Tocmai ce scriam despre Scarlett Johansson că-mi înfierbântă imaginaţia când mi-am dat cu tesla-n fantezii văzând Jurnalul dădacei. Habar n-am de ce a acceptat Scarlett acest rol care nu o face nici mai sexy, nici mai deşteaptă, nici o actriţă mai bună şi, culmea, nici măcar o brunetă veritabilă (din moment ce a renunţat la blondul care-o făcuse celebră). Ba dimpotrivă.
Subiectul e oarecum inacceptabil: o absolventă de studii superioare (Scarlett) decide că, înainte de a se angaja “de-a serioaselea” să se facă dădacă. Doar pentru că un puşti s-a lovit de ea în parc iar maică-sa i-a lăsat o carte de vizită şi i-a spus că are nevoie de o bonă. Acum, puneţi-vă măcar un pic în ipostaza asta: termini facultatea şi te angajezi bonă. Trebuie ori să-ţi lipsească o doagă, ori să fii pedofil, ori să n-ai după ce bea apă. Bun, să zicem că aşa a vrut scenaristul (Shari Springer Berman şi Robert Pulcini – ei sunt şi regizorii). Mai departe, biata n(Annie) se trezeşte intrată într-o familie pe cale de destrămare, cu o mamă cretină şi un tată şi mai şi, plus un copil lăsat în plata… bonei. Ca să nu fie story-ul chiar nesărat, Annie se îndrăgosteşte (niţel) de un băiat frumos care stă în aceeaşi clădire cu angajatorii ei, dar cu care n-are voie de la stăpânire să se vadă. Cu alte cuvinte, tot filmul bona are o atitudine de sclavă pe plantaţia de bumbac, doar “de dragul copilului”. Pentru ca, în final (vă spun finalul, damn it!), scorpia de mamă să o concedieze pe dădacă, apoi să-şi dea seama că trebuie să facă o schimbare radicală în viaţa ei şi să se ocupe mai mult de copil. După ce, evident, cea care i-a deschis ochii a fost tot bona, graţie tehnicii moderne, a.k.a. webcam-ul infam instalat întru dezavuarea ei.
Americanii fac o pasiune nebună după astfel de tâmpenii, vezi Doamne, pline de învăţăminte. Mie-mi pare rău doar de Scarlett Johansson, care are o bilă neagră, atunci când mă aşteptam mai mult să fie blondă. Smart-blondă.
Trailer:
