Ed’s Reviews

Fiecare băiat s-a visat, măcar o dată-n viaţă, super-erou. Să zbori printre stele ca Super Man, să sari pe clădiri ca Spider Man, să te baţi cu ticăloşii ca Batman, totul în numele dreptăţii, pentru a culege apoi, fie şi din spatele unei măşti şi a unui costum frumos colorat, aplauzele unei lumi întregi – ce poate fi mai eroic şi mai sublim pentru un puşti? Super-eroii au fost inventaţi pentru a face lumea să creadă că, dincolo de Dumnezeu, poate exista oricând printre noi cineva care să aducă speranţa că atunci când lucrurile stau prost, ele pot fi îndreptate rapid.

“Woman is the nigger of the world”, spunea cândva John Lennon, gândindu-se probabil că nevastă-sa e suficient de galbenă cât să nu intre în categoria “femei”. Nu de la Lennon încoace, ci de când filosofii greci au renunţat să mai fie pederaşti, femeilor li se întâmplă să sufere tot felul de lucruri nasoale. Între acestea, cu rang de campion, se numără violul.

The Hurt Locker e un film mişto. Dacă nu ar fi tam-tam-ul cu nominalizarea la Oscar şi cu ideea de “marele favorit” aş fi rămas cu o oarecare savoare care s-ar fi continuat în timp până când aş fi dat de un alt film “mişto” cu militari americani prin Irak sau pe unde mama lu’ Obama mai sunt ei trimişi. Aşa însă, mă apucă revolta. Cum văd un film cu soldaţi dezrădăcinaţi, americanii înnebunesc şi îl consideră cel-mai-bun-film-din-lume, indiferent de context. Iar dacă acel context este să fie Oscarul, atunci… să fie!