I feel like shit.
Ce dracu’ sunt atât de blazat? Urcam scările de dimineaţă, Eileen îmi arăta fundul din spatele unei fuste mai scurte ca urechile unui castor iar pe mine mă durea undeva, mă gândeam la ce insecticid să iau, sau ceva de genul acesta – au apărut niscaiva monstruozităţi de gândaci pe balcon. Nu că ar trebui să-mi pese prea mult de fundul lui Eileen, fo’ douăji de ani, studentă la ‘ment sau ‘ting sau ‘tions, ceva p-acolo, dar asta mă face să-mi pun întrebări existenţiale: sunt blazat ca un fustangiu ratat, de 50 de ani, îmbibat în alcool, care priveşte la vrejul de fasole şi-l înjură pe Jack că nu-i din aceeaşi generaţie cu el.
Un soi de furnicături îmi bântuie picioarele, de la genunchi în jos, şi nu ştiu dacă să fac vreo legătură cu ceea ce-mi bântuie totodată şi creierul: o uriaşă lehamite, o termită cu un milion de picioare, cu fălci de oţel şi limbă de crotal. Jumătate din vară – cealaltă jumătate – am stat proţăpit pe o plajă sinistră, pierdut între stuf şi căluţi de mare. Dimineaţa era bine: valurile spălau cu mine pe jos până mă regăseam, timid, între două sticle de bere semi-calde, pe care le desfăceam cu nesaţ şi le îndesam conţinutul pe gât, rânjind fericit când îl simţeam cum îmi mângâie plămânii. După aceea totul se schimba, veneau nori, naiba să-i ia de unde!, ploua cu furie câteva ore, lăsându-mă gol şi frigid, cu privirile aruncate care pe unde, lipite de ţâţele goale ale câtorva rătăcite cu basmale mov. Seara era ca un balsam, dar eram prea obosit ca să-mi mai ung trupul în iluzii întunecate, prefaţate de raze de lună aburindă.
M-am extras târziu din acest exil marin, pe când septembrie se cocoţase pe aripile pelicanilor şi-mi flutura pe la urechi frunze mâncate de omizi. Nu m-au surprins solzii de peşte care-mi crescuseră pe braţe – aveam să-i curăţ acasă, cu niscaiva gel de duş cu aromă de trandafiri. Am plecat fără să strâng cortul, sau ce mai rămăsese din el, privind nostalgic la grămada de sticle de bere, imaginându-mi zăpada viitoarelor luni cuibărindu-se în gâturile subţiri ce călăuziseră alcoolul către adâncurile mele. A doua zi, blocul mă strângea ca o cască de metal pe care cineva ţi-o fixează în cuie de craniu. Am descoperit imediat gândacii-mutant şi faptul că femeia de serviciu se schimbase, din tanti Mary în tanti Suzi. M-am cântărit şi mi-am jelit cele zece kilograme de care scăpasem pe nesimţite. Anotimpul era incert, un amestec de zoaie cu soare albastru, aşa a rămas şi acum când fusta lui Eileen mă lasă rece ca un caşcaval pane pe o farfurie de unică folosinţă în mijlocul unui iglu.
I feel like shit, trăiesc în dodii şi am chef să văd filme la cinematograf doar pentru a scuipa seminţe de la balcon în capetele celor care-şi zâmbesc bonom din alain delon-uri bej. E un fel de hipodrom locul în care trăiesc: văd cai în jur, cai mulţi şi plini de şei multicolore – pe bune de n-am văzut până şi o şa cu leduri verzi şi roşii. Curse de trap, de galop, de step sau de foxtrot, curse, o nebunie a curselor de cai. M-am întâlnit ieri cu un japonez care şi-a dorit toată viaţa să fie jocheu şi să aibă un cal galben. Era bătrân şi cearcănele i se scurgeau până înspre baza nasului, privirea-i era fixă, nah, ca de japonez. Patruzeci de ani a strâns în sticle cu gâturi largi monede cu valoare mică. Patruzeci de ani, cu o răbdare de înger, a crezut că la un moment dat va reuşi să adune banii pentru un cal galben. După patruzeci de ani şi o zi, înnebunit de o amantă minoră, a spart toate sticlele şi i-a cumpărat acesteia un automobil de lux. După încă trei zile, amanta l-a părăsit pentru un cântăreţ de jazz şi japonezul a început să colecţioneze sticle cu gâtul larg. Acum vrea să deschidă un muzeu al sticlelor cu gâtul larg, are vreo patru sute, din întreaga lume, dar şi vreo 80 de ani din care n-a înţeles mare lucru.
Mă-ntind pe pat şi-mi imaginez că trece metroul prin tavan. E tras de cai – o invenţie a zilelor moderne – şi uşile nu i se-nchid niciodată. Blazarea mă inundă, mlaştină de chihlimbar. Senzaţie de plonjon în gol, cu încetinitorul. Cifre apar şi dispar rapid, dezordonat, ca pe o peliculă veche. Îl iau pe zero în braţe şi adorm, monoton şi palid, cu plus infinitul jucându-mi-se între degetele de la picioare.
