Augmented reality. Dacă rosteşti aceste două cuvinte în metrou, 98,7% dintre cei prezenţi în jurul tău te vor privi ca pe un nebun. Dreptul lor. Ce-ai zis dom’le? Vrei să cobori? Lăsaţi-l doamnă, că e sărit. Augmented reality. Uite, salvarea ar putea veni de la freak-ul ăla cu căşti înfipte-n scăriţă şi căciulă în dungi roşii, care dă din cap pe ritm de Nirvana şi-i sclipesc ochii pe ritm de Zune HD. Ăla sigur ştie. Ăla pare că îşi trăieşte viaţa într-o perpetuă şi foarte sporită realitate.
Revista Esquire a explodat acest termen în întreaga lume, propunându-le cititorilor un joc simplu: descarci un soft, activezi web-cam-ul apoi apropii coperta de “ochiul” acesteia şi, pac!, Robert Downey Jr. începe să se mişte nestingherit pe la tine prin cameră. Zgâlţâi coperta şi Downey începe să-ţi explice ce şi cum. Apoi deschizi revista şi dai peste tot felul de nebunii. Nu insist. De la momentul “Esquire”, ideea de augmented reality a luat foc şi s-a propagat ca o molimă digitală. Au apărut o mulţime de aplicaţii, majoritatea pentru Iphone. Pentru cei care doresc să încerce, o să menţionez doar Le Bar Guide, Work Snug, Pocket Universe, Car Finder sau Virtual Graffiti. Chiar şi fanii Twitter au o aplicaţie de acest gen. Se numeşte TwittARound şi, bazându-se pe gps, compas şi camera video, îţi arată instant la ce distanţă de tine sunt prietenii care “twitteresc”. De parcă ai arde de curiozitate să ştii asta…
M-am lovit de “binefacerile” acestei tehnologii acum câteva zile. Există un joc pentru PlayStation 3 care se numeşte Eye Pet. El vine împreună cu o cameră video micuţă, ce se ataşează prin usb la PS3 şi un controller sub forma unui pad. Bagi cd-ul, montezi camera, pui pad-ul pe podea în aşa fel încât el să fie “citit” de cameră, după care – surprize-surprize cu buzele strânse! – te-ai pricopsit cu un ou în propria sufragerie. Iei oul în palme, îl roteşti, îl încălzeşti, îl mermeleşti apoi – pac, din dragoste fără Mircea Radu – din el iese un animăluţ! Băi nene. Dacă n-ai vrut să-ţi iei câine, aşa-ţi trebuie: te-ai pricopsit cu un animal virtual care arată ca o combinaţie între câine mic şi maimuţă mică. Oricum, tipul e simpatic. Îi dai un nume, apoi începi să te joci cu el. Gringo, am I clear? Treaba asta se întâmplă în sufrageria ta (dacă priveşti, desigur, pe televizor). Pet-ul se plimbă pe covor: îl îmbraci, îl dezbraci, îi faci duş, îi bagi şampon, îi pui haina, îi schimbi haina, îi pui şapca, îi schimbi şapca, îi faci poze, îl hrăneşti, îl duci la caca (scuze, asta parcă nu e), vă jucaţi cu mingea, mai ai puţin şi dormi cu el în pat. Copiii înnebunesc. Tu, la un moment dat, vrei să-l ucizi. Al naibii, însă, cred că a jucat în Die Hard şi i-a salvat pe toţi.
Acum câţiva ani, ne miram de Second Life. Unii făceau mişto şi îşi jurau în barbă că nu vor pune niciodată botul la aşa ceva. Alţii, dimpotrivă, si-au făcut switch între vieţi. Şi-au cumpărat terenuri, proprietăţi, şi-au făcut oraşe, au întâlniri, petreceri, şi-au tras-o în Second Life şi, pun pariu!, au avut şi niscaiva pui de orgasme. Între timp, SL a cam pălit. Noua nebunie poartă un alt nume. Aşa că dacă-l auziţi vreodată pe unul în metrou, pronunţând, în mod misterios, augmented reality, nu-l suspectaţi, doamnă!, că-i sărit! Poate doar a văzut un şoarece pe umărul dumneavoastră!
