Sunt multe. Dacă vrei să-ţi faci una în ziua de azi trebuie ori să te gândeşti bine înainte şi să te nişezi suficient de puternic ca să ai succes (ce zici de turism printre iacii tibetani sau scufundări în peşterile din Chile?) ori să nu te gândeşti deloc, fiindcă la cât de proaste sunt serviciile pe care oferă (unele dintre ele) o să ai un succes garantat dacă ştii să te mişti cu cap şi să-ţi ridici clientul la rang de zeu.
Agenţiile de turism din România încearcă şi ele, ca orice firmă, să se îmbogăţească. Obiectul lor de activitate e fascinant. Oamenii îşi doresc să călătorească. Să plece în vacanţe. Să se rupă de mizeriile cotidiene şi să-şi relaxeze creierii măcar de 1-2 ori pe an. Pentru acest lucru, ei sunt dispuşi să plătească uneori o basculantă de bani. Bani care intră – o bună parte din ei – în conturile agenţiilor de turism la care oamenii se duc ca la Zidul Plângerii. “Ajutaţi-mă să plec în concediu! Daţi-mi un hotel ca lumea, la un preţ bun!”.
Acum câţiva ani, dacă vroiai să vezi ofertele agenţiilor de turism te duceai la sediu. Acolo, oamenii scoteau vrafuri de pliante şi cataloage şi puteai sta de vorbă cu ei uitându-te pe poze şi povestind jumătate de zi. Eeeh, înainte aveai timp. Mai nou, Internetul a uşurat (sau aşa se presupune) munca tuturor. Agenţiile de turism şi-au făcut site-uri. Unele de-a dreptul seducătoare, altele (majoritatea) complet stupide şi fără pic de informaţie reprezentativă. În mod normal, când intri pe un site al unei agenţii ar trebui să găseşti tot ceea ce te interesează, fiind nevoit să suni la numărul de la Contact doar pentru a obţine informaţii cu totul speciale. De exemplu: vrei un hotel în Turcia. Intri pe site-ul agenţiei, unde ai toate hotelurile cu care respectiva are contract. Alegi hotelul, după ce vezi fotografiile de calitate de acolo. Eventual intri pe adresa de net a hotelului, pe care agenţia ţi-o link-uieşte fără ca tu să fii nevoit să gugăleşti în plus. Ai ales hotelul. Te duci la ofertă, alegi tipul de cameră şi ai în clar preţul, cu toate taxele, indiferent de camera pe care o vrei: single, double, cu unul, trei sau şapte copii, cu vedere la mare, la munte, la ţevile din subsol, cu all-inclusive sau doar cu cârnaţii de bere, cu reduceri de early booking sau de “ne place de faţa ta şi-ţi oferim o reducere”. Faci calculele, ieşi la bani (sau nu) şi abia atunci suni la agenţie ca să faci rezervarea şi să afli condiţiile de plată. După care te apuci de treaba ta, mulţumit că ai rezolvat în anul de graţie 2009 problema concediului fără bătăi de cap. Asta dacă ai nevoie de agenţie. Dacă nu, îţi rezervi singur hotelul pe net, apoi biletul de avion şi ai scăpat.
Se poate întâmpla să ai norocul ca scenariul de sus să meargă strună. Problema e că, trăind într-o economie de piaţă, e normal să te intereseze şi alte oferte, ca să faci o comparaţie la bani. Ei, şi-aici ai intrat în junglă. Pregăteşte-te să vezi Bestia!
Pe alte site-uri, cu aceleaşi hoteluri, găseşti ofertele incomplete. Şi atunci te gândeşti să dai un mail, ca să ceri amănunte, imaginându-ţi că vei primi răspuns rapid. Aşa e: răspunsul va veni într-un interval de timp care variază de la 7 ore la 2 zile, cu prelungiri (la unele agenţii) către infinit. Odată lămurit că instrumentul numit email stresează agentu’, te decizi să suni. La capătul celălat al firului va răspunde o domnişoară/doamnă/nu-mai-e-domnişoară-de-mult/ar-vrea-ea-să-fie-domnişoară. Ca într-o schemă logică, ai două variante: domnişoara e foarte plictisită (moment în care, pentru sănătatea neuronilor tăi, mai bine închizi ca un tăietor de macaroane care ştie ce vrea) sau, culmea!, domnişoara a dormit bine şi i-a ieşit omleta cu şuncă de dimineaţă. Această a doua variantă are şi ea variantele ei: domnişoara e deşteaptă şi te va ajuta până la capăt, punând bazele unei frumoase prietenii de conjuctură soldată cu foarte puţin probabila şansă ca într-o zi să-ţi facă ţie însuţi o reuşită omletă cu şuncă dimineaţa. Varianta realistă e că domnişoara e atât de blondă încât după ce vei închide telefonul te vei gândi, năuc, dacă nu cumva e ceva în neregulă cu tine. În fine, vei avea un preţ (fără a fi convins că este cel real) şi te vei întreba dacă fiinţa s-a uitat să vadă dacă mai sunt locuri la hotelul pe care l-ai cerut (“Scuzaţi-mă, e nebunie în agenţie!”). Că poate s-au umplut charterele până la refuz (se întâmplă mereu, indiferent de starea crizei şi a naţiunii) şi nu mai ai loc decât pe aripă. Ultima soluţie este întoarcerea în timp: te rupi din cotidian şi te deplasezi la agenţie unde stai ochi în ochi cu aceeaşi bestială domnişoară. Care ori va scoate cataloage şi pliante (dacă e de modă veche), ori va face ceea ce ai făcut şi tu: click-uri cu mouse-ul pe un computer obosit, pentru a-ţi arăta pozele obosite de pe site-ul obosit al unei agenţii de turism obosite dar foaaaarte dornice de a face bani, găleţi de bani, cu eforturi minime.
Ceea ce vreau să spun – ca să ies din intestinele labirintice ale chestiunii – e că o agenţie de turism ar trebui să fie precum o bancă: să te vrăjească atât de tare ca să-ţi ia banii încât să fie în stare să-ţi facă o vizită la birou sau acasă pentru a-ţi prezenta cele mai minunate locuri din lumea asta în care tu şi ai tăi să vă odihniţi oasele. Sunt prea puţine agenţii în România care fac măcar jumătate din acest drum. Aşa că, pentru a le evita, recomandabil este să te bazezi pe propriile atuuri: conexiunea bună la internet şi cardul de credit. Works perfect!
P.S. Cât despre România… voila!
20 de lucruri care mă enervează în România: 16 – Matracucul de televiziune
20 de lucruri care mă enervează în România: 17 – Vânzătoarele din mall-uri
20 de lucruri care mă enervează în România: 18 – Transmisiunile de fotbal
20 de lucruri care mă enervează în România: 19 – Şuncile atârnate la vedere
20 de lucruri care mă enervează în România: 20 – Tramvaiele din Bucureşti
