Jurnal tech. Ziua 1: nostalgia

Acesta e un fel de jurnal tech. În fiecare zi ne lovim de tot felul de scule şi ştiri despre scule. Am ajuns un soi de gadget-freak. De fiecare dată spun: gata, ajunge! Nu mai vreau lucruri electronice în jurul meu. Nu mai vreau chestii cu display-uri, cu taste, cu manete, cu usb-uri şi jack-uri, cu microfoane şi difuzoare, cu led-uri şi oled-uri. Nu mai vreau fire, nu mai vreau wireless-uri. Nu mai vreau prize.

Şi ce dacă spun?

Acum 15 ani aveam un televizor, un dublucasetofon Fisher (urmat de o combină cu platan pentru 3 cd-uri), un computer 486 (urmat de un Pentium 5 nu foarte musculos) şi o maşină de scris care mă privea întrebător şi trist: “O să mor curând, aşa-i?”. Nu aveam Google şi, dacă mă lovea vreun lapsus trebuia să fac un drum până la Biblioteca Universitară ca să scap de el. Jucam în mod decent Duke, după care ieşeam la aer şi mă aşteptam ca de la balcoane să-mi sară în cap un pig-cop dotat cu jetpack, pe care să-l killeresc cu un lansator de rachete. Nu aveam telefon mobil şi, ca să dau de Romică Paşcu de la Braşov, care să mă-njure că-i suspectam meciurile de blaturi, trebuia să-mi obosesc urechea în serii lungi de telefoane, pe fix, la secretariatul clubului. Priveam disperat pe sus, să văd dacă mi-a tras RCS-ul cablu TV pe bloc, ca să am şi eu mai mult de trei canale, plus cele două bulgăreşti, care se vedeau din ce în ce mai prost şi – culmea! – erau din ce în ce mai plictisitoare. Internetul era o jucărie nouă, care dădea din coadă timid. Primul chat – am mai povestit despre el – mi-a scos în cale o tipă din Australia, care avea un cangur în curte. “Şi cum e cangurul tău?”. “E rău, zgârie!”. Părea o chestie science-fiction. Eu, în Bucureşti – aia în cealaltă parte a lumii, o necunoscută cu un cangur. Şi nu foloseam telefonul pentru a vorbi.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat complet. Dacă aş sta să enumăr gadgeturile din jurul meu aş pierde o oră numai gândindu-mă la cele pe care nu le mai folosesc. Am găsit acum câteva luni un radio RIC, aruncat într-un sertar, uitat de lume ca o epavă în mijlocul Pacificului. Nu mai avea casca aceea gri pe care ţi-o înfigeai în ureche în timpul orei de mate ca să afli cât e scorul la Dinamo – Chimia Rm Vâlcea, etapă intermediară, de miercuri, atacă Teleşpan, mare ratare Cincă, înscrie Augustin pe contraatac, Minoiu ai legătura în studio. L-am mângâiat nostalgic şi mi-a trecut o clipă prin minte ideea de a-l preda unui muzeu “latrecut“, atunci când s-o face aşa ceva. Pesemne, peste încă 15 ani, o să-mi mângâi iPhone-ul cu aceeaşi nostalgică privire: “Ai fost atât de touchy în anii aceia nebuni! Dar acum trebuie să mă teleportez un pic”.