Am ieşit dintre cei patru pereţi cu creierii praştie. Mă fripsesem cu Red Hot Chilli Peppers toată noaptea şi îndesasem douăzeci de Smirnoff-uri cu chimicale. La un moment dat am avut impresia că am dat o raita prin veceu şi-am băgat capul în toaletă câteva minute, salutând-o cu bucurie şi livrându-i ceva material. Hell of a party!
Fusese ceva suspect cu petrecerea asta încă din momentul în care mi-a deschis Pearl, asistenta lui Shael, cu faţa ei negricioasă şi rotundă ca un dovleac de Halloween. Veneau numai bazaclâci de oameni dar m-am dus pentru Carla. Vroiam s-o vrăjesc şi toate alea, poate ieşea ceva. O cunoscusem cu două săptămâni în urmă, la o lansare de produs – un rahat făcut de ochii presei pe terasa hotelului Camel, treizeci de etaje, paişpe lasere şi-un cur de muzică fâsâită, toate astea pentru nuşce plasmă care e atât de subţire că dacă o pui pe dungă o confunzi cu o lamă de ras. Carla era piariţă sau ceva, oricum, din firma condusă de Shael, arăta beton, cu o fustă până la gât şi cu ţâţele prin nori, plus un zâmbet rutinat dar plin de esenţe tari. Am schimbat câteva vorbe apoi ne-am dat cu părerea despre cum se sting luminile oraşului şi cât de romantic e să priveşti lucrurile astea de undeva de pe acoperişul lumii, imaginându-ţi că oamenii se bat, mănâncă, se culcă, fac sex, se despart, vomită sau cheamă salvarea în timp ce tu mesteci impasibil şi fericit un crevete imens îmbibat în sos thailandez al dracului de picant. Era haioasă şi părea să-i placă sacoul meu de peşte în dungi, pe care-l pusesem ca să facă amicul Johnny mişto. N-am plecat împreună dar am schimbat lucruri, gen numere de telefon, ba chiar şi lichide la un moment dat, mai pe la spartul târgului, când mi-a înfipt limba ca pe-un paloş, măsluită pesemne de cât Campari Orange turnase pe autostrada propriului gât.
Ca orice fată de multinaţională, Carla vrăjea cu un Mr. Dudă, un chelios de vreo 50 de ani căruia îi mesteca cu graţie averea în timp ce ăla-i promitea continuu că se desparte de nevastă-sa ca s-o ducă pe ea în locuri exotice. Clasic, aş zice, nu mi-am bătut capul, dar am zis că fata merită puţin follow-up aşa că am dat curs invitaţiei lui Shael, şeful ei, pe care-l ştiam de ceva vreme din peisajul relaţiilor de prietenie media-corporate. Stătea într-un studio ridicol, undeva pe la marginea oraşului. Se lăuda că vede câmpul, în loc de alte betoane, de parcă i-ar fi mirosit macii zi de zi. Nu-mi plăcea personajul, însă el părea să fi avut un coup de foudre vizavi de rânjetul meu politicos, aşa că am decis să-i acord o şansă pe care s-o iau în folosul meu: un bun prilej pentru o re-socializare cu Carla. Nu că n-aş fi sunat-o între timp, dar mi s-a părut cam miorlăită. O dădea pe treabă multă şi final de campanie şi alte pârţuri corporatiste, aşa că am lăsat-o moale până la regizarea unei întâlniri neprevăzute, la Shael. Mă despărţisem de vreo lună de Raphaella şi mi se părea că păsările zboară mai jos şi luna nu mai e aşa ascuţită. Vroiam tâmpenii, nopţi pierdute, drinkuri şi trabucuri, clacări dramatice şi răsturnări spectaculoase, sex anal şi poveşti de groază. Aveam un miserupism periculos vizavi de orice, de la vasele nespălate din chiuvetă până la neonul din bucătărie, care pâlpâia ca un muribund. Carla părea un teren de joacă perfect aşa că i-am făcut cu ochiul lui Pearl, i-am pasat sticla de vin pe care dădusem 23 de euro şi m-am strecurat în camera ce se umpluse deja de fum şi fumuri.
Băgaseră rock psihedelic sau ceva american, oricum era ca dracu’, abia dacă te-auzeai. Shael mi-a văzut movul de pe cămaşă şi m-a salutat de la distanţă. Părea luat deja, probabil băgase nişte ecstasy – aflasem că o comitea din când în când, dar avea grijă să păstreze misterul. Am scanat rapid încăperea în căutarea Carlei şi m-am panicat scurt în primă fază, nezărind decât nişte fufe frumos îmbrăcate care-şi ţuguiau buzele încercând să dea în pornache, că tot eram la after-hours. Am găsit-o în trei secunde, pe balcon, de fapt ditamai terasa cu vedere la câmp. Se plictisea în compania unui pigmeu care încerca să-i prindă privirea cu poveşti de când era el mic şi făcea caca în pantaloni. I-am smucit-o intelectual şi-am adus-o într-o zonă mai destinsă, atacând-o intim, la corazon, cu fraze de golan care-şi alege cu grijă victima. Părea decisă să intre în joc, habar n-am dacă pigmeul avusese vreo contribuţie la asta. I-am dat de băut şi am trecut şi eu pe Smirnoff-uri, deşi-mi jurasem să beau numai whisky sec. Petrecerea părea să treneze, nici nu m-am chinuit să-nţeleg de ce strânsese Shael vreo cinşpe inşi pe un spaţiu relativ mic, fiindcă mă simţeam bine cu coapsa lipită de-a Carlei. Abia auzeam ce-mi spune, fiindcă trecuse la tonuri joase iar muzica nu părea dispusă la nici un compromis: continua să ne toace nervii. Nu o ascultam neapărat, dar mă prefăceam bine. La un moment dat am întrebat-o de prietenul ei. A dat din mână a lehamite, gen “ne-am despărţit, dă-l dracu'” sau “a murit idiotul”, oricum ceva pe-acolo.
Vroiam să ne cărăm, mi-o şi imaginam goală pe canapeaua mea portocalie, păstrându-şi totuşi pantofii roşii cu tocuri cui. Pornet total, mă golisem de fineţuri şi mă excitase câmpul lui Shael. Oricum se făcuse destul de târziu şi misiunea pentru care venisem era pe cale să fie îndeplinită: de data asta Carla nu părea să-şi amintească de bullshit-uri de prin birouri şi-şi exprima disponibilitatea cu naturaleţe. Depăşiserăm glumiţele sexuale, era punctul culminant de trecere către un next level ce implica schimbarea de decor şi liniştirea muzicii întru împlinirea “spirituală” a trupurilor. Am vrut s-o iau de mână şi s-o ştergem englezeşte când s-au aprins luminile şi l-am văzut în mijlocul camerei pe Shael, urcat pe o masă, cu paharul în tavan, cu ochelarii cu rame groase aşezaţi cam şui şi cu intenţia clară de a spune câteva cuvinte importante.
Atunci mi-am blestemat lipsa de atenţie pentru momentul în care fusesem invitat la party şi mi se comunicase şi motivul pentru care Shael dădea chermeza. Nu reţinusem o boabă, ştiu doar că mă sunase Pearl şi-mi comunicase locul şi ora, până la urmă asta era important, nu?, pe lângă motivul suficient că urma să vină şi Carla. Pesemne însă că trebuia să existe o explicaţie, numai că nu simţeam nevoia urgentă să o aflu chiar în clipa în care mă pregăteam să fur “mireasa”. Dar n-aveam loc de-ntors, aşa că m-am proptit într-un calorifer, aşteptând nerăbdător să-şi verse omul amarul, toastul sau ce naiba avea în guşă.
“Am să încep… ăăăă… da, o să fiu scurt, oameni buni. Ştiu că v-aţi, ăăăă, gândit de ce v-am chemat la petrecerea asta. Nu că n-aş da multe petreceri – una la doi ani – dar de fiecare dată vă chem cu un scop, măcar că ăla sunt cei 20 de anişori… ăăăăă… pe care i-am împlinit, nu râde Pearl, că aşa mă simt. Deci, waw, mă-nsor!”
Lumea a-nceput să aplaude, m-am simţit dator să bat în palma cu care ţineam paharul, mă plictisisem şi aflasem şi motivul – urma să-i iau un cadou de nuntă ceva, un Ferrari în miniatură, o brichetă de aur, o pisică persană, Shael era snob şi diliu dar trebuia să am grijă de el: era un foarte bun advertiser pentru trustul de presă în care lucram.
“Da, ştiu că vă bucuraţi şi aşteptaţi de mult acest moment. Ei bine, nici eu n-aş fi crezut că o voi face din nou, după trei divorţuri, dar viaţa, my friends, is blowing in the… ăăăă… wind, aşa că daţi-mi voie să v-o prezint pe viitoarea mea soţie: CARLA!”
Nu ştiam să mai fie o altă Carla în încăpere dar coincidenţe există, la urma-urmei. În noua rundă de aplauze m-am întors să-i şoptesc Carlei cu care flirtasem toată seara despre noul trend parental în numele de botez ale copiilor numai că ea nu mai era de mult lângă mine. Se urcase pe masă, alături de Shael, şi zâmbea prietenos mulţimii care ajunsese să-i aclame şi să-i umple de “felicitări” greţoase. M-am mai uitat o dată în dreapta mea, ca să fiu sigur, apoi am dat pe gât o serie de şapte Smirnoff-uri, asta în loc de clasica ciupitură prin care-ţi dovedeşti rapid că totul e aievea. Pe urmă a urmat faza cu veceul, ba chiar la un moment dat Carla parcă revenise lângă mine şi mi s-a părut cel mai natural lucru din lume să-i pun o mână pe fundul perfect pe care-şi mulase o rochie scurtă şi neagră şi să-i şoptesc libidinos “O facem acum sau după nuntă?”.
Rock-ul lui Shael mi-a zdruncinat serios simţurile şi, până dimineaţă, am pivotat prin încăpere, luând la mişto matracucele ce se piliseră zdravăn şi abia aşteptau să se dea cineva la ele. Am simţit aerul înţepător al dimineţii de noiembrie cum mă loveşte la ieşirea din bloc şi am ştiut că mă pândise undeva pe câmp toată noaptea. I-am chemat un taxi piţipoancei în roz care vroia morţiş să-mi facă orale sau alte chestii la ore matinale, am expediat-o la adresă uluind-o în timp ce închideam portiera, apoi m-am târât către canapeaua mea portocalie şi-am dormit toată ziua ca un pelican întors din turul lumii şi cu câteva geamuri de zgârie-nori la activ luate fix în cioc. Spre seară l-am sunat pe Shael, i-am mulţumit pentru petrecere, l-am felicitat perfect lucid şi i-am cerut cu nesimţire 50 de miare din bugetul campaniei pentru televizorul-biscuit. A acceptat bucuros iar eu am închis telefonul zâmbind, uşor deranjat de o oarecare aromă de Smirnoff ce mi se aciuase printre măsele.
