Un zbor cu avionul care durează mai mult de 9 ore este o aventură, indiferent în ce direcţie te-ai îndrepta: America, Asia de Sud-Est sau Africa de Sud. Petrecerea a mai mult de 3-4 ore în aer induce automat o stare de spirit aparte, care îţi încearcă limitele sistemului nervos dar şi ale celorlalte sisteme, inclusiv cel reproducător.
Să explic.
Nu am nici o problemă să zbor. Am tot zburat în stânga şi-n dreapta, zboruri mai scurte sau mai lungi, de 45 de minute sau de 13 ore. Nu mă las apăsat de gânduri negre doar pentru că din momentul în care avionul s-a desprins de sol există o oarecare şansă ca el să revină acolo în altă stare decât în cea iniţială. Recunosc, nu-mi plac decolările, dar ador aterizările. Alţii sunt pe invers. Ar da orice să decoleze încontinuu, dar zgâlţâiala de la revenirea la sol li se pare un coşmar. Chestie de obişnuinţă.
Uneori îmi vine în minte imaginea avionului din primul episod al serialului Lost şi mă întreb cât de idioţi au fost scenariştii aceia încât să încerce acea aberaţie credibilă. Şi anume că avionul care traversa Pacificul s-a rupt literalmente în aer de la jumătate şi o parte dintre pasageri au supravieţuit căzând pur şi simplu în apă. Dar orice film este, până la urmă, un joc. În care intri sau nu. Mie mi-a plăcut Lost. Avea femei interesante. Nişte supravieţuitoare.
Călătoriile care durează multe ore au de la bun început premisele unor coşmaruri. Şi asta fără să se rupă nimic. Regula numărul unu înaintea unei astfel de călătorii este: “încearcă să nu ai niciodată loc pe scaunul din mijloc”. Rândurile în avioanele mari, fie Boeing sau Airbus, au aşezare de echipe de fotbal. 3-3-3 sau 2-4-2 sau 2-4-3. Aceste şiruri, care la prima vedere par nevinovate, ascund câteva lucruri otrăvitoare. Iar acestea poartă numele B, E, H, sau, după caz… unele asemănătoare.
A avea loc la mijloc, atunci când urmează să zbori 12 ore, e ca şi cum ai fi repartizat peste noapte la baza baobabului, în plină junglă. Dacă ajungi primul, te vei aşeza cu sfială, privind cu invidie la cele două locuri încă libere de lângă tine. Cel de la geam va avea şansa de a-şi aşeza capul în cea mai comodă poziţie. Cel de la culoar va primi aceeaşi şansă, numai că în privinţa picioarelor. Tu n-ai nici o şansă. De aceea, vreme de câteva minute, vei spera că măcar unul dintre cele două locuri nu se vor ocupa. În zadar. Ele se ocupă întotdeauna. În principiu, la geam va sta o bătrânică uşor senilă dar relativ elegantă, care te va privi 1. cu condescendenţă, 2. cu reproş că niciodată nu te ridici suficient de repede pentru a o lăsa să intre. Pentru locul de la culoar, variantele sunt mai multe. În cel mai bun caz vei da peste un american campion mondial la paraşutism, atletism, baseball şi gimnastică la bară, care îşi va trânti fundul plictisit şi care nu-şi va scoate şapca din Sports Illustrated, făcându-te să te întrebi dacă nu cumva în loc de o revistă de sport are una porno, cu gay. În varianta mediu-nocivă, locul va fi ocupat de o altă bătrânică, mai puţin elegantă ca cea de la geam dar ceva mai educată. Problema cu ea este că va moţăi încontinuu, nu va şti să folosească display-ul din faţa ei şi îţi va zâmbi rece când vei dori să te duci la pipi şi vei fi nevoit să o zgâlţâi sănătos ca să se trezească. În fine, în varianta horror vei avea ca vecin un indian nespălat care merge la fii’sa din Los Angeles şi pentru asta ocoleşte întreaga lume fiindcă “pe partea cealaltă a globului” n-a găsit o linie aeriană decentă care să-i ofere mâncare vegetariană. În principiu indianul pute, fiindcă primul lucru pe care-l va face, înainte de a-şi pune centura, va fi să se descalţe de pantofii cu ciucuraşi. Dacă nu ai la îndemână o sticluţă de parfum (şi n-ai, fiindcă ţi-ai băgat sticlele la cală) pe care să-l împrăştii cu delicateţe în direcţia lui, va trebui să supravieţuieşti fie diverselor mirosuri care vor veni dinspre picioarele indianului, spălate în Gange din an în Paşte, fie gazelor cu curry emanate de acesta în scaun, la intervale regulate.
Lucrurile nu se opresc însă aici în privinţa vecinilor. Fiindcă, pe lângă companionii din stânga şi din dreapta, există şi cei din faţă-spate. Worst scenario spune că în faţă vei avea parte de un red-neck al cărui unic scop în lunga călătorie va fi să-şi dea scaunul cât mai pe spate pentru a putea sforăi la nesfârşit. Acest lucru implică cel puţin două neajunsuri: spaţiul tău de manevră, şi aşa minuscul, se va reduce aproape la zero. Display-ul, pe care se presupune că vei putea să urmăreşti niscaiva filme, se va apropia atât de mult de ochii tăi încât va deveni, practic, inutilizabil. În plus, tăviţa pe care, poate, cu modestie, vei dori să păstrezi un pahar de suc sau de vin, va fi atât de oblică încât va trebui să ţii totul în mâini. A doua problemă pe care o va crea ţăranul va fi că, neavând habar să umble cu telecomanda, îşi va pune fundul pe ea şi, automat, va aprinde din greşeală becul de deasupra lui. Asta fix pe la două noaptea când vei încerca, în cea mai chinuită poziţie, să închizi ochii pentru măcar câteva minute de picoteală. Cu lanterna în creieri – poţi să-ţi iei adio de la Moş Ene!
Cât despre vecinul din spate, există posibilitatea ca acesta să fie o mamă cu copil mic în braţe. În funcţie de vârsta copilului, acesta se va foi, va urla sau va pune întrebări, suficient de mult cât să-ţi facă din creieri o supă fără nici cea mai mică urmă de neuroni. Care, exasperaţi, s-au aruncat pe geam, cine ştie pe unde.
Locul de la mijloc implică automat ducerea unui război de uzură cu cei doi vecini. Acest război priveşte dreptul de folosire a braţelor scaunelor. Cei doi şi-au asigurat automat câte un braţ, la care nu va atenta nimeni. Numai că ei vor atenta automat şi la celelalte două, ambele aflate în zona ta, stânga şi dreapta. Cu americanul de doi metri şi paişpe de la culoar nu vei avea nici o şansă – îţi va ocupa braţul cu o nonşalanţă dezarmantă. Cu baba antipatică de la geam e posibil să câştigi, dar numai făcând uz de un joc necurat: prinde momentul când adoarme şi scoate-o din competiţie! Numai că, fii vigilent: odată pierdut braţul scaunului, va fi extrem de greu de recuperat. Ea oricum nu are ce face altceva mai bun decât de a-şi asigura un confort perfect pentru oasele-i amorţite.
În timpul zborului se pot întâmpla o mulţime de evenimente neplăcute. Unul dintre cele mai neplăcute este să nu-ţi meargă display-ul. Însoţitorul de bord va încerca, în mod elegant, să rezolve problema. Va reseta sistemul de trei ori. Se va agita. Va vorbi cu ceilalţi însoţitori de bord. Apoi va veni la tine, jenat, şi se va scuza de milioane de ori, întinzându-ţi un voucher din partea companiei – un eventual discount pentru următorul zbor. Rămâi cu voucherul dar ai în faţă zece ore de “blank”, pe un loc de mijloc. Asta înseamnă, la pachet: NU filme, NU muzică, NU jocuri, NU informaţii despre zbor. Dacă n-ai avut inspiraţia de a lua cu tine un iPod, un laptop, ceva, viaţa ta va fi mai mizerabilă ca a unui condamnat uitat din vremuri imemoriale undeva prin Tower of London.
12 ore de zbor presupun servirea a circa trei mese. Servirea a circa trei mese în decurs a 12 ore de zbor conduce la o naturală dorinţă de a merge, din când în când, la toaletă. Aici lucrurile se complică. Fiind la mijloc, vei fi nevoit de fiecare dată nu doar să te ridici pentru a face loc vecinului de la geam dar şi să-l ridici pe cel de la coridor. Acesta este un exerciţiu de voinţă. De cele mai multe ori, cel dinspre coridor doarme. Dacă ţi se va întâmpla să adormi şi tu (lucru puţin probabil, dar nu imposibil) vezica vecinului de la geam va afişa o stare de necesitate exact în acele momente. Şi vei fi trezit. Definitiv.
Una dintre ocupaţiile de bază este urmărirea stewardeselor – a psihologiei şi mai ales a fizicului acestora. Când ele sunt înlocuite de către stewarzi, îndeletnicirea nu mai e la fel de plăcută. Procentual, ai şanse între 5 şi 15% să-ţi placă o stewardesă. Tânără, sexoasă, cu picioare lungi şi sâni generoşi. Restul sunt bătrâne sau sunt bărbaţi. Dacă ai şansa să călătoreşti cu o companie gen Malaysian Airlines, acest procent creşte simţitor, undeva la 80%. Doar că, reversul medaliei, nu va fi cazul de picioare lungi şi ţâţe mari ci doar de feţe exotice, zâmbitoare şi generatoare de fantezii. Şi, să recunoaştem, în asemenea situaţii de criză, cum este şederea la mijloc pe parcursul unui zbor de 12 ore, o fantezie erotică este un foarte acceptabil motiv de bucurie.
În cazul în care unul dintre vecinii tăi de scaun este un ins conversaţional, vei avea de suferit o dată în plus. De cele mai multe ori, conversaţiile din avion sunt mai puţin interesante ca un câine bej cu patru picioare şi coadă. În mod sigur, vei descoperi că individul sau individa are o rudă relaţionată într-un fel sau altul cu România. Dacă nu e vorba de sânge atunci sigur totul se leagă de un portofel furat undeva prin centrul Bucureştiului. O poveste pe care va trebui să o primeşti cu un zâmbet îngăduitor, urmând să încerci să demontezi subtila afirmaţie cum că românii sunt hoţi. Bărbaţii care au fost prin România vor aprecia invariabil femeile. “Very beautiful women!”. Femeile care au fost prin România nu vor aprecia nimic. Dacă eviţi să spui că eşti din România şi inventezi o naţionalitate neutră, precum Turkmenistan, ai intrat în zona de siguranţă. Dialogul fie va eşua în câteva minute, fiindcă nici dracu n-a auzit de Turkmenistan, fie mingea va rămâne în grădina vecinului, care o va plimba pe piept, pe şiret, pe cap şi pe spate până la următoarea masă, când vei scăpa pentru măcar un sfert de oră de povestirile despre cum afectează criza mondială micuţa grădină de castraveţi a fratelui cel mare din Leicester.
După 12 ore de zbor, anchilozat de poziţia nefirească în care ai înţepenit fără drept de apel, tot ceea ce-ţi doreşti este să cobori mai repede. Atenţie însă: în grabă s-ar putea să-ţi uiţi în buzunarul scaunului tot ceea ce ai plasat în timpul nopţii, de la paşaport la mp3 player. Aterizarea, fie ea şi zguduită de pilotul neprihănit, va veni ca un balsam. Vei fi atât de fericit încât îţi vei lua un zglobiu la revedere de la foştii colegi de scaun. Americanul va mormăi ceva de sub şapcă. Indianul îţi va oferi un zâmbet larg, laolaltă cu un ultim pârţ de despărţire. Babele nici nu te vor băga în seamă, fiindcă li s-a terminat bateria de la aparatul auditiv. Stewardesele ţi se vor părea dintr-o dată mai tinere. Dar în această efervescenţă de final, nu uita ca pe viitor să aplici regula numărul unu: evită să ai loc la mijloc!
Andra Ilias
February 20, 2009in urma unei calatorii, scurte, ce-i drept, impreuna cu o prietena care statea la mijloc (!) si avea un vecin la fereastra (eu stau mereu la margine pentru ca sunt claustrofobo 😀 ) care putea, ne-am intrebat ce e mai rau sa ai langa tine: pe cineva care pute sau o mama cu un plod mic? si am ajuns la concluzia ca la miros capeti rezistenta pana la urma…
Cosmin
February 23, 2009ce bine k zbor doar cu masina peste tot si am mereu loc la geam si pedale si covrig sa ma joc cum vreau eu 😀 . din ce ai scris aici mai bine plec cu balonul decat cu avionul si eu voi inventa si stewardesa de balon 😛 care va fi nevoita sa foloseasca 2 baloane :))))