Steaua nu reușește decât un egal la Tiraspol, după un joc modest marcat de impardonabila gafă a lui Zapata, și este eliminată din Europa League. Pentru steliști a egalat Toja.
Steaua nu reușește decât un egal la Tiraspol, după un joc modest marcat de impardonabila gafă a lui Zapata, și este eliminată din Europa League. Pentru steliști a egalat Toja.
Brad Pitt și ”oamenii lui” scalpează naziști cu o plăcere winnetou-liană. Un critic de film ajunge soldat, apoi erou, apoi actor principal în filmul propriilor acte de vitejie = să ucidă zeci de ruși dintr-un turn, trăgând în ei ca într-un joc shooter în alb-negru. Fuhrer-ul merge la film și se distrează de minune. Un ofițer nazist, cu un IQ mai mare ca toată Germania, e gata să-și trădeze nația și să încheie războiul în stil de mare campion-trădător. În mod normal, asemenea faze, izvorâte din mintea colorată a lui Tarantino, sunt suficiente motive pentru a adăuga un plus de strălucire aurei unui regizor care a dovedit că e genial încă de la Pulp Fiction încoace.
Chiar dacă istoria Beatles a început cu Love Me Do, cântecul scris de Lennon şi McCarthy în 1957 pe când aveau 17, respectiv 16 ani, prima piesă a celebrei trupe care îţi vine în minte când te apucă nostalgia după „the fab four”, este Yesterday. Ieri / când toate grijile păreau atât de departe / acum arată de parcă s-au reîntors pentru totdeauna / oh, eu cred în ziua de ieri.
Yesterday este piesa muzicală după care, conform Guinness Book Of Records, s-au făcut cele mai multe cover-uri: peste 3000. Ani de zile a fost piesa cea mai difuzată la posturile de radio. E foarte posibil chiar ca în acest moment, un post de radio din lume să difuzeze melodia şi câteva mii de ascultători să vibreze la muzica scrisă de Paul McCartney.
Lumina reflectoarelor pieri, aplauzele se stinseră, uşa se închise cu un zgomot sec.
Singur, în cabină, în mijlocul nopţii. O lampă jerpelită trimite frânturi de raze portocalii pe pereţii scorojiţi. Trase de pe el costumul caraghios. Aruncă nasul roşu într-un colţ. Smulse peruca grizonată şi o puse pe scaunul de lemn. Oftă.
Ultima şoaptă a băieţelului cu ochelari mari şi rotunzi din primul rând încă îi spărgea timpanul. “Ajută-mă, clovnule, te rog ajută-mă!”. Nu-l auzise nimeni, în afară de el.