Partea mişto la a avea un iPhone este că nu te plictiseşti niciodată, digitally speaking. Când n-ai ce face, când cu adevărat nu ai ceva de făcut – de pildă, stai la coadă la policlinică pentru nişte analize amărâte şi cohorta de babe+moşi te priveşte cu suspiciune şi duşmănie că ai îndrăznit să intri pe uşa aia blestemată înaintea lor – îl scoţi şi te-apuci să-l pipăi. În definitiv, d-asta a făcut Jobs iPhone-ul: ca să fie pipăit. Deocamdată nu dă voie la pipăit oficial conţinut pentru peste 18 ani, dar asta nu e neapărat o problemă: îţi poţi încărca propriul conţinut, pe riscul tău (de a fi pipăit la rându-ţi de către baba care a venit pentru o radiografie la splină şi care a tras cu ochelarul la contentul tău matur).
Mai nou, iPhone-ul salvează vieţi. Nu cred că există viral mai bun şi mai profitor de o catastrofă precum cel pe care l-au promovat în draci site-urile de tehnologie zilele astea: un tip din Haiti a supravieţuit devastatorului cutremur datorită iPhone-ului. Dan Wooley, cineast aflat în documentare prin Caraibe, a avut ghinionul să-şi prindă sub dărâmături piciorul şi capul. Omul, păstrându-şi, totuşi, capul pe umeri, a acţionat perfect: şi-a scos telefonul din buzunar, a descărcat o aplicaţie medicală care oferea sfaturi despre primul ajutor, şi-a bandajat ca la “carte” piciorul şi ţeasta, mai mult, ca să nu adoarmă şi-a setat alarma iPhone-ului să sune la fiecare 20 de minute şi a rezistat aşa nu mai puţin de 65 de ore, timp suficient pentru a fi salvat. L-au întrebat apoi ce aplicaţie a descărcat. A avut decenţa să spună că nu-şi aminteşte: le-a luat la întâmplare. Păi bine, coane şi nu ţi-a rămas instalată?
Aşadar, nici măcar sub ziduri nu te poţi plictisi cu un iPhone. Mă gândesc că, în cazul în care n-ar fi avut semnal (trăiască reţelele haitiene! s-au comportat ireproşabil în condiţii mizerabile) şi-ar fi pus un film cu Chuck Norris sau cu Sergiu Nicolaescu şi ar fi luat notiţe despre cum se evadează de sub ruinele generate de un cutremur. Nu mai ţin minte exact dacă nu cumva în Dacii căzuseră apeductele pe bieţii căciulari, silindu-i să supravieţuiască şi să se mândrească în continuare cu brânza, varza şi viezurele lor. Păcat doar, că tarabostes nu aveau iPhone.
De fapt, dacă ne gândim mai bine şi apelăm la statistica invenţiilor primordiale, iPhone-ul a fost inventat de chinezi. Păi, să gândim logic, ca pentru o întrebare de stabilire a IQ-ului: ce element lipseşte din şirul următor? Mătasea, zmeul, planorul, alcoolul, seismograful, hârtia, busola, roaba, pastele făinoase? Hai, te-ai prins? Yep! iPhone-ul. Sigur l-au inventat ei, iar compania cu măr a furat conceptul, l-a ambalat frumos, l-a marketat demenţial şi şi-a asumat victoria. Numai că, atenţie!, chinezii sunt mici, mulţi şi răzbunători. Nu iartă şi nu uită. După secole, au făcut în aşa fel încât au creat nişte aparate minuscule, foarte ieftine şi foarte înşelătoare, pe care le-au denumit mini iPhone-uri. Au umplut piaţa cu ele şi i-au spus în faţă domnului Steve: “Now, who’s your daddy?”. Nu contează că merg ca naiba de prost. Poţi instala pe ele o aplicaţie care să-ţi indice primul ajutor în caz de cap dislocat? Poţi. Restul e detaliu şi fiţă.
