Cină în beznă, cu Plimbăreţu’

Ce faci când eşti într-un compartiment de tren şi trenul întră în tunel? Întuneric brusc, beznă totală. Depinde ce vecini ai, nu-i aşa? Şi depinde din ce regiune a ţării eşti. Bancurile pe tema asta sunt destule. Dar ce faci dacă eşti nevoit să iei cina într-o încăpere în care nu există nici cea mai mică rază de lumină?

Să fiu mai explicit. Am fost la Praga să iau cina în întuneric. Ăsta e sinopsisul. Lumea se duce de regulă în Praga ca să viziteze oraşul (care e chiar drăguţ!) sau să facă biznisuri. Sau pentru orice alt motiv, unul dintre ele putând fi acela de a intra în Muzeul Sexului (Strada Melantrichova 18), de fapt un muzeu al maşinăriilor legate de sex, cu ruj roşu pe pereţi, jucării pentru adulţi şi aparate istorice de stimulare mai mult sau mai puţin erotică.A te deplasa peste 1000 de kilometri pentru a cina în întuneric poate fi o adevărată nebunie. Poate fi. Adică vreau să spun că dacă aş fi suficient de bogat încât să-mi permit să mă urc în jet-ul personal, îmboldit de muşchiul meu care mi-a şoptit la ureche că îi este foame, şi să zbor până în Praga pentru a cina în întuneric, nu sunt foarte sigur că aş face-o. Dar dacă te invită Plimbăreţul, n-ai cum să-l refuzi. Pe Plimbăreţ îl mai cheamă Johnny şi e versiunea neagră. Că d-aia m-a dus în beznă.

Bun, acum e momentul de confuzie, ştiu. Trebuia să existe şi ăsta, face parte din show. Ca să-l depăşim, voi aprinde lanterna (doar o secundă)  pentru a spune că e vorba despre Johnnie Walker Black Label şi cele patru arome caracteristice: fructe proaspete, fructe confiate, vanilie şi fum. Şarada suna în felul următor: descoperă cele patru arome ale brandului fără a face uz de unul dintre simţuri. Ala bala portocala, îţi luăm un simţ – vederea – şi te punem să le foloseşti pe celelalte la maxim. Adică te băgăm în beznă.

Conceptul de cină în întuneric are origini elveţiene. Jorge Spielmann, un ministru orb din Zurich, îşi invita oaspeţii la cină şi îi lega la ochi pentru a-i face parte din experienţa lui de zi cu zi. În 1999 el a deschis Blindekuh (Vaca Oarbă), primul restaurant din lume în care erai servit exclusiv de către orbi, într-un întuneric total. Pe lângă că oferea o experienţă unică celor cu vederea bună, restaurantul era o variantă de clasă şi pentru nevăzători, atât în calitate de clienţi cât şi în cea de angajaţi. Treaba a prins atât de bine încât imediat s-au deschis zeci de astfel de localuri, de la Londra la Paris, Berlin, Moscova sau Beijing. Un astfel de restaurant există şi în Praga. Ei bine, Johnny Walker ne-a invitat exact acolo.

E greu să descrii un astfel de loc. Vreau să spun că ante-camera, adică barul, arată normal. Bei o citirică, eventual un Johnny on the rocks (da, se pretează, chiar dacă unii spun că whisky-ul nu se bea cu gheaţă) sau o combinaţie de-a lui într-un cocktail, ciuguleşti un crevete şi stai de vorbă până se dă startul. Înainte de start, pui într-un coşuleţ orice obiect care ar putea crea un strop de lumină, de la telefon la un eventual al treilea ochi cu infraroşii. Startul se dă atunci când se fac grupurile. Pentru că au fost peste 30 de inşi veniţi din toată Europa, a fost nevoie de grupuri. Grupurile erau de câte patru. Ieşea chelneriţa din „gaura neagră”, cei patru se încolonau frumos, puneau mâna pe umărul celui din faţă, primul punea mâna pe umărul chelneriţei şi pe urmă… hop în beznă!

Dacă nu ştiţi definiţia beznei, v-o dau eu acum, succint: bezna e un loc în care nu se vede nimic. Clar, da? Nu-mi rămânea decât să mă ţin de umărul celui din faţă şi, când ne spunea tanti Milena că am ajuns la masă, să pipăi bine de tot scaunul şi toate obiectele înconjurătoare, mai puţin fundul cehoaicei care avea să stea lângă mine.

Prin urmare te aşezi pe un scaun după ce te-a înghiţit bezna. Prima senzaţie este de împotrivire. Adică ochii se împotrivesc să creadă că nu pot vedea nimic. Stai un minut cu ei ieşiţi din orbite, în speranţa că se vor obişnui cu întunericul şi vor începe să distingă ceva. Nţ. No way, dude! Apoi îţi iei gândul de la faptul că ai putea vedea ceva în următoarele două ore şi începi să-ţi foloseşti mânuţele, devenite dintr-o dată cele mai importante unelte în încercarea de a supravieţui „sufocantului” mediu. După două minute te trece o criză de panică. Am zis te trece, deci trece rapid. După trei minute, una de claustrofobie. După patru minute descoperi pe masă paharul de whisky (slavă Domnului, e plin!) şi îl duci cu nesaţ în locul în care ştiai că e gura. Bei consistent şi, dintr-o dată (e minutul 5!), te simţi mai bine. Trăieşti!

Între timp, sala se umple – au intrat toţi. Gălăgia e pe măsura ineditului situaţiei. Problema e că grupul are nu mai puţin de 11 bulgari, care sunt la fel de zgomotoşi ca o înjurătură de-a lui Stoicikov către ziarişti. Urlă ăia între ei de parcă le-a murit castravetele în piaţă. În aşteptarea primului fel de mâncare (vor fi patru, în fiecare dintre ele regăsindu-se una dintre aromele caracteristice Plimbăreţului) încerc să fac un dialog cu vecinii de la masă. Cel din stânga e un ceh tăcut. Cea din dreapta e cehoaica despre al cărei fund (mare) vorbeam şi care pare foarte afectată şi destul de prietenoasă. „Am emoţii!”, zice. Mă întreb dacă e vreun examen în program şi încerc s-o liniştesc. Se calmează şi tăbară pe bulgăroaica din faţa ei cu care, în curând, va face schimb de reţete şi care îi va povesti într-o engleză curată despre prima întâlnire dintre părinţii ei, când „mama i-a ars mâncarea lui tata”. Delicios! Mi-a pierit pofta de sex în întuneric, la care mişeleşte recunosc că mă gândeam aşa că nu-mi rămâne decât să mă concentrez asupra mâncării.

Cu o oarecare baftă dibuiesc sticla de vin alb, sticla de vin roşu şi paharele aferente. Culmea, dau şi peste apa minerală, fără să trebuiască să o lipăi de pe faţa de masă cum pare să se întâmple undeva prin spatele meu. Farfuriile sunt aduse de Milena şi atent livrate în mâini. Mâncarea e delicioasă şi chiar dacă furculiţa nu se înfige de fiecare dată unde trebuie… există degetele care fac cu brio faţă situaţiei. Partea distractivă e că o poţi lua razna. Adică te poţi strâmba sau scoate limba la meseanul din faţa ta fără nici un fel de problemă. Dar asta durează puţin şi te plictiseşte. După o oră, vrei să ieşi. „Scoteţi-mă de-aici, e prea întuneric!”. Partea practică e că, rămas fără unul dintre simţuri, celelalte încep să lucreze mai vioi. Şi simţi mult mai din plin toate gusturile, mirosurile, aromele. Adică Johnny şi-a atins scopul: m-a plimbat prin lumea lui rafinată pentru a-i înţelege mai bine calităţile puse laolaltă de către cele peste 40 de whisky-uri care îl compun.

Cina ia sfârşit după două ore şi un desert fierbinte-îngheţat. Bulgarii sunt mangă. Nu se aprind luminile (mai bine!) şi lumea iese în ordinea în care a intrat, cu acelaşi ritual. Afară, aşteaptă meniurile. În caz că ai dorinţa acută de a citi despre ceea ce ai mâncat. În Praga e deja noapte dar, slavă Domnului!, luminile sunt aprinse.