Am fost a doua oară în Elveția și mi s-a părut, din nou, mai plictisitoare ca o oală cu orez lăsată pe pervaz. În care, ok, cineva a pus niște leuștean, pentru a face să existe contrast. Nu-mi place Geneva, cu lacul ei cu tot, cu pensionarii ei frumos îmbrăcați, care servesc masa la restaurant la ora 12, își vorbesc politicos și țin cu grație tremurândă paharele cu vin roșu (altfel, bun), cu clădirile la milimetru, de pe care tronează litere mari, armonios aranjate sub formă de Philipp Pateck sau Rolex, cu lipsa de agitație pe străzile curate, cu briza continuă și civilizația care respiră prin copacii noduroși.

Cred că Elveția e ultima pe lista țărilor europene în care mi-aș face concediile. Sigur, poate că e prima în care mi-aș boteza copiii sau mi-aș citi ziarul în dimineața în care împlinesc 60 de ani, dar mi se pare foarte limpede că acestui țări neutre, cu popor născut neclar din îngemănarea altor trei popoare, îi lipsește ceva-ul primordial, deși are din belșug și vaci mov și orologii care dau întotdeauna ora exactă și brânză topită în ceaun căreia i-au spus fondue și, mai ales, un salon auto care se ține la început de martie și despre care, oameni mai dotați la roți și mai umblați pe la expoziții cu animale dintr-astea motorizate, spun că ar fi cel mai bun. Adică cel mai bine organizat.

Ideea cam asta ar fi: prezența mea la Salonul Auto, despre care nu voi relata ca o Ciuhulească ce transmite de pe bancheta din spate a vreunui SUV (deh, picioarele…) sau ca un am&s-ist cu spirit nemțesc, tobă de cai putere și cilindree. Nu mai fusesem la un salon auto (SIAB-ul nu se pune) dar, ca unul care nu se omoară după mașini, considerându-le fiare de deplasat dintr-o parte într-alta, de preferat să arate decent, l-am abordat relaxat și cu zoom-ul pregătit să fie îndreptat mai degrabă către exemplarele pe care expozanții le așează lângă propriile produse, întru rezolvarea pe cale amiabilă a conceptului femeie-mașină, alăturare născătoare de bancuri misogine pentru unii și imagini sexy pentru alții (mai cu minte).

După două zile de mărșăluit într-un spațiu compact, plin de tot soiul de arătări science-fiction, majoritatea bune de băgat în priză (fiindcă ăsta e viitorul) am sfârșit prin a fi brusc interesat de modelele ce vor intra în producția de serie la Renault, de conceptele Mazda și de combustibilii alternativi pe care-i au în creieri cei de la Mercedes. Probabil că, după două zile în mijlocul unor babuini ți se face fundul roșu. După 48 de ore printre eschimoși începi să te pupi cu nasul. E un microb care te prinde. E drept, te lasă la fel de repede, însă, pe loc, rămâi cu gura căscată și declanșezi aparatul foto ca nebunul, încercând să prinzi unghiuri compleze și detalii clare pentru… arhiva personală a unui alter-ego care și-a ratat cariera neacordând atenție sporită revistelor auto.

Una peste alta, Geneva e salvată de propriul ei salon. Nu găsești în tot orașul ăsta plictisitor viață și culoare așa cum găsești la Palexpo, locul unde, în fiecare an, între 3 și 13 martie, mașinile din lumea-ntreagă transpun visuri în realități, aducându-ți viitorul în buzunar. E ca și cum respiri într-o expoziție de dinozauri ai viitorului, gândindu-te, în timp ce treci pe lângă ei, că acum o sutăcincizeci de ani, patru roți însemnau cu adevărat ceva doar pentru căruțele poștalioanelor.