angliei. Bombardierele nemţilor au făcut nu mai puţin de 4000 de victime printre supuşii Reginei, într-un dezastru pe care însuşi Churcill a încercat să-l ascundă de ochii tuturor. St. Nazaire a fost distrus în timpul războiului şi refăcut după, sub forma unui orăşel-port care are o alură drăguţă. Mie mi-a plăcut un far de pe plajă. Arăta ca în filmele vechi de groază. Îmi imaginam secvenţe cu femei mutilate, aruncate în valurile mării pe timp de furtună.

Cu adevărat spectaculos este însă La Rochelle, situat mai la sud, tot pe coasta Atlanticului. Cred că rar poţi întâlni un port mai frumos ca La Rochelle. Încadrat de două turnuri gemene (sec 14), semeţe ca nişte războinici ai mării, la care se adaugă un al treilea cu un secol mai tânăr, portul găzduieşte ambarcaţiuni şi iahturi de lux. Străduţele pitoreşti sunt extrem de animate, ticsite de terase şi restaurante ce te îmbie cu preparate oceanice. Am mâncat nişte delicioase midii în sos Pineau la bodega unei tanti nu foarte răbdătoare dar suficient de binevoitoare cât să-ţi dea să mănânci între orele 14 şi 19, cele atât de “sfinte” pentru patronii de restaurante din această parte a Franţei.

Tot în La Rochelle am vizitat şi Acvariul (12 euro intrarea) aflat în apropiere de Vieux Port, o clădire modernă burduşită de mii de creaturi maritime, de la rechini la peşti-balon pe care am încercat în zadar să-i sperii ca să-i fac să se umfle.

Şi dacă tot eram acolo, ar fi fost păcat să nu trec podul, până la Ile de Re, o insulă micuţă, lungă de 26 de km şi lată de 6, dar cu 50 de km de plajă, care avea aerul unui Eforie Sud de 50 de ori mai cochet. Şi o cetate construită în 1681 de un arhitect militar care a rămas în istorie sub numele de Sebastien de Vauban.

Am rămas cu un feeling puternic după experienţa turistică numită “Valea Loirei”: atunci când istoria şi natura se combină într-un loc  în care oamenii cunosc pe de rost sensul cuvântului “civilizaţie” în accepţiunea secolului 21, rezultatul e magic. Fiindcă asta este Valea Loirei: un loc magic.