”Mihai Flamaropol”, patinoarul golului absolut

Am copilărit vizavi de patinoarul ”23 August” (actualul ”Mihai Flamaropol”). Îmi petreceam deseori dimineţile fie în curtea patinoarului, fie pe marginea lacului de lângă el, fie chiar în interior, asistând la încinse dueluri hocheiste. Îmi amintesc că, la un meci dintre Steaua şi Dinamo am stat în spatele porţii lui Netedu şi i-am făcut tot meciul anti-galerie portarului stelist. Stăteam în bloc cu dinamovistul Huţanu, portar de clasă mondială, şi eram atât de mândru de asta încât trebuia să-mi exhib alb-roşiismul prin toţi porii. Oricum, am crescut alături de nume ca Tureanu, Axinte, Pisaru, Antal, Varga, Ioniţă, Solyom, Costea, Gal, Pană şi alţii, oameni care, indiferent de culorile clubului la care activau, au scris istoria hocheiului într-o perioadă în care acest sport însemna pentru România şi altceva decât absurdele dueluri Steaua – Ciuc de astăzi (da, oamenii aceştia chiar au învins Statele Unite cândva). Revenind, ştiam patinoarul ”23” din scoarţă-n scoarţă, inclusiv cu faptul că iarna era deschis publicului pentru agrement.

Am revenit deunăzi, după secole, pe patinoarul Flamaropol. Cu emoţie, fiindcă amintirile copilăriei începuseră să curgă ca un torent. Din păcate, stopat din faţă. Nu cred că poate exista o dezamăgire mai mare vizavi de o arenă sportivă decât cea pe care am trăit-o acum. Dacă m-aş fi născut în Africa şi m-aş fi întors acolo după 30 de ani pentru a revedea terenul pe care am bătut mingea cu elefanţii când eram mic, probabil că aş fi fost mai fericit să găsesc lucrurile neschimbate. Acum, însă, după 30 de ani, pe fostul ”23” nu numai că am găsit lucruri neschimbate ci am avut sentimentul că ele sunt mult mai rele.

Într-o ţară în care personaje ca Monica Ridzi-pitzi ajung să gestioneze banii sportului aruncând milioane de euro pe apa Sâmbetei, nu e de mirare că nu avem un patinator care să intre măcar în primii 20 de lume sau o echipă de hochei care să conteze la altceva decât la numărătoare în grupele X ale Mondialelor. Buuun. Programul de patinaj pentru public este de două ore dimineaţa şi două ore după-amiaza. Să zicem că ajungi undeva la 17.45 după-amiaza (programul începe la 18). Parcarea din curte – beznă totală, oamenii se mişcă precum nişte umbre ciudate. La intrare: coadă. În mod normal ai pierde vreo 10-15 minute pentru a plăti biletul: 15 lei de persoană, fie că aceasta patinează sau nu. ”Norocul” vine de la doi indivizi care te bagă pe şest: ”Câţi sunteţi?”. Păi, atâţia. ”Hai! 10 lei de individ. Intraţi!”. Eşti bucuros că scapi de coadă şi, culmea, că plăteşti şi cu 5 lei mai puţin, şi intri rapid minunându-te în acelaşi timp cât de descurcăreţo-afacerişti sunt românii. La un calcul sumar, indivizii ăia fac câteva  milioane bune pe seară. Să mănânce şi gura lor, ce draq.

Dacă nu mergi să patinezi în mod constant, nu ai patine în dotare, aşa că trebuie să închiriezi. Străbaţi arena până în partea opusă intrării şi te aşezi la coada de la închirieri. La care, în funcţie de când ajungi, stai între 10 şi 30 de minute. Patinele închiriate (10 lei perechea) arată jalnic iar jalnic e cel mai frumos şi coafat cuvânt care a putut să-mi iasă din degete, fiindcă altfel ar trebui să pun steluţe şi cuvinte cu ”f”. Cred că unele sunt de acum 30 de ani: lipite cu scoci la vârf (pe vremea aceea îmi amintesc că se punea izolir-band sau leucoplast roz), cu încuietorile stricate şi cu numerele aproximative: dacă ceri 42 ţi ve va da 44 sau 39, după noroc. Cum deja a trecut juma de oră de program, te repezi pe gheaţa pe care lumea se învârte în ritm de cd ”radio 21”. Nimeni nu va schimba niciodată sensul de rotaţie, aşa că te roteşti continuu în sens invers acelor de ceasornic, făcând pauze de ameţeală lângă mantinela uzată. Gheaţa e luminată de aproximativ jumătate din becurile de deasupra ei, prin urmare atmosfera e mai degrabă intimă. Calitatea ei lasă de dorit. Plexiglasul ce mărgineşte arena e în ultimul hal de zgâriat. Pe margine, maşinile de refăcut gheaţa par nişte animale preistorice cărora le-a căzut blana. Scaunele din tribune sunt pătate, rupte şi murdare. Vopseaua gradenelor e scorojită şi mizerabilă. Unele trepte lipsesc. Totul te face să te simţi atât de bine încât mai degrabă ţi-ai inunda sufrageria ca-n filmele cu Tom şi Jerry, ai pune două fire de la frigider în apă şi ţi-ai face patinoar personal. Pe vremuri, în incintă se vindeau ceai şi vin fiert. Acum am văzut oameni care veniseră cu termosul.

Unii vor spune că sunt prea cârcotaş. Că nu privesc jumătatea (jumătatea???) plină şi anume faptul că ai în sectorul 3 un loc în care, dacă ai chef, te poţi duce să te învârteşti două ore pe gheaţă. Probabil că acum 30 de ani, când eram copil şi patinoarul de vizavi de blocul meu mi se părea un templu al sportului, vedeam doar jumătăţile pline. Acum însă, la ieşirea din ”Mihai Flamaropol” (atenţie la trepte!) am avut amarul sentiment că în România anului 2010 totul e atât de gol încât nimeni nu va reuşi vreodată să umple ceva. Cu ceva.

Minute bune pierdute la închirieri:

Patine de top:

Gradene superbe:

Sala de lângă închirieri:

Câte becuri sunt aprinse?

Animal preistoric:

Patinoar de secolul 21: